litere, cuvinte, fraze

O sovietohagiografie

2012-01-26T01:11:00.000-08:00

“Ceea ce e interesant în cazul lui Geo Bogza este transformarea poetului de avangardă, non-conformist şi provocator, târât prin tribunale şi băgat prin puşcării pentru îndrăznelile sale de viziune şi limbaj, la interval de numai un deceniu, într-unul din cei mai jenanţi cântăreţi ai vremurilor noi. Sigur, putem presupune că înclinaţiile sale de gazetar de stânga l-au condus în această direcţie. Sau oportunismul, răspândit la scriitorul român mult mai generos chiar decât talentul, că doar românul e foarte talentat, ba încă şi născut poet.” O altă explicaţie ar putea fi şi dorinţa lui Bogza de a se răzbuna pe vechea Românie care-i făcuse atâtea necazuri. Venise vremea plătirii unor poliţe reale sau imaginare! Iar în mod simbolic, una dintre ele avea sa o plătească Bogza prin cea mai penibilă şi relativ puţin cunoscută carte scrisă de el: “Meridiane sovietice”, volum tipărit la Editura de stat pentru literatură şi artă (celebra în epocă ESLA) in anul 1953 care marca un punct de cotitură în partea din Europă dominată de comunism prin moartea, mult aşteptată a lui Stalin, dar şi grevele muncitoreşti din RDG şi Polonia. După doar trei ani, în 1956, se consemna practic sfârşitul oricăror iluzii legate de natura şi intenţiile regimurilor impuse de sovietici: revolta maghiară înăbuşită în sânge de tancurile Armatei Roşii. Lăsăm la o parte întregul bogat parcurs al lui Geo Bogza în noua lume comunistă, cu toate suişurile şi coborâşurile, chiar dacă nu putem să nu remarcăm faptul că “sosirea tancurilor sovietice în România, intrarea triumfală a Armatei Roşii în Bucureşti, aveau să-i ridice vălul de pe ochi, aveau să-i lumineze, să-i cristalizez privirea” şi ne vom concentra doar asupra viziunilor şi imaginilor zugrăvite de Bogza în urma călătorilor sale prin URSS în intervalul 1950-52.

În mod firesc, primul capitol al cărţii de reportaj este dedicat părintelui fondator, fără de care, însăşi plimbarea autorului nu ar fi avut loc. Lenin este deificat. “Dacă ar veni cineva de pe altă planetă şi ar întreba: - Cine e Lenin? Iar noi am vrea să-l facem să priceapă totul, dintr-o dată, cred că i-am putea răspunde:- Lenin e omul pe care-l iubesc milioane de oameni.(...)Pe Lenin oamenii îl iubesc cu inima lui Lenin, întorcându-i, toţi împreună, dragostea cu care el i-a iubit. Un om a apărut dintre oameni, atât de mare şi de generos, încât i-a putut iubi pe toţi, luptând întreaga viaţă, cu toată forţa geniului său, pentru binele lor, iar astăzi milioane de oameni descoperă ceea ce e mai bun şi mai adânc în fiinţa lor, în dragostea cu care îl iubesc pe Lenin.” Greaţa se extinde. “Lenin a fost, dintre oameni, cel mai uman. Faptele lui Lenin sînt ale unui titan. Dacă Lenin ar învia, dacă s-ar ivi iarăşi printre oameni, toate cele cinci continente l-ar copleşi cu dragostea lor.” Observăm paralelismul inconştient între “cazul” învierii lui Isus Hristos şi posibila înviere a lui Lenin, alesul lumii muncitoreşti pentru apoteoza finală. Chiar şi după alte douăzeci de pagini, Bogza rămâne sub influenţa lui Lenin, desigur. “De dincolo de moarte, Lenin pare că gândeşte încă. Spre fruntea-i palida privirile rămân aţintite tot timpul, ca spre busola uriaşei corăbii pe care geniul lui o orientează.”

Relatarea lui este mult diferită faţă de litaniile călătorilor occidentali importanţi căci Bogza îşi foloseşte din plin talentul literar pentru a transforma călătoria sa şi ceea ce a observat la faţa locului într-o epopee fără egal, în care nu face deloc economie de elogii deşănţate. Vizitează inevitabil Moscova şi orice trecere prin capitala sovietică presupunea şi trecerea pe lângă mumia lui Lenin din mausoleul din Piaţa Roşie, folosirea metroului, vizitarea diverselor şantiere care continuau să-i uimească pe călători atât în anii 1930 cât şi la începutul anilor 1950 căci, ştim bine, sistematizarea nu se termină decât atunci când nu mai există nici urmă de casă, nici urmă de grădină particulară, idealul comunist fiind o mare masa de betoane gri uniforme. “De la zeci de metri sub pământ, până la sute de metri în aer, Moscova formează în zilele noastre, fără îndoiala, cel mai grandios şantier din lume.” O altă odă este închinată măreţului canal Moscova-Volga “Energia unor uriaşe hidrocentrale, alimentate chiar de apele fluviului, pune în mişcare pompele cu o putere de neînchipuit” căci Moscova, după cum ştim bine, este port la cinci mări. Fluviile geografice sunt însoţite, evident, de fluviile umane care “însufleţite de Marea Revoluţie, s-au puse ele însele în mişcare.” Autorul român a fost dus să vadă şi Muzeul Gorki, experienţă expusă în capitolul ‘Chipul lui Maxim Gorki”, un bun prilej pentru un alt omagiu deloc discret “Ca un munte în jurul căruia gravitează o tară întreagă, figura lui Maxim Gorki se înalţă peste întreaga cultură sovietică, pisc neclintit şi sfânt spre care se întorc toate privirile..” sau “În ţara sa, Maxim Gorki e privit nu numai ca scriitorul venerat al unui popor de două sute de milioane de oameni, ci şi unul din precursorii noii vieţi care a cuprins în tumultul ei pământurile bătrânei Rusii.”

Autorul sovietohagiografiei ajunge şi la Leningrad unde petrece adevărate nopţi albe ce-i oferă prilejul unor profunde meditaţii asupra destinului lumii sovietice, pagini greu lizibile acum, ca de altfel toate paginile cărţii pentru care cititorul întârziat trebuie să se înarmeze cu o răbdare de fier. La Leningrad, Bogza a fost lovit şi de un puternic sentiment de nostalgie. Aminteşte tunurile crucişătorului cult al Revoluţiei bolşevice, Aurora, vizitează Palatul de iarna, aduce din condei un portret idilic ţarului Petru cel Mare ale cărui înfăptuiri istorice cadrau cu noua perioadă expansionistă sovietică postbelică. “Petru cel Mare este, printre atâtea glorii ale istoriei, o figură unică pentru că a coborât, cu prestigiul purpuriu şi al sceptrului cu care fusese investit, în lumea celor mai umile unelte, ridicându-se prin aceasta la nivelul puternicului său tron. » Pe lângă tendinţele lui expansioniste, avea şi ceva proletar şi asta plăcea (şi, propagandistic, era folositor) ! La Leningrad, sub influenţa impresiilor puternice, autorul este izbit frontal de o nostalgie lirica “Într-una din acele nopţi, în apele Nevei a tremurat lumina unei stele. Atunci, am ridicat ochii şi am văzut cerul. Cât era de gol!”

Bogza a fost dus şi în Caucaz, la fel precum mulţi alţi scriitori. Caucazul scăpase uşor de pe urma tăvălugului celui de al Doilea Război Mondial, spre deosebire de Ucraina sau Bielorusia sau chiar Rusia Occidentala, un motiv în plus pentru a fi expus “Ca o pulbere de aur se ridică în lungul acestui drum gloria atâtor nume, în vreme ce într-o parte şi alta prăpăstii adânci şi piscuri ameţitoare coboară în întuneric sau urcă în lumină, ca o lecţie solemnă despre măreţia lumii şi istoria popoarelor, pe care Caucazul o dă tuturor celor ce, cuprinşi de o înţeleasă sfiiciune, păşesc pe sub splendoarea crestelor sale.” Un alt torent. Urmat de altul şi altul şi altul. “Se face ziuă în Caucaz; şi ca tot ce se întâmplă pe aceste pământuri, în acelaşi timp enorme şi pline de gingăţie, abia a început lumina să mişte greoaiele umbre ale munţilor, că din înaltul cerului au şi izbucnit ciocârliile.” În mod firesc şi explicabil, autorul vizitează in zona Caucazului Georgia, ţara natală a dictatorului sovietic. De aceea portretul Georgiei este sublim “georgienii ocupă cel dintâi loc în lumea Caucazului, prin gradul lor de cultură la care au ajuns şi prin marea lor frumuseţe (....)Înalţi şi zvelţi, cu trăsăturile feţei regulate, cu pielea obrazului limpede, cu părul foarte negru şi strălucitor, cu o lumină vie în priviri, georgienii s-au ridicat de mult în admiraţia tuturor celorlalte popoare. Ca tot ce le e propriu, această neobişnuită frumuseţe e de asemeni multimilenară. Cei ce sosesc în Georgia dau de un întreg popor ai cărui oameni par, între munţii de granit şi porfir, statui nesfărâmate ale unei frumuseţi ideale.” Însă şi această lume a fost transformată “Georgia are acum înfăţişarea unei ţări despre care nu s-ar putea crede că se află atât de aproape de inima geografică a Orientului.” Poetic, îşi încheie relatarea etapei georgiene cu aceeaşi revenire la elementul primordial: ciocârlia. “Deasupra bulevardului Rustaveli, ciocârliile cântau.”

O alta odă este închinată avionului şi aerogării din Moscova. “Rând pe rând avioanele îşi iau zborul spre atât de depărtate şi felurite oraşe, încât cei ce au venit din Moscova până aici în lungul aceleiaşi şosele, în acelaşi şir de maşini, o dată trecuţi prin holul aerogării în partea care stabileşte legătura cu cerul, se despart mai spectaculos decât electronii unui atom: unii vor fi în curând în Crimeia, alţii vor fi proiectaţi tocmai în Kamciatka. În tunetul cu care motoarele avioanelor se pun în mişcare, e parcă o sugestie despre miracolul energiei nucleare. În fond, în esenţa ei mecanică, aerogara este o uzină de proiectat oameni, cu puterea şi viteza unei explozii, pe distanţe continentale” Chiar dacă Bogza a mutat cadrul, o pasăre rămâne “La acea oră, milioane de ciocârlii vestesc colhoznicilor ruşi - cum au vestit cu mii de ani în urma popoarelor scite - sosirea dimineţii. Sub ciocârlii şi sub avioane, câmpiile se trezesc la viaţă” Autorul zboară pe deasupra Rusiei, Munţilor Urali, Siberiei observând oraşele survolate în viteză, descoperind că în jumătatea de secol care a trecut, pe pământurile Rusiei au apărut oameni atât de măreţi, încât oraşele le poartă acum numele într-o nouă, schimbată geografie a patrie sovietice. Datorită acestor oameni şi revoluţiei pe care au înfăptuit-o, avionul trece în Siberia nu numai peste un lanţ de munţi, ci şi peste un masiv lanţ de uzine” Bogza ajunge în Asia Centrală “După mii de ani, inima Asiei bate din nou, revărsându-şi puterea în arterele lumii socialiste. Câte un vultur cenuşiu (frumoasă şi delicată translaţie de la ciocârlie la vultur!-n.m) luându-şi zborul de pe culmile Altaiului, aduce păsării argintii care zboară spre răsărit salutul marilor înălţimi asiatice.” Aventurierul ideologic ajunge până la Vladivostok, o destinaţie rară în peregrinările tovarăşilor de drum, un alt motiv de extaz ideologic în faţa superiorităţii şi amplitudinii geografiei sovietice “De neînchipuit este, prin vastitate, oceanul aerian sovietic,” si “Acum, cu motoarele fierbinţi, avioanele poposesc în inima incandescentă a Asiei, la acele popoare felurite şi străvechi care, după mii de ani de asuprire, au început o viaţă nouă, întemeind, la adăpostul măreţului acoperiş al lumii-cum numesc ele munţii Pamirului - înfloritoare republici sovietice. Unul din semnele dezvoltării lor este larga folosire a aviaţiei (...)” Bogza reia obsesiv pe parcursul multor pagini ( cel puţin un sfert din materia cărţii) aceeaşi idee, înfăşurând-o, îmbrăcând-o în alte forme. Reciclând farmecul absolut al călătoriei cu avionul. Însă avionul este folosit de Geo Bogza şi ca un mijloc de a demonstra superioritatea lumii sovietice. O posibilă concluzie “Plină de farmec este călătoria pe această mare Egee a norilor.”dar şi “Cel dintâi stat al muncitorilor s-a născut şi trăieşte sub un cer pe care aeronavele alunecă asemeni unor bolizi, creind o altă imagine a lumii, plină de grandoare. Peste întinderile Siberiei şi peste uriaşele ei fluvii plutesc avioane.”

Literatura din lungul reportaj scris de Geo Bogza este una torenţială, dominată de nenumărate torente de imagini alcătuite prin intermediul unei fantastice inflaţii de metafore, hiperbole şi alte figuri de stil. Volumul se sfârşeşte abrupt, cu un elogiu deşănţat lui...Prometeu care este strâns legat de noua societate muncitorească. “Te salut, cutezătorule Prometeu, părinte al unei răzvrătiri nemuritoare, făuritor al lumii care urcă!...”“Senzaţia mea este că metamorfoza postbelică a literaturii lui Geo Bogza se datorează în foarte mare măsură şi faptului că a zburat prea mult, chiar excesiv, cu avionul!”

Atracţia utopică

2011-12-27T01:36:00.001-08:00

Paralela între regimul utopic imaginat de către Thomas More în celebra sa carte, cu un titlu astronomic şi ceea ce lasă să se întrevadă marea majoritatea a relatărilor călătorilor înregimentaţi, este un exerciţiu instructiv, căci permite dezvoltarea unui registru de asemănări între diverse reprezentări mentale idealizate. Cetăţenii sovietici cunoşteau realităţile regimului indiferent de ce parte a baricadei se aflau (cei care beneficiau sau cei exploataţi şi/sau ucişi) însă calatorului vestic i se ofera un alt tablou care semana izbitor cu cele scrise de More cu patru secole inainte, aparent, o simpla opera literara dar cu mult mai mult decat atat caci More construieste o aparenta societate perfecta. De altfel More nu se identifica neapart cu ea deopotriva ce o numeste în mod ironic utopia, termen care deriva de la cuvintele grecesti ou topos, loc care nu există. Thomas More descrie un regim absolutist/totalitar in care cetateanul este obligat sa fie virtuos, modest, perfect incadrabil intr-un tipar imposibil de impus unui popor.

Utopia este o insulă în forma unui corn. „Pe insula Utopia se afla cincizeci şi patru de oraşe spaţioase şi magnifice. Cele cincizeci şi patru de oraşe sunt construite după acelaşi plan, au aceleaşi clădiri, aceleaşi edificii publice modificate în funcţie de condiţiile locale” „Cetăţenii Utopiei aplică principiul posesiunii colective. Pentru a distruge până şi ideea de proprietate individuală şi absoluta, ei îşi schimbă între ei casele la fiecare zece ani şi pentru a şti care le revin, trag la sorţi.”(…)„Atunci când o familie se înmulţeste prea mult, excedentul este dat altei familii care are mai puţini copii” „O altă cauză a avariţiei omului este orgoliul care-l face să dorească să-şi depăşească semenul în bogăţie şi să epateze prin etalarea unei bogăţii inutile. Dar instituţiile utopiene fac acest viciu imposibil” dar şi „caracterizat printr-un dirijism strict, utopia multiplică regulile, legifereaza toate aspectele vieţii cotidiene, într-un permanent balet menit a reglementa şi uniformiza care anihilează orice iniţiativă personală” Care nu ar face altceva decât să-i diferenţieze pe oamenii ceea ce de altfel se si intampla in societatile imperfecte dar libere si liberale din lumea capitalista (pentru a folosi dihotomia leninista). În această accepţie, exista două tipuri de societăţi : cele perfecte (cele comuniste, pline de virtute, de idealuri altruiste şi nobile) şi cele imperfecte (cele occidentale, liberale, egoiste, corupte etc.)

Absurdul imaginat de More continuă „Fiecare cap de familie merge şi face piaţa luând cele necesare pentru el şi ai lui. Ia ceea ce cere, fără să i se ceară bani şi nimic altceva în schimb. Capului familiei nu i se refuză niciodată nimic. Abundenţa este atât de mare încât nimeni nu se teme că ar putea fi cerute mai multe decât e nevoie.” Mesele încep cu „lectura unei cărţi de morală; această lectură este scurtă căci nu se doreşte a plictisi.”„În Utopia lenea este imposibilă. Nu există nici taverne, nici locuri unde poţi găsi prostituate, nici unghere ascunse. Fiecare este expus fără încetare privirii celorlalţi, fiind fericit când poate munci şi odihni, urmând legile şi obiceiurile ţării.(…) astfel republica utopică este asemănătoare unei singure mari familii” Societatea perfectă nu poate fi locuită decât de omul perfect atât de apropiat în concepţie de omul nou comunist. Omului perfect nu are cum să-i placă vânătoarea ( chiar dacă liderii oamenilor perfecţi o adorau) sau jocurile de noroc, jocuri a căror nebunie nu o cunosc decât din legende căci nu le-au practicat niciodată „Niciunde altundeva viaţa omului nu este mai lungă iar boliile mai puţin numeroase (…) Poporul utopian este spiritual, amabil, întreprinzător, iubind să se distreze dar în acelaşi timp răbdător când munceşte, când munca este necesară; pasiunea sa favorită este exerciţiul şi dezvoltarea spirituală”

Călătorii intelectuali din Occident, companioni căii luminoase, se aflau, dintr-o altă perspectivă, în căutarea unui vechi mit al umanităţii (mai ales a celei occidentale): căutarea Paradisului pe Pământ. „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre Răsărit şi a pus acolo pe omul pe care îl întocmise.” Însă acest paradis nu mai era creaţia lui Dumnezeu ci a omului, suprema ambiţie. Raţiunea a luat locul credinţei dar aceasta, după cum se ştie bine, nu a adus fericirea general aşteptată, dimpotrivă. Jean Delumeau întreprinde un minunat excurs în istoria ideii de paradis terestru, de la cele mai vechi reprezentări până în momentul destrămării acestui mit prin succesivele descoperiri georgrafiec care nu au mai lăsat loc interpretarilor, dar nu face nici o referire la persistenţa acestui ideal în mentalul umanităţii care a luat o altă formă. Dintr-un anumit unghi, călătorii în URSS se aseamănă cu legiunile de căutători medievali ai Paradisului (călugări, navigatori, militari, comercianţi, termenul generic fiind cel de conquistadori etc.) De altfel, dezamăgirea întoarcerii în lumea descompusă a capitalismului putred este în strânsă legătură cu dezamagirea faţă de parasirea Paradisului terestru al oamenilor muncii (strict supravegheaţi de GPU sau NKVD), un paradis pentru călătorul căruia autorităţile sovietice în mod evident îi asigurau, din toate punctele de vedere (atat material cât şi mental- vezi metodele de gâdilare a orgoliului) un sejur foarte plăcut. Unul de vedetă, şi, ştim bine, cui nu i-ar plăcea să experimenteze această minunată postură? O altă asemănare între regimul paradisului medieval şi cel revoluţionar constă în tendinţa migratorie a celor două. Jean Delumeau descrie cu minuţiozitate bezmeticiele reprezentări geografice ale paradisului din Evul Mediu târziu, din Abisinia (regatul preotului Ioan) până în America (Dacă există un paradis pe pământ, aş spune că el se află acum în Brazilia (…) cine vrea să trăiască în paradisul terestru, trebuie să vină în Brazilia scria pe la 1560 călugărul portughez Rui Pereira) şi Indii. Odată ce un astfel de punct geografic este descoperit, existenţa paradisului este transferată altundeva unde Creştinătatea încă nu pusese piciorul pentru ce locurile explorate şi observate nu păraeau deloc a fi paradisiace ci doar terestre, cel mult exotice, diferite. În mod similar şi paradisul revoluţionar a migrat, luând intai forma geografică a URSS însă pe măsură ce acest mit se spulbera, devenind din ce în ce mai clar adevărata natură a regimului (invazia Cehosolovaiei din 1968 punând capăt iluziilor ) paradisul migra către orizonturi şi locaţii mult mai virgine din punct de vedere revoluţionar precum Cuba lui Castro şi Che Guevara sau China lui Mao şi a Revoluţiei culturale. Cruntă dezamăgire, să cauţi o viaţă întreagă un loc perfect şi să nu-l găseşti….

Baletul lui Edouard Herriot

2011-12-12T23:59:00.001-08:00

Cu greu poate fi găsit un caz de negare a foametei din U.R.S.S. de la începutul anilor 30 mai relevant decât cel al omului politic francez Edouard Herriot, unul din personajele centrale ale vieţii politice franceze din perioada interbelică. Herriot a ocupat de trei ori poziţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a celei de a III-a Republici ( 14 iunie 1924- 10 aprilie 1925, 19 iulie-21 iulie 1926 şi 3 iunie-14 decembrie 1932) primar al Lyon-ului, cel de al doilea oraş ca mărime din Franţa, între 1905-1940 şi 1945-57 (!!), preşedinte al Camerei Deputaţilor (1936-1940 şi 1947-54), preşedinte al Partidului Radical, un rezumat al unui CV politic care demonstrează că nu avem de-a face cu un simplu şi necunoscut om politic francez. Dimpotrivă. Herriot mai călătorise în Rusia Sovietică în anul 1921 pentru a se edifica asupra comunismului. Impresiile sale de călătorie au apărut sub forma unui volum tipărit în anul 1922, intitulat, promiţător La Russie Nouvelle şi care prezintă mai degrabă o imagine favorabilă noului regim comunist. Herriot, chiar în preambul susţine că a putut să observe liber, în calm, redactându-şi impresiile fără să-i pese dacă ele vor plăcea sau nu, cuvinte a justifica părerile autorului şi a le oferi un grad sporit de autenticitate, obiectivitate şi relevanţă.

În vara anului 1933 Herriot a decis să întrepindă un turneu politic în Orient, poate pentru a sonda soliditatea şi posibilele alianţe pe care Franţa s-ar fi putut baza, având în vedere ascensiunea lui Hitler în Germania (30 ianuarie 1933). Herriot debarcă în Turcia kemalistă pentru o vizită ghidată care îi va oferi o imagine frumoasă a noii Republici Turce pe care o consideră, nici mai mult, nici mai puţin decât „sora mai mică a Republicii franceze, kemalistă, laică, anticlericală”. Îl întâlneşte chiar pe Mustafa Kemal. Din Turcia, omul politic francez s-a îndreptat către URSS. A debarcat la Odessa pentru a ajunge la Moscova iar la sfârşitul lui august 1933 îl regăsim în Ucraina devastată de foamete unde a petrecut cinci zile. Însă, în mod evident, Herriot nu descoperă nici o urmă a dramaticelor evenimente cu aveau loc atunci în zonă. Probabil că nici nu dorea să le descopere, dar aceasta-i o altă poveste. Din cele cinci zile, jumătate din timp a fost alocat banchetelor şi dineurilor oficiale iar restul timpului unui turneu aranjat. Un vizitator străin a surprins pregatirilele facute de autorităţile sovietice în ajunul sosirii lui Herriot la Kiev. Cu o zi înaintea măreţului eveniment, populaţia întregului oraş a fost obligată să muncească de la 2 dimineaţa la curăţatul străzilor şi la decorarea caselor. Centrele de distribuire a alimentelor au fost închise. Cozile au fost interzise. Copiii vagabozni, cerşetorii şi oamenii murind de foame au fost făcuţi să dispară. Vitrinele magazinelor au fost umplute cu mâncare dar poliţia îi alunga sau aresta pe cei care se apropiau prea mult de ele (şi oricum vânzarea alimentelor era interzisă). Străzile au fost spălate, hotelul unde urma să stea a primit covoare şi mobile noi iar personalul a fost îmbrăcat în haine noi.” La fel s-a întâmplat şi la Harakov, oraş aflat într-o regiune lovită crunt de foamete şi care, în plus, mai era şi capitala R.S.S. Ucrainiană (abia după 1934 capitala a fost transferată la Kiev, capitala istorică a Ucrainei). Aici, Herriot a fost dus să viziteze Muzeul Şevcenko, fabrica de tractoare, o creşă model. În plus, a luat parte la mai multe dineuri oficiale organizate în cinstea lui de către Partidul Comunist local. Lângă cele două mari oraşe ucraineine se aflau cooprative model unde erau duşi vizitatorii străini oficiali, lângă Harakov cooperativa Steaua roşie iar lângă Kiev, cooperativa Revoluţia din Octombrie, ambele unităţi model, în care lucrau doar membri de partid sau komsomolişti devotaţi şi mai bine hrăniţi. Un martor descria fidel pregătirile ce au avut loc în ajunul sosirii lui Herriot „Un comunist mai bătrân, inspector în cadrul Comisariatului pentru Agricultură, a fost numit temporar şef iar agronomi experimentaţi au fost detaşaţi la brigada fermei. Totul a fost curăţat şi frecat. Mobila teatrului regional a fost adusă în sălile clubului cooperativei. Draperii, cuverturi şi feţe de masă au fost aduse de la Kiev. O aripă a clădirii a fost tranformată în sală de mese, mesele fiind acoperite cu feţe de masă noi, decorate cu flori. Câţiva juncani şi porci au fost sacrificaţi pentru a avea suficientă carne. A fost adusă şi o cantitate bună de bere. Toate cadavrele şi toţi ţăranii muribunzi au fost înlăturaţi de lângă şosea şi obligaţi să se ducă în interiorul ţinutului iar ţăranilor le-a fost interzis să iasă din case. A fost organizată o adunare generală cu colectivul fermei, comunicându-se că urmează a se realiza un film despre viaţa la ferma colectivă iar pentru aceasta a venit o echipă de la un studio cinematografic de la Odessa. Doar cei care vor fi aleşi să joace în film vor veni la muncă a doua zi, iar ceilalţi trebuie să stea acasă şi să nu se amestece. Cei aleşi au primit îmbrăcaminte şi încălţăminte adusă tocmai de la Kiev: pantofi, ciorapi, costume, pălării, batiste. Femeile au primit rochii noi. Întreaga mascaradă era supervizată de un delegat al partidului comunist din Kiev. (…) Organizatorii au decis că cel mai bine ar fi ca Herriot să-i întâlnească pe muncitorii fermei cooperatiste în timp ce ei stăteau la masă, savurându-şi copioasa masă. A doua zi, atunci când Herriot ar fi trebuit să sosească, muncitori bine îmbrăcaţi stăteau în sala de mese, mâncând o masă sănătoasă, bucaţi mari de carne alunecând jos pe gât, însoţite de bere şi limonadă. Directorul, nervos, a ţipat la oameni să mănânce mai încet pentru ca distinsul lor oaspete, d-l Herriot, să-i vadă la masă. Tocmai atunci telefonul a sunat iar cineva de la Kiev a anunţat -vizita s-a anulat, închideţi totul!- Direcţiune a adunat muncitorii, le-a mulţumit pentru efort şi le-a cerut să înapoieze hainele şi încălţările date cu excepţia ciorapilor şi batistelor. Oamenii au implorat să le fie lăsate hainele şi pantofii, promiţând că vor munci pentru ele dar fără succes. Totul trebuie returnat la Kiev magazinelor de unde bunurile fuseseră împrumutate.” De altfel tot la vizita aranjată cinematografic face referire şi cunoscutul scriitor Vasili Grossman când se referă la un faimos ministru francez care a vizitat gradiniţa unui kolhoz. Întrebându-i pe copii ce au mâncat la prânz aceştia au răspuns în cor „supă de pui cu piroşki şi cotlete cu orez.”Comentariul lui Grossman este elocvent pentru mistificarea de proporţii „Supă de pui! Cotlete! La ferma noastră se mâncaseră până şi râmele!”

Vizitând o cantină model a unui kolhoz, are proasta inspiraţie şi entuziasmul de a scrie „Pot confirma că supa este excelentă. La fel este şi restul mâncării, demnă de un oraş precum Lyon, cel mai gurmand oraş din Franţa.” La finalul vizitei în Ucraina, Herriot declara infailibil că nu a observat nici urmă de foamete în regiune, aceasta fiind rodul unui zvon lansat de elemente care urmăresc o politică antisovietică. Pravda scria la 13 septembrie 1933 că Herriot denunţă în mod categoric minciunile presei burgheze despre o foamete în Uniunea Sovietică. Însă Herriot nu se lasă şi nu se rezumă doar la articole şi declaraţii în presa sovietică şi franceză, căci întorcându-se în Franţa trebuie neapărat, asemeni oricărui călător înregimentat şi tovarăşilor de drum, să publice (nici măcar un rezumat, având în vedere proporţiile, peste 400 de pagini) o carte de călătorie, intitulată sec, Orient despre amblele etape ale călătorie sale din Est (150 pagini despre Turcia kemalista şi 250 despre Rusia stalinistă!) în care face elogiul ambelor.

Rămane impresionantă volte-face-ul lui Edouart Herriot, de la condamnarea regimului sovietic în elementele sale esenţiale de început dar care vor defini întreaga existenţă istorică a URSS („Nici o ţară nu este mare, nici un regim nu este puternic fără libertatatea de gândire” sau „încercat în ţara noastră, acest regim ar anula mai multe secole de construcţie politică şi ar distruge cadrul necesar pentru progresul nostru” sau „idealul unui asemenea regim este să suprime toate partidele în afara partidului aflat la putere, să fondeze viaţa publică pe o dogmă, să răpească politicii orice caracter raţional, să ucidă spiritul critic, singurul element activ al progresului umanităţii.” ) la cauţionarea şi, mai mult, negarea unor atrocitaţi întâmplate la scara industrială! Ceea ce este simpatic, ne întrebăm dacă Herriot a aflat vreodată, interpretul lui din Ucraina, profesorul Seeberg, angajatul Colegiului Educaţiei Lingvistice din Kiev, a fost arestat în timpul Marii Terori sovietice, condamnat la cinci ani de recluziune într-un lagar din Karelia tocmai pentru strânsele legături cu politicianul imperialist!

Cu respect, despre Mihai Sora, la 95 de ani

2011-11-23T02:19:00.001-08:00

Lungile seri daneze de noiembrie sunt propice introspecţiilor filozofice dar şi băutului iar hoardele de suedezi care treceau cu bacul din Helsingborg în Helsingor, orăşelul făcut celebru de Sheakspeare şi al lui Hamlet, pentru a achiziţiona lăzi de bere mai ieftină decât în Suedia o dovedea din plin. Îi admiram in dimineţile de sâmbătă. Într-o astfel de seară care începe undeva pe la ora 3 după-masa m-am apucat şi eu să scriu un lung eseu despre o tematică generoasă şi geopolitică, emigrarea tineretului romanesc, una din temele obsesive şi constante de dezbatere din România după douăzeci şi unu de ani şi care se desfăşoară mai degrabă în nota noastră tipic mioritică, cu lamentări lacrimogene. Fundaţia Gheorghe Ursu a avut notabila iniţiativă de a organiza astfel de concursuri inspirate, oferind o temă de interogaţie şi reflecţie tinerilor în căutarea veşnicii recunoaşteri dar şi a unui bun motiv de dezvăluire. Mă rog, tinerii de pe vremea mea, nu mai sunt tinerii de acum, dar aceasta-i o altă poveste. În Danemarca mă plictiseam aşa că informaţia despre aceasta minge ridicată la fileu nu m-a lăsat indiferent. M-am aruncat asupra tastaturii cu furie, aveam multe puncte de vedere inoxidabile pe care le doream transmise iar dialogul acesta, mai mult cu mine însumi, s-a concretizat în aproape zece pagini tehnoredactate, am scris direct la calculator (!) ceea ce nu mi se întâmplase până să ajung în Danemarca, fără diacritice, fără aliniate şi spaţii astfel încât şi acum mă mir că cineva a avut răbdarea să le citească. Lăsăm la o parte ideile concentrate care dospeau a revoltă asumată! Am pus plicul gros la poşta din Helsingor nu înainte de a lipi trei timbre de două kronner cu profilul reginei Regatului. Spre sfârşitul luni decembrie m-am întors fără nici un chef în ţară, cu gândul la alte escapade şi burse occidentale, trăind cu speranţa cu ele pot pica din cer precum o face aversa furioasă de vară. O vecina binevoitoare mi-a tulburat liniştea anunţându-mă ca fusese sunată de cineva de la redacţia Revistei 22 aflat în căutarea unui anume Codruţ Constantinescu. Era vorba despre un concurs. Am fost uimit: acel plic ajunsese totuşi la destinaţie şi chiar dacă mi s-a comunicat că grupul ţintă căruia i se adresa concursul era format din liceenii din întreaga ţară (detaliu care mi-ar fi tăiat din start orice chef de a participa căci cine se angrenează într-o competiţie ştiind încă de la bun început că nu are nici cea mai mică şansa de a câştiga – ea subzistă în inconştientul oricărui aspirant, indiferent cât de mult încearcă acesta să se convingă de inutilitatea şi zădărnicia demersului pentru a de proteja de durerea eşecului) eram invitat să iau parte la ceremonia de decernare a premiilor acelor liceeni care fuseseră desemnaţi câştigători. Ceremonia a avut loc în ziua de 10 ianuarie 2001 la sediul Grupului pentru Dialog Social. Lume multă, părinţi care-şi însoţeau mândre odraslele, personalităţi culturale a căror simplă prezenţă mă intimida ( oare tinerii de azi mai au fiorul de a fi in aceeaşi încăpere cu un Horia Roman Patapievici, cu Andrei Pleşu, cu Mihai Şora, cu Neagu Djuvara sau cu vreo altă personalitate culturală? Nu ştiu.). Cel care a prezidat decernarea premiilor a fost chiar Mihai Şora, ţin bine minte căci dânsul mi-a oferit un premiu de consolare, două cărţi ( îmi e imposibil să precizez titlul lor, s-au rătăcit undeva prin bibliotecă) dar, cel mai important, a remarcat zbaterile mele publicistice de la pagina a doua, cea a cititorilor, din Revista 22 şi Dilema (care încă nu era Veche) şi, înainte de a-mi strânge mâna, a rostit cuvintele care mi-au rămas întipărite în memorie iată, un tânăr de care vom mai auzi. Ştiu că memoria îţi poate juca destule feste şi poate rescrie chiar propriul tău trecut, ca să nu mai vorbim de trecutul tău în raport cu alţii însă bucuria acelor cuvinte nu s-a stins.

După modesta şi insignifianta mea părere, ducem o acută lipsa de gesturi tandre prin care barzii, mogulii, cei care deţin marea putere în cultura românească, taie şi spânzură, decid să găsească, încurajeze, promoveze juniorii, tineri care nefiind neapărat genii şi nedând semne de genialitate galopanta, ne-olimpicii români, au potenţial de gândire normală a culturii. Ce i-ar costa să rostească mai des cuvinte frumoase la adresa unor tineri începători într-ale culturii? Cât din timpul lor s-ar irosi dacă ar lua de mână debutanţi şi i-ar îndrepta către drumul marii culturi, fără a cădea în capcana facilă de a recruta viitori lăudaci ai propriei opere. Unul din obstacolele identificate îl reprezintă orgoliul acestora. Se aşteaptă mai degrabă tămâieri, laude, proslăviri, identificări şi mai puţin la mâini întinse. Cred că şi culturii i se aplică aceeaşi regulă ca altor sectoare ale unei societăţi: atunci când ai reuşit în acel domeniu de o manieră categorică, creştineşte şi uman ar fi să întorci o parte din prea-plinul tău celor lăsaţi în urmă, în marele cartier al anonimatului. Geniul lui Noica a constat şi în această grijă pentru antrenamentul tinerilor cu potenţial, în conceptul de paidea. Câte din gesturile lui în raportul cu regimul comunist nu se explică tocmai prin această dorinţă aparent naivă! Departe de mine credinţa că prin înmulţirea unor astfel de gesturi tandre şi, neapărat, dezinteresate, media de promovabilitate la bacalaureat ar creşte exponenţial însă în mod sigur culturii (dar şi limbii române!) i-ar merge mai bine, ar avea un viitor, s-ar desţeleni locuri care acum sunt sufocate cu bălării. S-ar crea sau s-ar înmulţi precum e cazul în cadrul fisiunii atomice, acea masă de dependenţi de actul cultural ce ar permite supravieţuirea şi concentrarea în exclusivitate asupra actului creator căci cultura, indiferent de ramură, nu ar mai sta la mila autorităţilor sau sponsorilor mai mult sau mai puţin generoşi ci ar vinde, deci ar fi perfect integrată în economia de piaţă.

Poate că acolo unde vom merge cu siguranţă toţi, acel Cineva ne va judeca şi după numărul, calitatea şi sinceritatea cuvintelor frumoase pe care le-am rostit despre semenii noştri. Punctajul ar trebui diminuat când este vorba despre soţi/soţii, iubiţi/iubite, copii şi părinţi căci, în mod teoretic cel puţin, ţine de domeniul naturalului să ne vorbim frumos, de bine, personalele apropiate chiar dacă uneori, dacă facem greşeala de a ne uita pe la ştiri (nu numai cele de la ora 5 după-amiaza) ajungem să credem contrariul. În această situaţie domnul Şora ar sta bine, foarte bine. În agenda roşie care-mi găzduia jurnalul din anul 2001 îmi transcrisesem, pe prima pagină, un citat din C.G. Jung care, cred, se potrivea de minune cu întâmplarea, singulară, care m-a dus pe mine, un necunoscut să strâng mâna domnului Mihai Şora ““Oricât de izolat şi singur te-ai simţi, dacă-ţi îndeplineşti lucrarea cu fidelitate şi grijă, prieteni neştiuţi vor veni să te caute.” Implicarea în viaţa socială a domnului Mihai Sora reconfirma angajamentul filosofului faţă de dialog (nu degeaba Mihai Sora a fost unul din membrii fondatori ai Grupului pentru Dialog Social) “Întâlnirea cu celalalt este o mare bucurie” mărturisea Mihai Şora. “Am aceasta disponibilitate pentru întâlnire oricând. Întotdeauna sunt în dialog cu ceva sau cu cineva. Dialogul este calea ce ar putea eventual duce la împlinirea persoanei.” Dialogul presupune o constituţie intelectuală nu numai robustă dar si temperată de pasiunile care animă sufletul uman, dacă nu o punere sub semnul întrebării a propriilor certitudini măcar o predispoziţie către a te lăsa modelat de argumentele altuia în cazul în care acestea rezonează cu eul tău interior. Însă o depărtare de tărâmurile încrâncenării, atitudine care a dominat viaţa românească intelectuală (dar nu numai) de după 1989.

Ceea ce este remarcabil la Mihail Sora este şi critica rezonabilă a înaintării bezmetice în labirintul în care riscăm să ne pierdem pentru că nu mai avem o siguranţă a sinelui, o construcţie identitară solidă, o ancorare în trecut şi în tradiţiile pe care acesta le-a decantat de-a lungul sutelor de ani. Probabil că şi de aceea se petrec atât de multe dezastre în jurul nostru, repede mediatizate (sau poate pentru că ne-am înmulţit mijloacele de mediatizare la infinit se petrec, cuptorul are nevoie de cărbune) pentru că am pierdut pariul cu noi înşine chiar dacă l-am câştigat, aparent, pe cel cu tehnologia şi, implicit, viteza. Încă din 1944 când scria la cartea “Du Dialogue Interieur” Mihai Şora avea această viziune sumbră asupra naturii umane “Drama omului este că-şi petrece cea mai mare parte a vieţii rătăcind pe căile nenumărate şi încâlcite ale aparenţei, bătând la toate uşile în spatele cărora bănuieşte că se află ascuns singurul lucru ce poate umple de substanţă momentele goale ale devenirii sale, şi anume fiinţa, când de fapt nu poate să se hrănească decât cu mirajele înşelătoare ale aparenţei.” După şase decenii de evoluţie umană, peisajul nu este radical modificat, dimpotrivă, evoluţia tehnologiilor împingând omenirea către o superficialitate din ce în ce mai vizibilă. Către o imensă flecăreală fără rost. “Suntem în pericol să ne ignorăm scânteia de divinitate şi să ne raportăm numai la înveliş, care e trupul, şi la trebuinţele acestuia. Omul nu mai are nici timp, nici dorinţa de a se bucura de viaţa adevărată. E pur şi simplu anulat de tehnologie. Mă uit la cât pot vorbi oamenii la telefonul mobil. Nu mai ies din ciclul comunicării, dar fără să comunice cu adevărat. Sunt prinşi într-un vârtej de informaţii superficiale. Nu mai au răgazul să vadă ce frumos este cerul, că lumea în care trăiesc este o minune. Viaţa acestor oameni este de-o monotonie înspăimântătoare. Nu mai e loc în viata lor de nimic, de bucurie, de speranţă. Şi nici nu mai comunică. Pentru că dacă nu mai acumulezi senzaţii, trăiri, gânduri, imagini, nu mai ai ce substanţă sufletească să împărtăşeşti într-un adevărat act de comunicare.” Mihai Şora se situează pe aceeaşi lungime de undă cu Aldous Huxley care, în romanul Punct. Contrapunct definea la rândul său noile timpuri

“- Viaţa modernă e o viaţă rapida. Astăzi nu mai poţi să tragi după tine un vagon de idealuri şi romantisme. Când călătoreşti cu avionul trebuie să-ţi laşi bagajele grele acasă. Sufletul bun şi demodat mergea pe vremea când oamenii trăiau încet. Astăzi e o povară. Nu mai e loc pentru el în avion.
- Nu mai e loc nici măcar pentru inimă?”

O altă latură a personalităţii sale este implicarea sa în societatea în care, cu atâta neşansă, a revenit când foarte mulţi doreau să plece, România. Dezbaterea privind implicarea sau pasivitatea intelectualilor faţă de trebile lumeşti are vechime şi destui combatanţi, poate si o concluzie: orice ar face nu au cum să se pună la adăpost de criticile comentatorilor. Chiar şi o implicarea reuşită în câmpul lumesc este privită drept suspectă, trecută cu vederea sau chiar blamată. Intelectualilor implicaţi li se cere nici mai mult nici mai puţin decât să fie perfecţi şi sa aibă instinctul posteriorităţii. Dacă rămân pe margine concentrându-se asupra culturii, şi această poziţie este blamabilă. Sunt laşi, nu au curaj, lasă Ţara pe mâinile derbedeilor politicieni. Domnul Sora a ales să se implice într-o măsura care nu poate fi stabilită decât individual şi subiectiv, de fiecare în parte căci şi intelectualii publici au această opţiune, la fel care oricine altcineva: de a accepta o funcţie sau alta, de a o părăsi după o anumită perioadă de timp. Fără sa-mi dau seama, am fost unul din beneficiarii direcţi ai perioadei scurte cât timp domnia sa a fost ministrul Învăţământului, în primul guvern post-decembrist căci desfiinţarea liceelor industriale şi agricole şi înlocuirea lor (de fapt revenirea) cu cele teoretice mi-a permis să fac patru clase de liceu studiind mai degrabă limba engleza, limba şi literatura română (cu istoricul literar câmpinean Ion Bălu) şi istorie decât rezistenţa materialelor sau celebrele abrevieri sângeroase, tecem sau uteleme. O reformă prea puţin cunoscută dar cu efecte poate mai benefice decât toate reformele pompoase care i-au urmat. Traducerea şi publicarea operei franceze a lui Benjamin Fondane (Restitutio Fondane), sper, dusă într-un final la bun sfârşit, în ciuda neaşteptatelor şi incomprehensibilelor dificultăţi colaterale, vine să completeze un tablou bine închegat a generozităţii domniei sale (nu degeaba iniţialele sale MS sunt şi cele folosite de Casele regale pentru desemnarea Majestăţilor Sale).

Neobosita muncă intelectuală a celor doi patriarhi ai culturii româneşti actuale, Mihai Şora şi Neagu Djuvara, puritatea şi altruismul căutărilor, aerul tare, de munte pe care-l oferă celor care au ochi pentru a citi si urechi pentru a auzi, mă face doar să mă întreb cum ar fi arătat cultura română dacă şenilele tancurilor sovietice nu ar fi smuls din rădăcini fundamentele unei societăţi care, departe de a fi fost perfecte, oferea totuşi un cadru propice formării spirituale. Cei doi sunt mostrele unui trecut pe care chiar dacă nu ar trebui să-l idealizam nu ar trebui nici să-l uităm.

Codruţ Constantinescu
Ploieşti 12.07.2011

Theodor Dreiser despre Rusia Sovietica

2011-11-10T05:04:00.000-08:00

Theodor Dreiser a fost unul dintre scriitorii importanţi ai Americii primei jumătăţi a secolului trecut. S-a născut în anul 1871 într-o familie numeroasă, părinţii săi, catolici fervenţi, având 13 copii ( el fiind al 12-lea). Tatăl său era imigrant din Germania, după cum o atestă şi numele iar mama lui provenea din Dayton, Ohio. Prima sa carte, Sister Carrie (1900) nu a cunoscut un mare succes la public chiar dacă ulterior ea a fost reconsiderată, în parte şi datorită dezinteresului editorului pentru a o promova. Afirmarea sa ca scriitor a avut loc abia în 1925 când volumul An American Tragedy a primit aprecieri fiind bine vândută. Celelalte volume ale lui Drieser sunt considerate ca făcând parte din curentul realist american, axându-se cu predilecţie asupra tematicilor sociale, a inegalităţii, promiscuităţii, ambiţiei nemăsurate şi lăcomiei determinate, evident, de cupiditatea capitalismului american.

În acest context favorabil carierei artistice, Dreiser a fost invitat alături de mulţi alţi simpatizanţi ai Uniunii Sovietice (aproximativ 1500!!) printre care se număra şi Panait Istrati la fastuoasele ceremonii ocazionate de împlinirea unui deceniu de la Revoluţia din Octombrie 1917, momentul fondator al noului regim politic totalitar. Pentru a ajunge in Rusia Sovietica Theodor Dreiser a urmat traseul clasic in epoca: New-York- Paris-Berlin-Varsovia- Moscova. Dupa ce a luat parte la festivitatiile omagiale din Moscova, Dreiser a vrut mai mult, sa cunosca adevarata Uniunea Sovietica fapt ce a obligat sistemul să-l atragă pe Dreiser în plasa sa fermecată astfel încât şi pentru autorul american a fost stabilit un traseu amplu, el având posibilitatea de a vizita in ultima parte a anului 1927 si începutul anului 1928 vitrinele regimului sovietic calatoria sa ducând-l nu numai la Moscova si Leningrad dar si la Nijni Novgorod, in sudul Rusiei, Transcaucazia sau Crimeea. Kamaeneva, conducătoarea VOKS în acea perioadă a încercat chiar să aranjeze o întâlnire între Dreiser şi Stalin, a reusit doar la Buharin, însa în scrisoarea adresată conducerii URSS, Kameneva nu părea deloc convinsă de utilitatea lui Dreisr “Mi se pare că este o persoană bădărană. Întrebările sale mi-au dovedit totala sa incompetenţă faţă de toate aspectele vieţii din ţara noastră. Fără îndoială, acest om este înclinat către scepticism şi ironie şi această latură a sa, alăturată talentului său literar evident, pot avea consecinţe neplăcute.” In timpul lungii sale vizite, Dreiser a fost insotit de o secretara de origine americana, Ruth Epperson Kennell, o expatriata cu afinitati comuniste, asemenea multor altor inflacarati adepti ai comunismului din Occident care au lasat bunastarea regimurilor corupte si imperialiste pentru a trai in raiul muncitoresc din Uniunea Sovietica . Foarte rapid, cei doi au devenit amanti si confidenti, astfel incat secretara lui Dreiser a ajuns chiar sa-i redacteze jurnalul pe care l-a tinut de cand a plecat din America, la 3 octombrie 1927 pana in ultima zi a calatoriei in URSS, 13 ianuarie 1927, notand dar si batand la masina de scris Corona impresiile, traseele, parerile lui Dreiser. Uneori adaugand de la ea! In timp ce redacta jurnalul oficial al scriitorului american, Kennell isi tinea propriul jurnal pe care l-a publicat abia in 1969, intitulat sec „Theodor Dreiser and the Soviet Union”. Fiind o adevarata camarada de drum, chiar daca autorul american a fost insotit de interpretul-ghid oficial, desemnat de catre VOKS dar si de un medic sovietic pentru a se asigura de sanatatea importantului oaspete american, Kennell a predat o copie a jurnalului lui Dreiser VOKS. In timpul celor aproape doua luni, Dreiser s-a intalnit si cu Sinclair Lewis si Dorothy Thompson, alti tovarasi de drum (cel putin in acel moment).

Iniţial, impresiile autorul american care a fost întotdeauna un diletant într-ale politicii, au fost mai degrabă defavorabile Uniunii Sovietice care, in viziunea lui, era un experiment social interesant, rămânând în acelaşi timp o societate orientală, exotică ochiului occidental. Observând colecţia de automobile vechi din faţa gării din Moscova, Dreiser scria “cele mai modeste autovehicule din Georgia sau Wyoming nu s-ar compara cu acestea. Şi oamenii! Amestecul de europeni şi asiatici! Ai sentimentul de însingurare şi destrămare.” Ceea ce i-a plăcut lui Dreiser a fost încercarea supraomenescă de modernizare, în ciuda ideologiei, pe care el oricum nu prea o înţelegea. Astfel încât sovietofilia lui Dreiser s-a dezvoltat în ciuda unor critici nemiloase la adresa stării de lucruri din Uniunea Sovietică. Deloc flatant pentru gazdele sale, Dreiser, care nu era lovit de corectitudinea politica, îi compara pe ruşi cu negrii, deopotrivă ce in loc sa stranga, sa organizeeze si sa munceasca intr-o maniera constructiva, prefera sa viseze si sa se joace si sa vorbeasca precum copiii, remarci care nu au picat deloc bine rusilor din VOKS. Un alt motiv care l-a exasperat pe scriitorul american a fost murdaria pe care a observat-o in multe locuri, nepasarea fata de jegul din apartamente si toalete pe care le-a condamnat “cu o onesta oroare americana si multa uimire.” Mai mult, Dreiser a redactat si o scrisoare deschisa (un adevarat truism in Uniunea Sovietica deopotriva ce toate scrisorile erau oricum deschise de organele abilitate) destinata VOKS in care facea bilantul impresiilor sale sovietice dupa petrecerea a 77 de zile in raiul comunist. Nici macar in aceasta scrisoare Dreiser nu s-a abtinut sa nu atraga atentia gazdelor sale despre importanta curateniei intr-o societate. Si nu numai. “Se aude vorbind atat d emult despre cum va fi in viitor dar mai este atat d emult de facut chiar acum....Casa ruseasca, curtea ruseasca, strada ruseasca, toaleta ruseasca, hotelul rusesc, atitudinea individuala a rusilor fata de felul cum arata sunt tot atatea aspecte care sar in ochi vesticului (si cu atat mai mult unui calator din America) si care ofera o imagine care nu este nici sanatoasa, nici credibila si care nu poate fi explicata folosind scuza saraciei. Hotelurile, trenurile, garile si restaurantelor voatsre sunt prea murdare si prea prost echipate. Nu va spalati geamurile prea des. Traiti prea multi intr-o singura camera si sunteti destul de nebuni incat sa desemnati aceasta drept spirit comunist.” Reactia VOKS la scrisoarea lui Dreiser a fost cosemnata intr-un raport in care Dreiser este descris in culori inchise considerandu-se criticile scriitorului american drept “dovada spiritului sau individualist, tipic unui scriitor burghez, avand o ideologie mic-burgheza marunta, prea batran si bolnav pentru a intelege adevaratul fenomen, neintelegand absolut nimic din economie si foarte putin din politica.” Din intalnirile aranjate de VOKS el a dovedit ca nu intelge nimic din lupta de clasa. In cea de a doua parte a raportului se consemnează şi aspecte pozitive ale viziunii lui Dreiser si anume aprecierea politicilor antireligioase ale Sovietelor si altruismului (!) liderilor sovietici. Insa gazdele sovietice credeau ca viziunile lui depindeau de confortul in care traia. Venind dintr-o tara care a ajuns la un standard înalt de dezvoltare tehnologica, spiritul sau mic-burghez nu s-a putut adapta la standardul unei tari aflata in curse de dezvoltare. La fiecare pas, natura sa obişnuită cu confortul, primea şocuri.” Evident, structurile sovietice incercau sa explice criticile lui Dreiser folosind vulgata marxist-leninista, conditiile materiale in care traia Dreiser explicand criticile sale.

Dreiser a părăsit Uniunea Sovietica la 13 ianuarie 1929 fiind nevoit să ia vaporul de la Odessa căci autorităţile poloneze, prea puţin prietenoase cu camarazii de drum din Occident, i-au refuzat viza de tranzit. În mod paradoxal, odată întors acasă, Dreiser a adoptat poziţii filocomuniste, declarând presei americane că guvernul sovietic va rezista dar şi “cred că până şi ţara noastră va fi, în cele din urmă, sovietizată.” Prelucrând jurnalul pe care a reuşit să-l strecoare din URSS, Dreiser si-a schimbat complet atitudinea fata de Uniunea Sovietica si a adoptat aceeaşi atitudine pe care au avut-o mulţi alţi scriitori, camarazi de drum, care, parcă ruşinaţi de efortul gazdelor de a-i face să se simtă bine, au înmuiat tonul scrierilor lor, până la adevărate hagiografii vinovate (pentru ca in tot acest interval, in Uniunea Sovietică se murea). În cartea “Dreiser Looks at Russia” tonul este unul destul de apologetic. Chiar autorul a declarat mass-media americane a timpului că “mai presus de orice, am decis ca oricât de puţin aş critica, nu trebuie să aduc atingere unui efort idealistic.” În schimbul atitudinii complice a lui Dreiser, autorităţile sovietice şi-au îndeplinit partea lor de înţelegere (scrisă sau doar tacită?) cărţile lui Dreiser fiind editate şi tipărite în tiraje de masă, cu o singură excepţie, chiar volumul de impresii de călătorii în URSS care, oricât de blând ar fi fost faţă de regimul sovietic, nu putea fi publicat.
Dreiser şi-a continuat implicarea în diverse cauze sociale, apropiate de stânga politică americană, precum conducerea Comitetului Naţional pentru Apărarea Prizonierilor , o organizaţie inspirată de aparatul sovietic de propagandă care a făcut pui în multe ţări ale lumii (inclusiv în România interbelică) în vederea apărării minerilor grevişti din sud-estul statului Kentucky faţă de violenţele la care erau supuşi minerii de către oamenii proprietarilor de mină. A continuat să scrie lucrări critice despre America precum Tragic America (1931) sau America Is Worth Saving (1941). Jerome Loving, unul dintre biografii lui Dreiser, a scris că “întreaga activitate a lui Dreiser începând cu anii 1930 a fost în concordanţă în mod ostentativ cu idealurile comunismului în ceea ce priveşte clasa muncitoare” o frază a cărei ton academic-neutru ne lasă pradă nostalgiei. Dreiser a murit la 2 decembrie 1945 la Hollywood, la vârsta de 74 de ani, cazul său fiind unul relevant pentru schimbarea de atitudine şi percepţie a multor oameni de cultură din Occident care chiar dacă au recepţionat cu maximă acuitate realitatea dezastroasă din Uniunea Sovietică, odată întorşi acasă, şi-au modelat impresiile pentru a servi atât Uniunii Sovietice cât şi propriilor interese, propriei agende publice.

LANSARE- IN LABIRINT SUNT UMBRE SI LUMINI, EDITURA VREMEA, BUCURESTI, 2011

2011-10-13T03:13:00.000-07:00

România serbează viaţa!

2011-09-22T03:35:00.000-07:00

Ştim bine, este evident, un adevarat truism, omul modern are nevoie de evenimente. Simte necesitatea unei intime comuniuni cu semenii săi. Sub o formă sau alta căci cum se poate explica altfel succesul nebun al televiziunii decât prin această nevoie a omului pentru alţi oameni? În România îţi poţi da seama de apropierea sorocului alegerilor şi prin intensitatea cu care aproape fiecare localitate organizează diverse evenimente cunoscute indeobşte prin termenii festival/ sărbătoare/ zilele comunei sau ale oraşului. Festivalul gemului, al florii de tei, al mierii, al cireşelor, vişinelor, caşcavelei, ţuicii, vinului. Parcă toamna intensifică apetitul autoritătilor locale pentru organizarea unor astfel de evenimente şi este o dovadă suplimentară în disputa istorică legată de primordialitatea poporului român în acest areal căci parcă popoarele sedentar-agricole au o apetenţă mult mai mare pentru serbările câmpeneşti, ale recoltei. Uneori, titulatura pompoasă a serbării are prea puţin a face cu desfăşurarea de facto a evenimentelor căci găseşti prea puţine cireşe, prea puţine gutui sau mere însă vei descoperi cu uimire tarabele cu tradiţionalele produse ieftine, chinezeşti (jucării la preţuri aberant de mari), producători ai celebrului colac secuiesc dar şi ai clatitelor gigantice sau gogoşi. Notiunea de kitsch postmodern românesc îşi regăseşte întreaga paletă de expuneri. De nelipsit sunt instalaţiile menite a-i bucura pe copii, de obicei aduse la mâna a doua sau a treia din Germania, abordând preţuri nesimţite, 5 lei 3 minute de învârteală/rotire/răsucire/ameţire. Însă segmentul cel mai uşor de cucerit, cel mai naiv este cel care trăieşte încă în marele continent al copilărie şi care cunoaşte cel mai bine declinările verbului a vrea (am vrut/vreau/aş vrea/voi vrea). De aceea tarabele cu jucării sunt amplasate la nivelul solului iar vânzători ambulanţi se plimbă cu baloane umflate, adulmecând prada. Peisajul este populat mai ales cu mese şi bănci din lemn, aşezate sub umbrelele distribuite de marcile care produc berea şi sucuruile carbo-gazoase, grupate în jurul punctului sensibil al noii arte culinare româneşti, centrul de vânzare si producere a mesei tradiţional româneşti: grătarul ( pulpe de pui, cârnaţi, mici, ceafă) la care se adaugă eventual şi hamsii dubioase vândute la suta de grame. Inutil de menţionat că preţurile sunt de-a dreptul aberante, cel putin duble decât în mod normal însă tunul trebuie dat într-un interval scurt, de maxim două zile, profitul maximalizat, stomacul românului repede umplut. Fumul amestecat al diverselor grătare concurente emană în atmosfera înecăcioasă semnele aparentei prosperităţi şi veselii valahe.

Multe astfel de evenimente rurale au loc pe tăpşanul comunal sau stadionul echipei locale (după caz, Viforul, Voinţa, Progresul, Concordia sau Avântul) unde este amplasată, în mod necesar, o scenă pe care evolează atât rapsozii locali, acompaniaţi de grupul de dans popular al Căminului Cultural (dacă el mai supravieţuieşte însă este posibil ca cele două perspective aparent de nereconciliat, cea păşunist-semănătoristă, ansamblul folcloric şi cea progresist-integrator-europeană, clubul în care şi la ţară se produce fenomenul cunoscut sub titulatura de clubbing!) sau Centrului Cultural (o titulatură mult mai europeană care începe să-şi facă locul şi în mediul rural). Uneori, în funcţie de buget şi de mărimea oraşului, sunt angajate trupe de muzică rock, folk, hip-hop, disco iar finalul serbării este marcat printr-un foc de artificii.

Aceste chermeze populare nu au fost inventate de ieri, de azi, având o lungă tradiţie în mediul rural, poate estompată în timpul regimului comunist având în vedere că nimic nu-i displăcea regimului totalitar decât mase de oameni reunite anarhic, fără o disciplină de Partid, greu de infiltrat şi de manevrat, de făcut să tacă, pentru a se supune şi a nu contesta ordinea. Unul din beneficiile directe ale libertăţii regăsite după 1989 este tocmai acest aparent detaliu: sărbătorile pot fi chiar prilej de bucurie, de uitare, de distracţie. Însă ele reprezintă şi un bun prilej pentru a studia frânturi din specificul naţional.

În mediul urban există şi încercări de a rafina aceste evenimente, oferindu-le o nuanţă culturală (minunate festivalri de film care, parcă, se înmulţesc în fiecare an ceea ce reflectă succesul internaţional al noi filmografii româneşti însănătoşită brusc după epoca Sergiu Nicolaescu care, e drept, are dificultăţi în a se reflecta şi în plan intern- câte săli de cinematograf mai funcţionează astăzi în România? Foarte puţine iar la Mizil sau Rădăuţi mai greu vor apărea mall-uri cu săli bine-dotate dolby-sound) O altă modă care-şi face loc în această materie este cea a festivalurilor medievale. Evident, precursorul acestei tendinţe a fost cel din Sighisoara. Cel de la Suceava a ajuns la cea de a cincea ediţie. În mod paradoxal chiar şi autorităţile din Câmpina au dorit să imprime o tentă medievală serbărilor de toamnă chiar dacă oraşul nu are nici măcar o urmă de tradiţie medievală chiar şi vechiul centru interbelic fiind ras de pe suprafaţa pământului (asemeni altor oraşe din Muntenia şi Moldova) de furia ceauşistă. Cu atât mai simpatică a fost apariţia domniţelor în rochii grele, cu falduri până la pământ şi a cavalerilor cu zale, coifuri şi săbii de aluminiu, călărind armăsari fragili, într-un decor dominat de semeţe blocuri gri, bastioanele nemuritoare ale regimului comunist, pe care, of, Doamne!, nici până astăzi nu le-am văruit!

Studiu de caz. Nu numai în judeţul Prahova avalanşa eveimentelor este remarcabilă. 8 septembrie, Serbarea castanilor (Măneşti) 10-11 septembrie - Festivalul Caşcavelei, ediţia a X-a. Încercare de explicaţie: Manifestare complexă, cu participare judeţeană. Târg de produse alimentare specifice zonei montane, expoziţii de artă populară şi obiecte meşteşugăreşti, spectacole folclorice, horă, foc de tabără, distracţii (Valea Doftanei – Baza sportivă). 23-25 septembrie Valea Călugărească- Sărbătoarea vinului, ediţia a IX-a. Manifestare complexă cu participare judeţeană şi naţională. Spectacole, expoziţii, târg, degustări şi concursuri de vinuri, petrecere, dans ; 25 septembrie Şotrile. Festivalul Cătinei. Ziua localităţii. Spectacole folclorice, expoziţii, târg, cu participare judeţeană 16 octombrie Cocorăştii Colţ. Festivalul cocorilor, ediţia a IV-a. Manifestare complexă, cu participare judeţeană şi naţională. Muzică de fanfară, spectacole folclorice şi de muzică uşoară, expoziţii de artă populară şi produse meşteşugăreşti, târg, distracţii, dans, cu participare judeţeană şi naţională (sursa:www.cjph.ro) Credem ca este singura omagiere, evident, în lipsă, a acestor frumoase păsări intrate într-un nejustificat con de umbră.

Recunoaştem că nu suntem unici în Europa în organziarea unor astfel de evenimente ( şi Franţa, Italia sau Spania fiind pline de ele) căci ele fac parte din ţesutul intim al fiecărui popor. Toate aceste serbări au fost promovate de factorii locali şi judeţeni pentru că permit o deloc subtilă campanie electorală (indiferent de perioada afişării). Este obolul pe care cetăţenii trebuie să-l acorde factorului politic care organizează aceste manifestări nu din bugetul personal ci, mai ales, din bugetul public, cu participarea, de la caz la caz, a sponsorilor din mediul privat (mai mult sau mai puţin strânşi cu uşa). Această competiţie în domeniul loisir-urilor tradiţionale este simpatică şi dovedeşte natura veselă a poporului român atât de departe de retorica prăpăstioasă a automatelor de serviciu ale televiziunilor de ştiri, programate parcă anume pentru a induce populaţiei o stare de psihoză generalizată, vecină cu sinuciderea. Însă cele două perspective nu sunt complet antagonice, românul poate să stea în faţa televizorului înjurând pentru ca peste puţin timp să iasă la Serbarea Murei sau Papadiei pentru a servi un mic, o bere, alungând durerosul spleen naţional.

Despre VOKS

2011-09-09T04:38:00.001-07:00

La scurt timp după victoria Revoluţiei din octombrie (stil vechi) - noiembrie 1917 (stil nou) şi după sfârşitul lungului război civil (1922) mirajul noii societăţi a început, încetul cu încetul să atragă iar autorităţile sovietice, viclene şi dându-şi seama de potenţialul de îmbunătăţire a unei imagini şifonate prin intermediul himerelor autoinduse a organizat în 1925 Societatea Panunionistă pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea (VOKS) la care a fost asociată, începând cu anul 1929 Inturist. Precursoarea VOKS a fost Comitetul Executiv Central (TsIK) al Comisiei pentru Ajutorul din Străinătate, organism apărut pentru a coordona ajutorul alimentar oferit în principal de Statele Unite şi acceptat cu greu de Lenin unei Rusii înfometate, stoarse atât de participarea la Primul Război Mondial, războiul civil ce i-a urmat dar şi politicii agricole violente dusă de Lenin. Din 1918 până la sfârşitul anului 1922 foametea a afectat 30 de milioane de oameni, ucigând circa 5 milioane. VOKS a fost condusă încă de la înfiinţarea sa de către sora lui Trotky şi soţia lui Kamenev, Olga Kameneva (1883-1941) până în 1929 când a fost înlăturată în urma eliminării tuturor simpatizanţilor liderului exilat. Organizaţiile din străinătate înfiinţate de simpatizanţi, membri ai partidelor comuniste locale sau/şi agenţi ai serviciilor secrete sovietice se interconectau cu acestea pentru a obţine vitalul sprijin propagandistic în lupta pentru destabilizarea lumii capitaliste. La mijlocul anilor 20 prinicpala funcţie a VOKS era aceea de a-i însoţi pe străinii veniţi în U.R.S.S. astfel apărând Departamentul pentru Întâmpinarea Străinilor pentru care lucrau ghizi speciali, mai degrabă intelectuali neafiliaţi la PCUS, buni cunoscători ai limbilor străine (franceza, engleza, germana) într-o proporţie destul de mare, evrei. Cum numărul vizitatorilor occidentali a crescut constant de-a lungul anilor 1920 - 1930 şi numărul ghizilor specializaţi s-a mărit. În 1925 doar 483 de străini au fost însoţiţi în mod oficial dar această cifră avea să sară la 1200 anul urmator iar în 1929 şi 1930 s-a ajuns la aproximativ 1500 de oameni anual. În anii 1930 deja structura socială a ghizilor a început să se schimbe, punându-se acentul pe proletarizarea acestei profesii prea intelectuale. Ghizii aveau obligaţia ca la sfârşitul vizitei să întocmească o informare, cutumă ce avea să se împământenească ulterior în toate sistemele totalitare comuniste căci ghidul este şi un informator al organelor de securitate. Istoricul Michael David-Fox menţioneaza astfel de informări (karakteristika): “este simpatizant dar nu este bine orientat”. Despre un inginer american, un astfel de raport al ghidului VOKS relata “Sidney Farnham este un inginer american tipic. Stăpân desăvâşit al detaliilor tehnice pe care le presupune meseria sa, rarerori aduce în discuţie alte subiecte. De obicei este plin de energie, în ciuda celor 56 de ani, d-l Farnham consideră că prosperitatea este determinată de eficienţa personală şi de aceea productivitatea muncii individuale, după părerea sa, este strâns legată de stimularea competivităţii personale bazată pe capitalul privat - şi deloc pe principiile construcţiei socialiste, care i se par foarte slabe în a stimula productivitatea.” De multe ori ghizii îşi informau superiorii despre potenţialul ulterior de convertire al celui însoţit. Rapoartele ghizilor erau arhivate cu minuţiozitate şi mare grijă având în vedere bogăţia informativă. Exista un catalog alfabetic cu toţi străinii care vizitaseră URSS care ordona dosarele personale.

În mod firesc, cunoaşterea sistemului de funcţionare a URSS, a istoriei revoluţiei şi a principiilor vulgatei marxist-leniniste reprezentau condiţii sine-qua non al angajării în funcţia de ghid. Pentru a-şi însuşi dogma oficială, VOKS a organizat şi cursuri speciale prin care se încerca instruirea ghizilor în diverse aspecte ale societăţii sovietice (sistemul de Drept, sistemul economic, chestiunile naţioanle sau politica familială a regimului). Kameneva declara la inaugurarea lor că ghidul trebuie să înveţe să vorbească cu străinii fără superficialitate şi să cunoască cele mai mari slăbiciuni ale ţării nu pentru a evita să vorbească despre ele ci pentru a le face comprehensibile străinului. „Pe de altă parte, esenţial este să se ştie cum să se dea vina pe moştenirea ţaristă, pe războaie, pe exploatarea oribilă.”Timp de zece luni viitori ghizi trebuiau să îşi însuşească rapid foarte multe cunoştinţe ceea ce a dus la deprinderea superficială a limbilor străine. Deja în anii 1930 fiecare ghid trebuia să devină un ajutor, un asistent al străinilor pe lângă care erau delegaţi, pentru a-i face să vadă că URSS reprezenta singura lumină posibilă, singura salvare. În acelaşi timp, meseria de ghid era una foarte riscantă căci nu vorbim despre nevinovata accepţiune a termenului din lumea liberă ci din perioada de vârf a stalinismului nemilos şi imprevizibil. A fi ghidul unor intelectuali burghezi din Occident, complet nepregătiţi şi neştiutori în ceea ce se cuvenea a se aduce în discuţie şi ceea ce era tabu îţi putea oferi cu usurinţă un bilet (doar) dus pentru Gulag. Ghidul se putea contamina. Nu este de mirare că Marea Teroare a lovit din greu rândurile angajaţilor VOKS. Este unanim admis că diversele servicii secrete sovietice foloseau umbrela VOKS pentru a-şi trimite agenţii în strainatate, mai ales în Occident, pentru a lua legătura cu acea parte a inteligentsiei occidentale care simpatiza deschis sau putea fi atrasă către cauza sovietică. De multe ori, naivi, intelectualii occidentali habar nu aveau de adevarată calitate a oaspetelui sovietic care, în general, încerca să-l determine să viziteze, să vadă cu ochii lui, noua societate. În stilul binecunoscut al regimului comunist, instituţia a fost înlocuită în anul 1958 cu o alta, intitulată indigest, tipic pentru limbajul de lemn comunist, Uniunea Societăţilor Sovietice pentru Prietenie şi Relaţii Culturale (SSOD) care a funcţionat până la căderea regimului sovietic, în anul 1992 când a fost din nou reorganizată drept agenţie guvernamentală. Bogata arhivă a VOKS se află depozitată în Arhivele federale ale statului rus.

În anii de după marea victorie a Uniunii Sovietice asupra Germaniei naziste, numărul societăţilor de prietenie coordonate într-un fel sau altul de VOKS a ajuns până la 50. Asociaţia Prietenilor Uniunii Sovietice (AUS) este doar una din oficinele pilotate cu multă graţie de catre VOKS si a cunoscut in Franta la inceputul anilor 1930 un mare succes care este demonstrat de exemplarele vandute din revista propagandistica editata de Asociatia „La Russie d’aujord’hui” care a tiparit 12.000 de exemplare in ianuarie 1933 ajungând la 60.000 la începutul lui 1935 iar la finalul anului la o jumătate de milion! Această evolutie denota de altfel şi creşterea constantă a simpatiilor pentru PCF in contextul petardelor propagandistice lansate de Trustul Munzenberg si exacerbarea pericolului nazist care ar fi fost contrabalansat doar de Stalin. Asociatia nu s-a limitat insa doar la publicarea acestei reviste ci a folosit întregul arsenal propagandistic, de la proiectii de filme, carti, brosuri, conferinte, mitinguri etc. Cel de al doilea actor al sistemului de primire in Uniunea Sovietica a fost Inturist care de altfel a supravietuit sub această denumire până la sfârşitul regimului sovietic – multi din parintii nostri au calatorit in URSS cu Inturist. În perioada interbelică Inturistul ii incadra pe calatorii straini fiind strans legat de succesivele organe represive (CEKA 1917-1922, GPU februarie- decembrie 1922, OGPU decembrie 1922- 19334, NKVD 1934-1946, MGB 1946-1953, KGB 1953-1991) stabilind itinerariul cat si calitatea serviciilor oferite de ghizi profesionisti (agenti sub acoperire). Pentru turistii straini de vaza Inturist oferea si altfel de servicii, de natura intim-sexuala. La aceasta situatie se referea de altfel si Andrei Makine in volumul „Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice”. Olia, fiica lui Ivan, deţinător al titlului de erou al URSS in urma participarii la Marele Razboi de Eliberare Nationala, poliglota, femeie frumoasa, isi serveste tara in cadrul Inturist fiind prostituata de lux la inceputul anilor `80. In ultimele doua perioade interbelice literatura de calatorie favorabila Uniunii Sovietice devine din ce in ce mai numeroasa, aceasta explozie mergand mana in mana cu propagarea miscarii antifasciste care a prostit incredibil de multa lume din intelectualitatea - chic din Occident. După victoria asupra Germaniei naziste, imaginea eroică şi idilică a URSS aproape că nu mai avea nevoie de eforturi propaganistice, puterea de atracţie a comunismului cunoscând apogeul, până la pronunţarea Raportului secret al lui Hrusciov, citit la 25 februarie 1956 în timpul celui de al XX-lea Congres al PCUS şi înăbuşirea revoluţiei din Ungaria.

Dilemele identitare ale României June

2011-08-21T23:00:00.000-07:00

Forumul România Juna, organizat de către Liga Studenţilor Romani din Străinătate a avut loc intre 12-14 august, fiind găzduit de Institutul Bancar Roman aflat sub umbrela Băncii Naţionale a României, condusa cu o mana sigura de domnul Mugur Isarescu. Scopul tangibil al acestei dezbateri l-a constituit redactarea unui amplu document care ar trebui sa sintetizeze viziunea tinerei generaţii (in principal de studenţi din străinătate) fata de direcţiile de dezvoltare ale Romanei aflata la orizontul anului 2030. Pentru a descoperi percepţiile tineretului cu diverse preocupări intelectuale au fost constituite mai multe grupuri de dezbatere : cultura, democraţie si justiţie, economie, energie, relaţii interntionale si securitate naţionala, sănătate, solidaritate sociala si tehnologie si antreprenoriat si, last but not least, cel de identitate naţionala.
La acesta din urma am fost invitat sa particip in calitate de expert ! Lăsând la o parte titulatura pompoasa si destul de vaga (cine nu este expert in identitatea româneasca? arătaţi-mi romanul care nu poate realiza rapid, in doi timpi si trei miscari portretul standard al poporului din care se trage? in acest domeniu, al auto-definirii nu luam lecţii de la nimeni, dimpotrivă, putem oferi meditaţii), recunosc ca nu am fost singurul expert ci am avut mulţi alţi colegi intr-ale expertizei identitar naţional. Doar tara asta este plina de experţi! Participarea la dezbaterile din cele trei zile mi-au lăsat un gust destul de amar, din mai multe motive, pe care îmi voi permite sa le detaliez.
Atunci când aduni mai mult de zece intelectuali (tineri sau bătrâni, nici nu mai contează insa am impresia ca tinerii intelectuali sunt chiar mai periculoşi decât cei mai in varsta pentru ca orgoliul puternic este asociat unui mare avânt si unei puternice necesitaţi de afirmare prin eliminarea preopinentului) romani si-i rogi sa dezbată un subiect, mai ales unul sensibil si destul de vag, inevitabil, ies scântei. Ceea ce m-a surprins neplăcut a fost intoleranta pe care unii dintre colegi o afişau deschis fata de puncte de vedere care nu se cadrau cu viziunile lor cimentate. Răbufniri neelegante de tipul “nu, nici vorba, prostii” “habar nu aveţi despre ce vorbiţi” denota o superioritate făţarnica, lipsita de o minima eleganta a disputei intelectuale. Si aceasta se întâmpla pentru ca exista tipul standard de intelectual mai mult sau mai puţin expert care face tot posibilul pentru a monopoliza dezbaterea, pentru ca daca nu te auzi vorbind doct sau semi-doct se cheamă ca nu eşti important. Si cine doreşte sa fie neimportant? Conţinutul dezbaterilor s-a axat mai degrabă câtre rolul credinţei ortodoxe in societatea actuala pentru ca persista un tip de intelectual roman ortodox-tradiţionalist care nu accepta ca poporul roman sau România ar fi altceva decât etnicii romani de religie…ortodoxa, fireşte. Si ti-ar trage o cădelniţa in cap numai pentru "a-ti baga minţile in cap" după cum un astfel de expert i-a spus-o in pauza lui Mihai Neamtu (un moderator excelent care a încercat sa echilibreze puţin forţele intre ortodoxismul delirant si normalitatea prezentului european, fara a cărui prezenta dinamica, exclent structurata, logica si plina de bun simt si carisma dezbaterile grupului ar fi alunecat către o infinta cearta intre tate care nu se înţeleg asupra preţului legăturii de pătrunjel). Din nefericire, protocronismul ceauşist, cu profunde rădăcini legionaroide, s-a altoit excelent cu ortodoxismul intolerant. Din aceasta perspectiva, o alta pista folosita pentru a ataca prezentul nenorocit dar si trecutul de la 1848 încoace este recurenta căci se leagă tot de vechea poveste a formelor fara fonda. Chiar si in 2011 sunt destui intelectuali care acuza forma viciata importata de paşoptişti, pervertita puţin de comunişti si reinstaurata după 1989. Fondul (poporul) vrea altceva, se poate exprima mai bine intr-o alta matrice. Care? Greu de spus. “Duhul pamantului care ar putea stabiliza acest bulevard (România).” Uşor rizibila este clamarea docta a ultimei instanţe: poporul. Pe ce te bazezi, vorba lui Moromete? Pe sondaje, fireşte insa doar pe anumite sondaje pe care INS nu are voie sa le facă publice. Teoria falsităţii formei merge mana in mana cu o conspiratita care, mai e nevoie de subliniat, explica totul.
O alta concluzie care s-ar desprinde se leagă de faptul ca suntem un neam de plangaciosi. Iubim sa ne smiorcăim. Cam aşa procedează si BOR si exegeţii ei care se plâng fata de ce soarta grea i-a oferit statul roman postdecembrist. Nici un cuvânt despre averile mari care le-au fost retrocedate, nimic despre faptul ca ne-norocitul stat roman preia salariile unor mii bune de preoţi etc. Dar ne plângem de erodarea familiei tradiţionale la romani care “familie trebuie sa inteleaga ca e familie”. A afirma in aceste cercuri ca Biserica Ortodoxa Romana este la fel de buna sau rea precum restul societatii romanesti din care face parte si din care-si extrage seva este de neconceput. A aduce in discuţie colaboraţionismul unor prelaţi si chiar a structurii oficiale a BOR din perioada comunista reprezintă păcatul final care te poate excomunica din comunitatea naţionala căci BOR, se ştie, reprezintă fiinţa naţionala. Nimic nu poate fi in afara ei. Aceasta impunere prin forţa poate face mai mult rău decât ar crede susţinătorii ei necondiţionaţi căci determina îndepărtarea unor suflete tinere, aflate intr-o mare căutare. Printr-o impunere intoleranta, mă îndoiesc ca se va rezolva ceva. Filonul autoritar-naţionalist clama si impunerea respectului fata de simbolurile naţionale: imn, drapel, stema. Argumentul suprem: si care e problema? La americani cum se poate? Lăsam la o parte incongruenta intre autohtonism si compararea cu formele pervertite de peste Ocean, astfel de propuneri, chiar daca minoritare, dovedesc persistenta unui curent dur nu numai in rândul intelectualilor mai in vârsta dar chiar si a unora destul de tineri care nici măcar nu au trăit prea mult in societatea in care a spune ca unu plus unu face doi constituia o crima.
După nenumărate ore de dezbateri încinse grupul de expertiza a ajuns la concluzia ca identitatea naţionala se rezeama pe patru piloni principali: conştiinţa istorica, credinţa, limba si obiceiurile si tradiţiile poporului roman. S-au propus mai multe soluţii, unele mai realiste, alte utopice care ar putea dinamiza sau măcar menţine vie identitatea naţionala. Care, pana la urma, in ciuda tuturor eforturilor autoritatilor căci, in buna măsura, soluţiile imaginate făceau apel mai ales la autoritati care ar trebui sa dea (evident, mai mulţi bani) va perdura si eventual va înflori doar daca nivelul general de viata din România va fi mult mai bun, permiţând o etalare civica si normala a demnitatii de a fi roman ce pleacă de la buzunar pentru a se catara pe celelalte paliere mai docte ale acestei fete Morgana, identitatea naţionala. Care mai degrabă este, nu se dezbate. Este greu de crezut ca romanitatea se afla sau se va găsi intr-un pericol mai mare acum sau in 2030 (lăsând la o parte faptul ca nimeni nu ştie ce va fi in acel an îndepărtat poate doar Nostradamus si Mama Omida sa aibă viziuni) decât s-a aflat in primele decenii ale terorii roşii când, practic România fusese transformata intr-o provincie sovietica.
Concluziile generale ale Forumului nu aveau cum sa depaseasca enunţurile generale de tipul: sa atragem mai multe fonduri europene, sa construim infrastructura, sa ii ajutam pe săraci, sa eliminam birocraţia si corupţia. Adică deziderate unanim acceptate si acceptabile teoretic chiar si de către clasa politica. Nu am văzut nici un om politic respectabil sa afirme ca trucarea licitaţiilor este o practica normala pe care o încurajează. In fond, cine ştie cum va arata România in 2030? Astfel de documente prospective si generoase nu pot depăşi stadiul unor simple enunţuri frumoase care răspund întrebării de clasa a V-a: cum mi-ar plăcea sa arate tara mea când voi fi mare? Aceste propuneri ample vor putea fi transpuse in practica si in măsura in care o cat mai buna parte din tinerii care studiază uneori in mod strălucit in Occident vor avea curajul sa se întoarcă in tara. In acelaşi timp, nici nu poţi fi absurd si sa le ceri sa se sacrifice in serviciul public pentru salarii de mizerie.

Din publicistica unui antibolsevic

2011-08-01T23:36:00.000-07:00

O bună parte din publicistica lui Panait Istrati din perioada de după întoarcerea din lungul periplu sovietic a fost dominată de tematica atitudinii brusc critice pe care a adoptat-o scriitorul, totuşi, unul la modă, citit şi vândut în Franţa, bine înşurubat în mediul intelectual francez în ciuda constantelor văicăreli pe care Istrati le inserează în articolele sau interviurile sale încercând să se victimizeze. O victimă atât de departe de acest statut căci Istrati nu s-a lăsat doborât de atacurile virulente ale propagandei sovietice şi a agenţilor ei de influenţă, mai ales din Franţa căci în România aceştia erau relativ putini numeric şi lipsiţi de cine ştie ce influenţă şi nu a ezitat să-şi condamne foştii prieteni deveniţi lacheii lui Stalin şi să releve opiniei publice româneşti adevărul despre regimul sovietelor.

Renegarea bolşevismului a produs în epocă un şoc şi un scandal iar Istrati se explică, se apară în multe din intervenţiile sale din ziarele care-i solicitau interviuri sau răspunsuri la diverse anchete literare. Într-un interviu acordat revistei România literară din mai 1933 Istrati mărturisea că “adevărata dramă şi a vieţii mele, si a carierei mele de scriitor a luat naştere în Rusia Sovietică. Acolo, când am văzut cum mulţimi compacte, nu tirani izolaţi, pot să se ridice şi să tiranizeze noroade întregi de fraţi şi confraţi, a început fapta şi drama mea adevărată, lovitura de graţie dată vitalităţii mele. M-am convins că nedreptăţile care se comit de către societăţi ce încalecă societăţi nu sunt crimele unor Stalini sau Mussolini izolaţi, ci sunt crimele unor colectivităţi...” “Drama s-a lărgit prin faptul că l-am văzut pe Romain Rolland, care era unul din stâlpii vieţii mele, aderând la o Rusie pe care eu o renegam” În acelaşi an, Istrati a publicat în revista Les Nouvelles Litteraire o scrisoare deschisă adresată scriitorului francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în care-i cere să renunţe la înregimentarea comunistă, reluându-şi mai vechiul statut de conştiinţă critică liberă “De-ar fi să rămâi mai singur ca oricând, datoria d-tale este de a-i renega pe cei care te compromit, de a reveni la conştiinţa înaltă care te-a făcut cunoscut şi care era proprie fiinţei d-tale, care era forţa d-tale şi care va dăinui de-a lungul secolelor, singura forţă capabilă să justifice dragostea nelimitată a oamenilor de viaţă şi speranţă”

Întrebat într-un interviu publicat în Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Români din 1934 cum explică aderarea fostului său mentor, Romain Rolland la comunism, Istrati răspunde “află că Romain Rolland a fost cucerit la comunism de...o femeie. Este secretara cu care s-a căsătorit zilele trecute: o rusoaică, poetă şi comunistă. Rolland a fost totdeauna un om de stânga, dar au dessus de la mélé, cum a scris-o el singur. La comunism nu s-a convertit decât datorită acestei intervenţii sentimentale în viaţa lui privată…”Despre Asociaţia Scriitorilor şi Artiştilor Revoluţionari, aflată în anul 1934 sub conducerea şi influenţa scriitorilor francezi Rolland, Barbuse şi Gide el răspunde “Această organizaţie este sora bună a celeilalte organizaţii, născută în timpul sărbătorii de zece ani a Revoluţiei, şi care se numea U.E.S.S. şi îl avea ca preşedinte pe Barbusse, iar vicepreşedinţi eram eu şi Francis Jourdain. Iniţiatoarea acestui vast bluf a fost frumoasa Kameneva, soţia lui Kamenev. După ce această societate şi-a dovedit inanitatea, Sovietele au recurs la alte mijloace analoage. A.E.A.R. este una din aceste născociri recente şi alta, despre care poate nu aţi auzit este aceea care vrea să-i unească pe toţi scriitorii şi savanţii împotriva hitlerismului. Toate acestea sunt legitime şi inofensive mori de apa, care sa alimenteze propaganda sovietica in lume. Faptul că în fruntea acestei A.E.A.R. se află trei intelectuali, dintre care nici unul nu are o experienţă socială personală în materie de viaţă şi de luptă muncitorească, dovedeşte cât de puţin serioase sunt aceste mişcări. Nici Rolland, nici Barbusse, nici Gide n-au fost muncitori, n-au muncit cu muncitorii si nici măcar nu au convieţuit un timp cu muncitorii. Aşa se explică de ce, în propaganda activă, zilnică printre muncitorii francezi, ei se mulţumesc să trimită scrisori, telegrame, soluţii care, toate, se reduc la câteva vorbe goale. Cu propria persoană, nici unul dintre aceşti intelectuali nu e gata să plătească” Istrati pune punctul pe i. Anul următor, Istrati a fost puternic atacat de revista franceza pro-sovietică Monde “a lingăului comunist sadea Henri Barbusse” care scrisese articolul “Haiducul Siguranţei”

Cu greu poate fi găsit vreun articol sau vreun interviu în care scriitorul să nu facă vreo menţiune la experienţa sa traumatică iar ziariştii care-i solicită interviuri erau foarte interesaţi de aflarea unor informaţii de la o sursă demnă de încredere, care fusese acolo. “Libertatea scrisului, din punct de vedere moral - intelectual, nu există în Rusia. Aceasta, în mod absolut. În Rusia se scrie din inspiraţie oficială, dacă nu chiar din comandă. De pildă, eşti liber să te critici aspru (asta se numeşte acolo samokritika/ autocritică) să critici (dar pe cine? şi ce?) tot ce pofteşti, afară de tot ce poate fi greşeala oficială...Când în ochii oficialităţii s-a compromis un personaj - cât de înalt - un semn de sus zice <Şo pe el!>Atunci, jurnale, reviste chiar cărţi îl descriu în chip uimitor de crunt...(...) Descriu tot ce un biet om ales ţap ispăşitor a putut să comită, cu sau fără voia lui, împotriva liniei trase de acela care nu greşeşte niciodată: Biroul Politic în fruntea căruia singur Stalin rămâne nemişcat. Dar ia îndrăzneşte şi atacă, într-o carte sau într-un articol de ziar, adevărata cangrenă sovietică....Vei vedea că, din scriitor care pluteşti pe culmile unei situaţii bine făcute, te pomeneşti trântit în abisul dizgraţiei, unde nu mai e nici pâine, nici libertate.” În 1934 Istrati scria oarecum colateral faţă de subiectul foiletonului publicat în ziarul 5 lei “Sunt incapabil să scot azi şi să arăt unui critic cel mai mic palmares privitor la opera mea, aşa cum au toţi scriitorii, chiar cei care ling labele lui Stalin. Iar cu smoking şi cu frac încă nu m-am sluţit, iarăşi cum fac până şi flaşnetarii literari ai planului cincinal de la Moscova (...) Milioane a cerut şi a primit Barbusse al vostru, ca să facă Monde, iar eu, după ce am ţinut la acest organ o rubrica permanenta de o pagina, intitulata Notes et reportages d’un vagabond du monde, l-am parasit brusc la al şaptelea număr, în ziua când l-am văzut cu ochii mei pe Barbusse la Moscova cerşind ţigăneşte banii lui Kalatov, directorul Gosizdat (Editura de Stat). Atunci am înţeles ce fel de revista independentă este Monde.”

Către sfârşitul vieţii Istrati şi-a radicalizat poziţia anticomunistă, dovadă fiind pasaje din intervenţiile sale publicistice din anul 1935 “Dacă la noi, guvernele ar îngădui într-o zi comuniştilor să devină stăpânii străzii, aşa cum se petrece în Franţa, m-aş declara gata să susţin orice acţiune violentă care să gâtuie teroarea roşie.” Sau “Ţăranul român, cu toată trista sa robie de totdeauna nu este el acela care suspină după regimul de peste Nistru. Sunt mai degrabă oarecari intelectuali de dubioasă celebritate, toţi hrăniţi la ieslea burgheziei. Şi cum le este teamă să-şi spună pe faţă comunişti, găsesc că-i mai şiret să se numească antifascişti.(...) Istoria va cere odată socoteala patrie proletariatului” Istrati face într-un articol din Cruciada Romanismului, organul de presa al disidentului legionar Mihai Stelescu la care a colaborat, menţinându-şi libertatea absolută de exprimare şi o pledoarie faţă de unul din duşmanii de moarte ai comunismului (pe lângă umanism, suflet, Dumnezeu, tradiţie, Biserică, sexualitate etc. etc.): proprietatea privată. “E astăzi dovedit de formidabila experienţă comunistă că dacă ucizi iniţiativa privată, suprimând orice posibilitate de parvenire individuală, totul merge anapoda într-un stat. De acest adevăr s-a convins Lenin când a aruncat bazele N.E.P.-ului, operă care a fost sabotată de Stalin.” În acelaşi an, Istrati a adresat o altă “scrisoare deschisă prietenului Francis Jourdain, vicepreşedinte al Amicilor URSS în Franţa şi, în momentul acesta delegat moral în Ţara Românească.” Jourdain fusese trimis de oficina sovietică din Franţa pentru a investiga condiţiile în care avea loc procesul profesorului Constantinescu-Iaşi la Chişinău. Acesta fusese arestat pentru propagandă comunistă. Istrati îl acuză pe fostul său amic de faptul că şi-ar fi obţinut informaţiile la faţa locului din doua surse evreieşti şi comuniste. Virulent ca de obicei, Istrati scrie “Înainte de a fi pornit spre necăjitele noastre meleaguri, nu crezi oare că un scrupul de conştiinţă ar fi trebuit să te îndemne să te întrebi dacă e cinstit să patronezi anchete morale numai atunci când într-o ţară burgheză se arestează un comunist - şi, dimpotrivă, să taci chitic ori de cate ori în Rusia Sovietică se surghiunesc în pustiurile îngheţate şi se execută sumar legiuni de tineri idealişti printre care unii ţi-au fost chiar prieteni personali?” În mod deloc surprinzător, Jourdain a trecut prin Bucureşti fără a-l căuta pe fostul camarad de luptă. Într-un alt articol, Istrati este vehement la adresa regimului comunist “ştiut este că, la bolşevici, chiar la cei de mâna a şaptea, spionajul, contraspionajul, informaţia exactă ţinută la zi, la ora, formează ocupaţia de căpetenie, mergând până la patimă, până la obsesie.”

Bine periat de aparatul propagandistic comunist, Istrati ar fi putut fi considerat un scriitor luminat, camarad fidel de drum, progresist, devotat cauzei muncitorilor oprimaţi şi încrezător în viitorul luminos al comunismului (proces care a şi avut loc, de altfel) căci cenzura comunistă şi-a însuşit cu multă abilitate tehnica manipulării, punând în evidenţă doar perioada sa comunistă. Dar “Comunismul meu era dreptatea şi libertatea conştiinţei, adică exact ceea ce Sovietele au extirpat la ele acasă şi vor să extirpe oriunde aceste două biete valori spirituale mai rezistă teroarei roşii.” Poziţiile sale pro-comuniste au fost anulate complet de deşteptarea sa care capătă uneori accente vizionare “Omenirea merge spre o suferinţă din ce în ce mai crâncenă, fie că va domina comunismul, fie că va domina fascismul, căci atât un regim, cât şi celalalt nu vor consimţi să-l hrănească - amară pâine - decât pe omul care va abdica de la orice spirit de dreptate şi va urla cu lupii.” Fără să vrea, Istrati ajunge să facă elogiul democraţiei “Şi totuşi, fără să apar nicidecum regimul democratic (care are încă destule tunuri ca să se apere singur) eu persist în a crede că dictaturile, oricare ar fi ele, n-au viitor. Ar avea viitor numai dacă ar fi adevărat că toate relele de care suferă azi omenirea sunt din vina regimului democratic - şi că ar fi de-ajuns să înlocuim acest regim cu unul dictatorial, pentru ca toată mâna cerească să cadă ca grindina asupra lumii obidite. (...) nu regimurile politice, nu ordinile sociale sunt cauza relelor ce bântuie omenirea de zeci de secole, ci natura egoistă şi nedreaptă a omului.” Omul care nu (mai) aderă la nimic, aderă totuşi la propria sa menire “Nu există decât posibilitatea sau imposibilitatea exprimării sălbatice a gândurilor tale curate. Şi aceasta este tot ce e mai de preţ pe pământ.”

Mc Do. Plainpalais. Geneve. Suisse

2011-07-19T05:38:00.000-07:00

Nu bănuiam că vreodată voi ajunge să cunosc cu adevărat şi în cele mai mici detalii sistemul Mac, însă viaţa îţi oferă tot felul de surprize, unele plăcute, altele neplăcute dar şi multe surprize care nu pot fi catalogate decât cu mare dificultate, tocmai pentru că sunt extraordinar de complexe. Ce este alb şi ce este negru în aceste vieţi ale noastre ? Foarte puţine lucruri. Însă, nouă ne place să generalizăm şi astfel ajungem la concluzia greşită că totul se rezumă la bine – rău, alb (rochia de mireasa a iubitei în momentul Z) – negru (costumul de înmormântare), plăcut (emoţia unui sărut tihnit şi cald) – neplăcut (de ce aş mai aminti ? deschideţi televizorul). Mac-ul nu face parte din nici o categorie pentru că experienţa este mult prea ciudată pentru a fi încadrată cu uşurinţă sub o singură etichetă. Şi să nu uit, astfel de experienţe lucrativ-formative, din câmpul muncii, sintagmă cu mari rezonanţe istorice, pot fi nuanţate la nesfârşit.

Dacă înainte aveam doar o părere exterioară, de simplu consumator al acestui tip de bucătărie viaţa mi-a oferit şi şansa de a ajunge în burta chitului.Aziz, vecinul meu de la etajul al doilea al căminului studenţesc în care trăiam în acea dată, marocan din Marrakesh m-a auzit că aş vrea să îmi caut ceva serios de muncă pentru vară s-a oferit să mă ajute. Aproape că a tras de mine ca să completez formularul banal pe care mi-l procurase şi pe care mi-l înfipsese pe uşa camerei mele cu o piuneză. Am adăugat o fotografie tip paşaport, singura pe care o mai aveam de acasă. Îl cunoştea pe Bastien, gerantul restaurantului din cartierul meu. Şi Aziz era implicat în reţeaua Mac, fiind unul din managerii unui alt restaurant din regiune. Tot el s-a dus şi a înmânat cererea lui Bastien, gerantul coreean al Mac-ului din Plainpalais. Într-o superbă zi de marţi din luna
iunie mi-am făcut drum până la localul cu pricina, pe lângă care trecusem de nenumărate ori, fără a-l băga în seamă în mod special. Miercuri eram angajat iar joi începusem să muncesc. O rapiditate total incomprehensibilă unui spirit valah, obişnuit cu tergiversări, tatonări şi cu o caracatiţă imensă, cea birocratică (pentru a munci în Elveţia nu cred că ai nevoie de mai mult de cinci hârtii). Şi am început să muncesc. Experienţa a început mai degrabă neplăcut. Eram sigur că nu voi rezista mai mult de o săptămână-două. Ritmul părea infernal, mai ales datorită sentimentului apocaliptic care domnea în fiecare zi, între orele 12-14, când mi se părea că toată populaţia cartierului (dar un cartier de birouri, facultăţi şi institute) dădea năvală buluc să mănânce la Mac. Jwand, managerul afgan care întocmea planning-ul (primul din cuvintele engleze pe care le voi folosi de acum în colo cu obstinaţie, căci reprezintă atât de bine ideea şi filozofia Mac-ului) m-a dat pe mâna lui Seth, în bucătărie, pentru a-i fi ucenic în fabricarea big-mac-ului, cel mai vândut produs al reţetei şi care constituia litera A din abecedarul producătorului de mâncare de tip fast-food. Un sandvici destul de complex, cu două bucăţi de carne tocată prăjită, multă salată, sos de culoare gălbui-portocalie, puţin castravete murat şi o felie de brânză topită. Structurat pe două paliere sau două etaje: parterul - brânza topită iar etajul întâi - castraveţii. Seth era un african mic de înălţime, pe la 35-40 de ani, cu o privire saşie, care era originar dintr-o parte a Africii engleze, căci avea un accent puternic atunci când vorbea franceza. La început a încercat să îmi explice şi în engleză însă a renunţat rapid, căci după câteva minute combina cuvintele engleze cu cele franceze într-un melanj descumpănitor. Era cred, cel mai vechi angajat al restaurantului. Nici până la sfârşitul stagiului meu nu am reuşit să aflu de când muncea acolo. Cert e că era mai vechi decât toţi luaţi laolaltă, manageri, geranţi sau echipieri. Purta chiar şi o insignă argintie, pe care o afişa cu mândrie. În mod cert, vechimea în producţie îi asigura un statut aparte, acela de sergent major - dar am să revin altundeva cu structura ierarhică a ordinului cavaleresc şi religios de Mac. Explicându-mi destul de bine cum mă pot descurca în a prepara patru sandviciuri big-mac într-un singur minut, Seth adopta cu toată lumea un ton de superioritate dezarmantă, precum un profesor universitar extrem de exigent care preda o materie ezoterică (fizică atomică sau biologie celulară). Fiind necruţător şi perseverent, profesorul a scos din mine nu numai untul dar şi o excelentă maşinărie de fabricat produse finite numai bune de îngurgitat. Seth ştia câte secunde trebuiau să treacă între două mişcări, între introdusul chiflelor în micul cuptor, curăţatul imenselor grile electrice, pregătirea unei noi serii de patru, întotdeauna de patru, căutarea şi scoaterea altor opt bucăţi de carne congelată. Totul era calculat cu o rigoare matematică şi sunt sigur că studiase atent nu numai procesul de producţie ce se desfăşura în faţă dar mai se şi documentase pe deasupra. Mai mult ca sigur. Îi plăcea. Îi dădea un sentiment de siguranţă. La început uitam în mod normal ordinea firească a operaţiunilor însă repetând aceleaşi mişcări sub privirile furioase ale aceluiaşi Seth, furios că într-o astfel de zi plină, de duminică după-masa i-a fost încredinţat un trupet fără nici un fel de experienţă, care nu putea face altceva decât să dea peste cap întreaga producţie, repetând, sub ploaia deasă de răcnete şi injurii am ajuns să stăpânesc îndeajuns de bine materia. După două săptămâni nu îmi mai era frică să preiau postul. Făceam faţă din ce mai bine hoardelor de consumatori care năvăleau asupra mea, cerând şi plătind mereu big-mac, valuri după valuri. Păream a fi regele Aragorn, secerând la pământ orci bine îmbrăcaţi şi destul de civilizaţi însă cu mari pretenţii. Marea majoritate a colegilor mei erau din afara Europei. Din Africa neagră sau din cea arabă, din Asia. Vest-europenii şi mai ales băştinaşii nu se înghesuiau să se pună în serviciul zeului Mc, deoarece răsplata era prea mică în comparaţie cu efortul depus. Însă senegalezii, congolezii, marocanii, chinezii, afganii, ghanezii, togolezii, tunisienii munceau cu abnegaţia dată de sărăcia de acasă. Până când li s-a adăugat şi un român. Singura oară când am auzit o persoană fiind impresionată de răspunsul meu la întrebarea de unde vin a fost când m-am întâlnit cu managerul afgan Jwand. Căci pentru un afgan sau un african a fi român înseamnă a fi un european alb la piele. El era întotdeauna bine parfumat. La început am crezut că e spaniol şi că îl cheamă Juan. Am petrecut cu el sute de ore, fără îndoială iar când întâmplarea îţi aruncă în viaţă astfel de oameni nu poţi să nu îi observi şi să nu-i descoşi, dacă nu o fac ei în locul tău, căci există o largă categorie de oameni care aşteaptă doar un mic prilej pentru a se dezvălui. Jwand vorbea incredibil de mult. Tot timpul şi toată lumea ştia asta. Dacă era enervat ţipa, dacă era vesel chiuia şi glumea cu cei aleşi, cei vechi, veteranii. Îi mustra pe cei noi pe un ton supărător iar pe cei vechi îi ironiza. Cei noi înghiţeau fără crâcnire toate mizeriile pe care el le debita, veteranii îl luau peste picior. El nu se supăra, căci se aştepta întotdeauna la ripostă din partea celor pe care îi ştia de mult timp. Era afemeiat, într-o bună măsură, însă pasiunea lui era temperată de lipsa femeilor frumoase. Atunci când le zărea începea să ţipe ca un bădăran prost crescut J’aime les biches, se înălţa pe vârfurile picioarelor chiar dacă era destul de înalt, adulmeca precum un vânător înveterat potenţiala pradă, mai ţipa încă de două, trei ori aceleaşi cuvinte, comunica veteranilor caracteristicile edificatorii ale vânatului ce tocmai îi trecuse pragul lui personal, încerca să le simtă parfumul şi eventual să ghicească mărimea şi culoarea sutienului. Ca orice om postmodern era pasionat de maşini şi de telefoane, obiecte cu care chiar făcea un anumit trafic. Într-o vară mi-a oferit o maşină destul de frumoasă, un Mitsubishi, dacă nu mă înşeală memoria, la numai 3700 chf „dar pentru tine, uite fac chiar o reducere”. Nu m-a atras însă în cursă, aveam alte priorităţi, tentaţia nu m-a biruit.

Munceam prea mult pentru a risipi banii pe obiecte inutile, şi în acel moment, chiar nu aveam nevoie de o astfel de risipă. Jwand avea sufletul destul de bun,în ciuda aspectelor de fanfaron. De fiecare dată m-a ajutat, atunci când aveam nevoie de mai mult ore. Am uitat să specific că el era cel care întocmea planning-ul, orarul în funcţie de care se desfăşura întreaga activitate a acelui restaurant. Scopul fiecăruia era să muncească cât mai mult, căci toţi angajaţii de rând erau plătiţi la oră. Inexistenţa salariului fix este unul din lucrurile diabolice ale capitalismului sălbatic, care poate fi înţeles şi acceptat foarte greu de oamenii-estici. Cum adică să fii plătit la oră? Ce e asta ? O dovadă maximă de eficienţă. O modalitate de a-i selecta pe cei care au chef să muncească faţă de cei care vor să o trainner (adică a trage de timp). În mod evident, pe acolo nu s-a inventat sfântul principiu noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc. Complet inversat. Nu te prefaci că munceşti iar ei nu se prefac că te plătesc. Jwand era managerul căruia îi plăcea cel mai mult să facă observaţii mustrătoare. De două ori m-a atenţionat, o dată pentru că am întârziat cinci minute iar a doua oară pentru că i se păruse că, după un an de muncă, nu mai eram motivaţi, ca la început. A doua oară mi-a stricat o întreagă zi, cu o observaţie atât de banală şi de injustă (având în vedere şi uriaşul efort pe care îl depuneam, uneori de dimineaţa până seara, în interiorul acelor ziduri). Am ripostat şi, nemaifiind începător, i-am spus că se înşela. Un telefon ne-a întrerup neplăcuta discuţie iar după două zile, timp în care l-am evitat cât mai mult posibil, mi-a explicat că am înţeles greşit că îmi apreciază munca, dându-mi drept dovadă marele număr de ore pe care mi le planificase. Tu nu ştii câţi vin la mine şi se roagă să le pun ore ? Crezi că sunt imbecil să programez tipi care se prefac că muncesc ?

Mc Donald’s-ul nu a reprezentat doar o experienţă abominabilă, de gulag stalinist, chiar dacă de-a lungul multor momente simţeam că mă aflu întro închisoare pe care am ales-o chiar eu. Mai rămâne şi altceva, timpul mai cizelează din amintirile neplăcute, oamenii răi dispar, căci ce aş face cu amintirea unor gardieni imbecili şi plini de importanţă, rămânând doar nostalgia timpului trecut…

…când vara la 40 de grade trebăluiam ca o furnică fără direcţie în acea bucătărie bine dotată şi destul de curată, după standarde valahe, impecabilă, încercând să mă concentrez asupra produselor pe care trebuia să le livrez, fără întârziere, ştergându-mi şiroaiele de transpiraţie cu mâneca cămăşii albastre, un albastru pal şi decolorată parcă de soarele infernal care ne prăjea nelimitat, bând din cinci în cinci minute din recipientele de carton acel lichid rece ca gheaţa care ne mai potolea setea şi care determina apariţia unor pete immense de transpiraţie pe spatele nostru şi mai ales al meu, căci transpiram toată băutura în numai cinci-şase minute, ca şi cum aş fi fost o sugativă plătită la oră. În ciuda climei tropicale înduram cu stoicism asaltul deşertului întrebându-i pe colegii mei marocani sau senegalezi cum rezistau la temperaturi încă şi mai fascinate, iar ei se uitau la mine cu blândeţe, bătându-mă pe umeri puternic, spunându-mi că încă nu am văzut sau simţit nimic, că se poate şi mai rău iar eu eram mulţumit, căci acea sintagmă îmi era foarte cunoscută, veneam din aceeaşi regiune ca şi ei şi aşteptam cu nerăbdare venirea serii pe la opt-nouă, când şi locuitorii burgului medieval ieşeau la plimbare sau se întorceau de la plajă, târşâindu-şi papucii sau sandalele, se opreau să comande mai ales îngheţate şi băuturi cu foarte multă gheaţă, mai puneţi-mi, vă rog, încă puţin, mă
coc, nu mai pot, o iau razna, şi când mă gândesc la zăpuşeala din camera mea, cu geamurile deschide, cu ventilatorul mergând de două ore şi jumătate şi nu se simte nimic, dar absolut nimic, nu înţeleg de când acest oraş era nu mai departe de acum câţiva ani în Europa climei continental-temperate şi cât de bine era, vara răcoare iarna frig, oh, Doamne, ce n-aş mai da să retrăiesc acele anotimpuri de vară normale pentru un european francofon, din câte ştiu ne-am retras din toate coloniile africane fugind tocmai de acest soare barbar şi uite că ne urmăreşte cu o consecvenţă paranormală, ne-a invadat apartamentele, mai puneţi nişte gheaţă şi în celălalt pahar, nu vă zgârciţi, s’il vous plait…

…când mă sculam la şase dimineaţa, în fiecare zi de vineri, nici nu apucam să mă rad cum trebuie, să fac un duş normal, să îmi fac o cafea opărită aşa cum fusesem învăţat, să mă uit la ştirile de pe Euronews, ultimele atentate, crime, decizii de o importanţă planetară, întâlniri diplomatice, premii şi mai ales rezultate şi imaginile rubricii de sport, să mă îmbrac mai prost şi, pe la fără zece, coboram de la etajul al doilea, nu era prea mult lume, adevăraţii oameni ai muncii începându-şi activităţile prin birouri pe la opt, grăbeam pasul şi ajungeam la unitate. Aveam un livraison, temuta descărcare a muniţiilor pentru o întreagă săptămână de război cu hoardele de clienţi mâncăcioşi. Cel mai important detaliu pe care vroiam să îl aflu era persoana managerului, care era nevoit, prin rotaţie să ducă la îndeplinire acea sarcină ingrată. Dacă era Felix, Jwand sau Dida era bine, urma să scăpăm ieftin, cu toate că afganul avea o gură mai ascuţită decât a celei mai redutabile babe valahe, precum un suporter isteric, însă precum câinii care latră, destul de inofensiv. Înjuram printre dinţi, atunci când aveam ghinionul să fiu sub comanda marocanului Rushdie, un sergent plin de ifose, tipul entuziastului, cel mai periculos căci în încercarea lui de a se gudura pe lângă superiori noi eram cei care plăteam zelul lui fantastic de a obţine cele mai bune rezultate financiare cu cât mai puţini oameni, cei mai buni timpi de parcă am fi fost nişte cai de curse. Nu ne lăsa niciodată să
respirăm, iar timpii morţi îi umplea cu vreo comandă nefericită. Coboram la
subsol, unde se aflau vestiarele, mă schimbam înghesuit căci dădeam peste alţi doi colegi de chin, la fel de flămânzi, de obicei africani robuşti sau pakistanezi simpatici. Glumeam pe seama managerului, îl treceam Arve-ul sau Rhon-ul iar după zece minute urcam, din nou pentru a ne face prezenţa cunoscută sergentului şi mai ales pentru a timbra cartelele magnetice. Ora 7 minutul 07 secunda 43. Camionul roşu, cu iniţialele firmei era demult parcat lângă restaurant, aşteptându-ne nerăbdător. Dacă managerul era altul decât Rushdie sau Cedric, elveţianul, ne permiteam o cafea, trezind astfel, animalul din noi, cel care urma să trudească precum un sclav. În camera de stocare a produselor rămânea doar o persoană, alte două intrând în camera frigorifică. Îmbrăcaţi în nişte bluze lălâi roşii care nu prea ne ţineau de cald începeam să stivuim zecile de cutii de carton de 10 kilograme pe care cel rămas în cealaltă cameră ni le pasa printr-un ingenios tobogan cu rotile. Curgea transpiraţia de pe mine, schimbam din când în când cu colegul meu, unul le ridica, celălat le stivuia în rânduri, în funcţie de conţinutul lor. Cele verzi, într-un colţ, cele roşii într-altul. Cea mai mare bătaie de cap ne-o dădeau cele cincizeci de cartoane de cartofi prăjiţi de 10 kilograme, păreau că nu se mai sfârşesc, o adevărată invazie barbară. După o oră de asudat zdravăn eram extenuaţi dar destul de fericiţi, scăpaserăm de ce era cel mai greu. Încercam să furăm o scurtă pauză de câteva minute, timp în care Mahmud ne aducea o cafea sau o ciocolată, iar noi ne descurcam subtilizând o gogoaşă cu ciocolată. Pliculeţele de zahăr le luam direct din recipientul de plastic, unde erau depozitate. Cafeau băută şi gogoşile înfulecate în grabă, ne apucam să aranjăm multitudinea de pachete, cutii şi alte ambalaje în stock dry. Râdeam, glumeam, înjuram cât mai porcos posibil (din fericire limba franceză nu este foarte expresivă în acest domeniu, e nevoie de un trecut de birjar sau de mahalagiu uitat de istorie pentru a avea abilităţi în acest domeniu). Pe la 9 terminam de aranjat acea harababură incredibilă, fiecare cutie sau ambalaj ajungând în locul special prevăzut, uşor de recunoscut de către veteranii Mc-ului. La ordinele managerului ieşeam la suprafaţă şi începeam să pregătim restaurantul pentru deschiderea ce avea loc întotdeauna la ora 10 fix. Primii clienţi apăreau câteva minute mai târziu, cerând de obicei o cafea şi o gogoaşă, care, de cele mai mult ori, încă era îngheţată, un bun motiv
pentru ca managerul şef să ţipe la noi ofuscat. Noi nu prea îl băgam în seamă, dădeam vina pe cei care au închis prăvălia în seara precedentă. Dădeam din umeri şi mormăiam o înjurătură. Pe la 10.30 începeam să ne luăm pauza, de regulă de 30 de minute, pauză care nu se plătea, evident. Ne făceam un hamburger special, amestecând aiurea compoziţia mai multor sandviciuri în ciuda faptului că ştiam că este absolut interzis acest fapt. Exasperant era faptul că trebuia să plătim jumătate din valoarea produselor pe care le mâncam în pauză. Cel de la casă cerea cheia specială managerului, se uita peste comanda noastră, stabilea preţul, uneori se făcea că mai uită o cafea sau un hamburger,
tasta, introducea cheia în casa de marcat şi ne înjumătăţea rapid suma pe care eram nevoiţi să o plătim. Această combinaţie de corectitudine absolută ne pica greu la stomac nouă, celor care închideam restaurantul noapte de noapte,
cunoscând marea cantitate de produse aruncate la... porci, căci acele deşeuri organice erau strânse într-o cutie normală de carton, în care se afla introdus un sac special. Cutiile pline erau scoase în faţa localului în fiecare joi seara, la sfârşitul programului urmând a fi preluate de către un serviciu special. Destinaţia finală: o crescătorie de porci. Îi numeam porcii lui Reto. Ei meritau să mănânce pe gratis produsele refuzate de clienţi, pe care noi trebuia să le plătim la jumătate de preţ.

Marchizul de Custine si decriptarea totalitarismului

2011-07-04T23:54:00.001-07:00

După analizarea relatărilor călătorilor care s-au perindat în Uniunea Sovietica paginile marchizului Astolphe Louis Leonor Custine, scrise cu un secol înaintea literaturii propagandistice pro-sovietice sau a celei disidente devin premonitorii, oferind o profundă cheie de lectură a regimului comunist a cărui descriere, înlocuind în mod firesc referinţele la ţar şi la imperiul ţarist cu Stalin şi restul terminologiei sovietice, este identica. Evident, ne întrebăm ce ar fi scris Custine dacă ar fi vizitat şi Uniunea Sovietică şi ar fi descoperit aparatul de propagandă şi de supraveghere stalinist. Paragrafele selectate pentru a oferi o palidă oglindă a viziunii lui Custine despre Rusia anului 1839 ne îndrituiesc să afirmăm că marchizul francez nu ar fi fost deloc mirat, dimpotrivă căci ar fi descoperit un peisaj mai mult decât familiar. Custine a rămas în istorie doar prin aceasta încercare reuşită de a decodifica societatea rusească din 1839 iar geniul său s-a întâlnit cu jocul misterios al istorie care, printr-o ironie sordida i-a dat dreptate după un secol. Custine oferă nu numai portretul Rusiei din 1839 dar şi pe cel al Rusiei din 1939. Custine a vizitat Rusia in perioada iulie-septembrie 1839 trecând prin Sankt Peterburg (o descriere mai degrabă negativă), Moscova (descriere mai degrabă pozitivă) şi Nijni Novgorod.

În contextul călătoriilor propagandistice, lectura cărţii sale „Scrisori din Rusia” devine obligatorie pentru că demonstrează că regimul comunist a găsit în Rusia un teren afânat, extrem de propice transformării sale dintr-o ideologie oarecare, plecată din pana unui filosof german (Karl Marx) într-un adevărat sistem totalitar de guvernare şi dominare a unor oameni extrem de reali. Ceea ce l-a interesat pe Custine a fost mai degrabă sistemul de guvernare, moravurile si mentalitatea poporului rus, religia lui. Aceasta abordare conferă valoare cărţii sale căci, din nefericire, se pare ca poporul rus are o mare aversiune faţă de libertatea politică. În mare măsură descrierile marchizului seamănă cu cele ale călătorilor lucizi din secolul al XX-lea, uneori fiind chiar mai virulente, cu câteva diferenţe: (1) calatorii lucizi nu fac un portret laudativ lui Stalin după cum este cazul cu marchizul de Custine care, flatat de întâlnirile personale cu ţarul Nicolae I, totuşi, unul dintre cei mai reacţionari şi conservatori ţari ruşi din secolul al XIX-lea, îl descrie iniţial în culori mai degrabă deschise, adoptând scuza că sistemul despotic este de vină, ţarul se supune acestuia dar are un suflet bun pentru ca spre sfârşitul călătorie sale sa-l critice pe tar, considerându-l parte a problemei şi (2) în ciuda existenţei unui cult al împăratului, componenta masiv ideologică ce caracteriza comunismul este absentă. În plus, diferenţa între Rusia din 1839 şi cea din 1939 constă în saltul uriaş făcut de tehnologie fapt ce a permis regimului comunist să distrugă /modeleze societal Uniunea Sovietica mult mai profund decât şubredul şi agrarul Imperiu ţarist a cărui forţă se baza mai degrabă pe sutele de mii de soldaţi ţărani decât pe vreo dezvoltare economică adevărată, în ciuda tardivelor succese din primul deceniu şi jumătate din secolul al XX-lea.

Paralela :Rusia -1839 Rusia- 1939

Ceea ce fascinează este pertinenţa, premoniţiile lui Custine şi minuţioasa descriere a viitorului totalitarismului comunist “Ruşii din toate clasele sociale conspiră într-o înţelegere minunată pentru a vedea triumful duplicităţii la ei în ţară. Mint cu o iscusinţă şi se prefac cu naturaleţe al cărei succes revoltă şi deopotrivă înspăimântă sinceritatea mea. (…)În Rusia, teama înlocuieşte, adică paralizează gândirea; sentimental acesta, când domneşte de unul singur, nu poate da naştere decât unor simulacre de civilizaţie: să nu fie cu supărare legiuitorilor cu vedere scurtă, dar teama nu va putea fi niciodată sufletul unei societăţi bine organizate; ea nu este ordinea, ci valul haosului, nimic altceva: fără libertate, nu exista suflet, nici adevăr.” O alta trăsătura a stalinismului este descrisa de Custine „Cum se ridica vreunul, măcar cu un deget, deasupra gloatei, capătă de îndată dreptul, mai mult chiar, contractează obligaţia de a maltrata alţi oameni cărora este însărcinat să le transmită loviturile pe care le primeşte de sus; pare chiar să caute, în relele pe care le face celorlalţi, o despăgubire pentru ce îndură (…) din atâtea samavolnicii, care alcătuiesc existenţa fiecăruia, se naşte ceea ce se cheamă aici ordinea publică, adică o linişte mohorâtă, o tăcere înspăimântătoare, aidoma celei din morminte; iar ruşii sunt mândri de acest calm.” Custine se referă şi la epurările apartului stalinist (Zinoviev, Buharin) : “În Rusia, în ziua când un ministru se prăbuşeşte, prietenii lui se prefac surzi şi orbi. Un om e înmormântat de îndată ce a căzut în dizgraţie. Şi spun pare, pentru că nu se merge niciodată până la a afirma că cineva a căzut în dizgraţie, deşi faptul e uneori vizibil. A mărturisi dizgraţia înseamnă a ucide. Iată cum se face că Rusia habar nu are astăzi dacă ministrul care ieri o conducea mai există.” Tăcerea este indispensabilă asupririi. Într-o cârmuire absolutistă, unele indiscreţii echivalează cu o crimă de înaltă trădare.” Şi capcana dictaturilor este redată de Custine „despotismul nu este nicicând mai de temut decât atunci când pretinde că face binele, căci atunci îşi închipuie că prin intenţii îşi face iertate faptele cele mai revoltătoare: iar răul oferit drept leac nu mai cunoaşte margini.” Până şi rescrierea istorie, o practică întrebuinţată de toate regimurile comuniste este denunţată de marchizul Custine „În Rusia, istoria face parte din domeniile coroanei: este proprietatea morală a împăratului, după cum oamenii şi pământul sunt proprietatea lui materială; este pusă la păstrare, în loc sigur, alături de mobilele şi averile imperiale, neînfăţişându-se din ea decât ceea ce vrea într-adevăr a se face cunoscut. Amintirea celor ce s-au înfăptuit mai înainte este bunul împăratului; acesta modifică, după cum voieşte, cronicile ţării şi împarte în fiecare zi poporului adevărurile istorice care se potrivesc cu plăsmuirea momentului.”

Una din nenumăratele sale concluzii edictează „În Rusia, cârmuirea stăpâneşte totul şi nu dă viaţă la nimic. În imperiul acesta uriaş, poporul, când nu este liniştit, este mut; moartea pluteşte aici deasupra tuturor capetelor şi le loveşte după capriciile ei; ceea ce te face să te îndoieşti de justiţia supremă. Aici omul are două coşciuge: leagănul şi mormântul. Iar mamele au de plâns mai mult naşterea decât moartea pruncilor lor.” Te freci la ochi şi nu-ţi vine să crezi anul în care Custine a observat Rusia, cel în care şi-a publicat impresiile “Dacă vreodată s-ar izbuti să se înfăptuiască o adevărată revoluţie de către poporul rus, masacrul ar fi metodic, ca mişcările unui regiment. Am vedea cum satele se preschimbă în cazărmi, cum crima organizată iese gata înarmată din colibe, înaintând în linie dreaptă, în bună ordine (...) Totul este obscur în viitorul lumii; dar sigur este că omenirea va vedea scene stranii ce vor fi jucate în faţa popoarelor de către această naţiune predestinată. Ruşii tulbură ordinea publică, aproape întotdeauna, dintr-un respect orbesc pentru putere.” Custine condamnă fără drept de apel tirania “Un popor asuprit şi-a meritat întotdeauna pedeapsa; tirania este opera popoarelor, şi nu capodopera unui singur om. Ori lumea civilizată va recădea, mai devreme de cincizeci de ani, sub jugul barbarilor, ori Rusia va trece printr-o revoluţie mai teribilă decât aceea din apusul Europei, şi ale cărei urmări se mai simt şi astăzi.” „Forţa despotismului nu stă decât în masca despotului.(…) Daca nu aveţi frică decât de samavolnicia violentă şi recunoscută, mergeţi în Rusia, si veţi învăţa să vă temeţi mai cu seama de tirania ipocrită.”

Eterna condiţie a călătorului în Rusia

Custine descrie cu onestitate greutăţile pe care le întâmpină călătorul în aventura sa don-quijotească, astfel fiindu-i răsplătită curiozitatea intelectuală şi anduranţa fizică. “Nu poţi vedea nimic, aici, fără ceremonie şi fără pregătire. Să mergi unde doreşti, atunci când doreşti, este ceva imposibil. Ospitalitatea rusească, înţesată de felurite formalităţi, face viaţa grea şi celor mai favorizaţi străini; este un pretext onest pentru a stânjeni mişcările călătorului, restrângând necuviinţa observaţiilor sale. I se fac aşa-zisele onoruri ale ţării şi datorită acestei fastidioase politeţi, observatorul nu poate vizita locurile sau cerceta lucrurile decât cu o călăuză; nefiind niciodată singur, îi este mai greu să judece după capul lui, şi asta este tocmai ceea ce se vrea. Pentru a intra în Rusia, trebuie să-ţi laşi la graniţă, odată cu paşaportul şi liberul arbitru.” (...) “vei fi oricum atât de supravegheat pe timpul incursiunilor, încât ele nu vor duce la nimic, nu vei comunica decât oficial cu şefii aşezămintelor aşa-zis publice, şi nu ţi se va lăsa nici o altă libertate, decât aceea de a-ţi exprima, în faţa autorităţii legitime, toată admiraţia pe care ţi-o dictează politeţea, prudenţa şi o recunoştinţă de care ruşii sunt foarte dornici.” “Orice călător este un indiscret; în cel mai politicos chip cu putinţă, trebuie să nu-l slăbeşti din ochi pe străin, mereu prea curios, de teamă să nu vadă lucrurile aşa cum sunt, ceea ce ar fi cea mai mare necuviinţă.” Ai tentaţia să exclami: nimic nou sub soare! “Răul este atât de înrădăcinat, ca sare în ochi chiar şi străinilor mai puţin atenţi, şi totuşi Rusia este o ţară în care toată lumea conspiră pentru a-l înşela pe călător. Ştiţi oare ce înseamnă să călătoreşti în Rusia? Pentru un nesocotit, înseamnă să se hrănească cu iluzii; dar pentru oricine îşi ţine ochii larg deschişi, îmbinând o cât de măruntă putere de observaţie cu o atitudine independentă, aceasta înseamnă o muncă permanentă, îndârjită şi care constă în a deosebi întruna, cu greutate, două naţiuni ce se luptă într-o gloată. Cele două naţiuni sunt Rusia aşa cum este, şi Rusia aşa cum se vrea să fie arătată Europei.(...)atât de lăudata ospitalitate moscovită a devenit o artă ce se preschimbă într-o politică foarte şireată, constând în a-ţi mulţumi musafirii cu o cât mai mică cheltuială de sinceritate. Dintre călători, cei mai bine văzuţi sunt cei care se lasă traşi pe sfoară cu cea mai mare îngăduinţă şi cât mai multă vreme” Fascinantă este descrierea şi condamnarea acelor călători străini care se lasă cumpăraţi de ruşi pentru a disimula realitatea, pentru a o colora în roz. “Străinii care au descris Rusia se înţeleg cu ruşii pentru a înşela lumea. Cine oare se face vinovat de complezenţe trădătoare mai mari decât majoritatea scriitorilor veniţi aici în fuga mare, din toate colţurile Europei, pentru a se înduioşa de familiaritatea mişcătoare ce domneşte între împăratul Rusie şi poporul sau? (...) Ori această ţară n-a fost încă zugrăvită decât de oameni cărora poziţia şi caracterul nu le îngăduiau să se arate independenţi, ori spiritele cele mai sincere îşi pierd libertatea de judecata de îndată ce păşesc în Rusia.” În funcţie de predispoziţiile cu care pleacă la drum, care est călătorul (atât cel la care se refera Custine, din prima jumătate a secolului al XIX-lea cat si cel din secolul al XX-lea) poate vedea totul fără a înţelege nimic “Călătorul care s-ar lăsa îndoctrinat de oamenii de pe-aici ar putea străbate imperiul de la un capăt la altul şi apoi să se întoarcă acasă fără să fi aflat altceva decât o sumedenie de aparenţe. Văd că tocmai lucrul acesta ar fi pe placul gazdelor mele; dar la un astfel de preţ, ospitalitatea lor m-ar costa prea scump; prefer să renunţ la laudele lor, decât să pierd singurul rod adevărat al călătoriei mele :experienţa.” Călătorul, un potenţial inamic, este atent studiat. „Nici un străin nu poate pune piciorul în această ţară fără să nu se simtă imediat cântărit şi analizat. Omul e sincer, gândesc ei, prin urmare poate fi periculos” De aceea sistemul i-a încurajat, cumpărat pe cei nesinceri, a căror sinceritate putea fi controlată atent! Într-un apendice scris în 1842 prilejuit de două întâlniri petrecute în Franţa cu doi oameni care au cunoscut binefacerile ruseşti (prizonieratul în Rusia în urma dezastroasei campanii a la Grande Armeé a lui Napoleon din 1812) şi care, de frică, refuzaseră să-şi pună pe hârtie amintirile cutremurătoare (sau doar pretexte literare inventate de Custine?) marchizul decretează fără drept de apel. „Adevărata fire a oamenilor, care locuiesc în acest imperiu imens şi redutabil este o enigmă pentru majoritatea europenilor. Daca toţi călătorii, din diferite pricini, se înţeleg să păstreze tăcerea, aşa cum faceţi şi dumneavoastră, asupra adevărurilor supărătoare ce se pot spune acestui popor şi oamenilor care-i conduc, nu există nici un motiv suficient de temeinic ca Europa să afle vreodată la ce să se aştepte din partea acestei temniţe model. A lăuda binefacerile despotismului, chiar şi atunci când nu te ating, constituie o prudenţă ce mi se pare de-a dreptul criminală.” Custine a scăpat, după cum mărturiseşte la finalul cărţii, de acea „fascinaţie a fricii” care-i încătuşa pe călătorii din secolul al XX-lea dintre care putini au adoptat calea lui Custine.

Lectura literaturii utopice şi propagandistice din Uniunea Sovietica (cu cele două feţe ale monedei, cea idilică, mai mult sau mai puţin naivă, nu nevinovata si cea iconoclastă, care sparge minciuna) nu ne-a scos în evidenţă faptul că vreunul din scriitorii implicaţi în acest fenomen ar fi avut cunoştinţă de lucrarea lui Custine. Nici Gide, nici Istrati, nici Celine, nici Albert Londres chiar daca francezi precum Custine sau scriind în franceză, adoptaţi de spaţiul cultural francez precum Istrati nu fac referiri la celebrul marchiz aventurier chiar dacă în mod firesc acesta le-ar fi întărit argumentaţia. Custine rămâne un profet prea puţin înţeles, un vizionar uitat, însă analiza lui va traversa timpul dovedind luciditate unui spirit ascuţit şi liber care nu a vrut să se lase înşelat.

Liam O’Flaherty si comunismul

2011-06-23T22:49:00.001-07:00

Liam O”Flaherty (1896-1984) este una dintre cele ai intresante figuri ale vieţii literare irlandeze din secolul al XX-lea. S-a născut în 1896 într-un cătun numit Gortna gCappal, de pe insula Inishmore, una dintre cele trei insule Aran din vestul Irlandei, zonă cunoscută sub denumirea de Gaeltacht (în care încă se vorbeşte în mod curent limba celtică irlandeza sau gaelică) de aceea Liam O’Flaherty a fost un vorbitor nativ de irlandeză, fapt cu care nu se pot lăuda mulţi scriitori irlandezi. Provenind dintr-o famile ultra-catolică, încă din copilarie a cunoscut două pasiuni: tradiţionala ură faţă de Anglia şi veneraţia faţă de Biserica Catolică. Dragostea faţă de literatura engleză a temperat-o pe prima, iar socialismul, pe cea de-a doua. A studiat la Colegiul Rockwell din comitatul Tipperary iar ulterior, în 1914, s-a înscris la Colegiul Universitar din Dublin. Istoria nu l-a lăsat să-şi continue studiile, el fiind pus în situaţia de a alege între două deziderate contradictorii: dorinţa ca Anglia să fie înfrantă în Primul Război Mondial, dar şi dragostea şi compasiunea pentru Belgia, o ţară mică precum Irlanda şi, în plus, catolică, ocupată de Germania. În 1915 s-a înrolat în Armata Britanică, folosind un alt nume pentru ca cel al familiei sale să nu fie dezonorat.

A luat parte (cum altfel?!) şi la evenimentele sângeroase care au precedat semnarea Tratatului Anglo-Irlandez din decembrie 1921 şi care a pus capăt războiului de independenţă, cum este cunoscut în istoriografia irlandeză, dintre republicanii naţionalişti irlandezi şi Guvernul de la Londra. O’Flaherty a fost membru al Irish Citizens Army, o grupare care a activat şi în timpul războiului de independenţă şi a luat parte la Rebeliuna Paştelui din 1916 a cărei tendinţă politică era de stânga iar după 1917, chiar de extremă stânga, pro-comunistă. O’Flaherty a încercat să convingă conducerea Partidului Comunist Irlandez să-i sprijine pe muncitorii irlandezi care, după modelul rusesc, începuseră să preia controlul fabricilor unde lucrau (în Cork, Limerick). P.C.I. i-a respins solicitarea pe motivul că nu încuraja puciurile locale. Trecând peste consemnele P.C.I., Liam O’Flaherty care era cunoscut încă din acea perioadă a tinereţii sale zbuciumate, s-a pus în fruntea a două sute de şomeri care au ocupat Sala de Concert Rotunda din centrul Dublinului. Reacţia dublinezilor la vederea steagului roşu înălţat pe acoperişul sălii nu a fost chiar favorabilă, poliţia fiind nevoită să reţină mulţimea agitată care ar fi dorit să se ocupe de simpatizanţii comuniştilor. O’Flaherty în schimb a profitat de agitaţia creată in jurul sau devenind foarte cunoscut. După patru zile ocupanţii clădiri au fost nevoiţi să fugă. O’Flaherty s-a strecurat în sudul Irlandei unde se afla fieful celor care se împotriveau Tratatului Anglo-Irlandez, în frunte cu De Valera. În iunie 1922 scriitorul s-a întors la Dublin unde izbucnise în mod deschis războiul civil. Noua armată a Statului Liber Irlandez, organizată de neobositul Michael Collins a deschis focul asupra clădirlor ocupate de rebeli din capitală. Liam O’Flaherty a luat parte la lupte. La 30 iunie, după două săptămâni de confruntări sângeroase în Dublin, trupele guvernului provizoriu au aruncat în aer cladirea Four Courts unde se găsea conducerea rebelilor din Dublin. La 4 iulie unitatea condusă de Liam s-a dizolvat iar el s-a strecurat în port de unde s-a îmbarcat clandestin pe o nava cu direcţia Liverpool. De aici el s-a exilat în lumea anglofonă, până când apele s-au liniştit în Irlanda unde guvernul îl avea în vizor, din cauza activitatilor sale politice. A fost rînd pe rînd tăietor de lemne în Canada, agent al turcilor lui Atatürk în Asia Mică, chelner într-o cafenea din Wisconsin, muncitor la o fabrică de cauciuc în Minnesota etc. În această perioadă din viaţa lui a început să scrie primele nuvele, pe care a doua zi le arunca la coş, nemulţumit. A trăit o perioadă în Statele Unite, iar după aceea, la Dublin, făcînd dese vizite la Paris.

Fiind un camarad de drum, şi scriitorul irlandez a beneficiat de programul special pus la punct de sovietici, vizitând U.R.S.S. în anul 1930. În memoriile sale descrie cu regret diferenţa între intenţiile cu care a pornit la redactarea cărţii si ecoul volumului I went to Russia apărut în anul 1931 în care descrie vizita (doar) la Leningrad şi Moscova din aprilie-mai 1930. Tonul scrierii este satiric la adresa comunismului sovietic, el observând cum comuniştii ortodocşi sunt în fruntea bucatelor iar sub ei se regăsesc carieriştii lacomi şi ambiţioşi. „Cea mai mare prostie din viaţa mea a constituit-o, fără îndoială lipsa de respect de care am dat dovadă în timpul sejurului meu în Rusia şi tonul ironic flegmatic cu care am scris cartea în care descriam, la întoarcere experienţele şi impresiile mele din acel atelier în care civilizaţia viitorului era făurită prin munca titanică a milioane de eroi. Am trecut frontiera sovietică înapoi în Polonia fiind plin de entuziasm faţă de tot ceea ce văzusem, foarte hotărât să fac tot ceea ce mi-ar fi stat în putinţă pentru a-i incita pe toţi oamenii cărora m-aş fi putut adresa fie prin viu grai fie prin scris, întreaga umanitate, pentru a o câştiga cauzei sovietice.” Cartea nu a plăcut foarte mult cenzorilor - agenţi sovietici care i-au spus că ar face mai degrabă un serviciu burghezo-imperialiştilor decât Cauzei. Naivul O’Flaherty scrie despre acest refuz al agenţilor comunişti din Londra „ au sfârşit prin a mă enerva iar eu am susţinut că volumul nu era în nici un fel reacţionar şi că eu nu puteam scrie decât ceea ce simţeam.”. Însa lucru ciudat, afirmarea adevărului faţă de sistemul stalinist sau neacceptarea comenzilor politice nu i-a produs scriitorului irlandez nici o bucurie, dimpotrivă, după patru ani de la acele evenimente el avea un sentiment de amărăciune pentru că „volumul i-a amuzat pe cei pe care dorea să-i irite şi a displăcut tocmai celor al căror respect mă interesa. În loc să mă ajute să-mi reafirm scopul existenţei mele din care să extrag o nouă vigoare, cartea mi-a accelerat ritmul deziluziilor.” Durerea a fost provocată de sfârşitul unei iubiri sau a unei credinţe: cea în puterea regeneratoare a comunismului asupra umanităţii. Căci pentru el, sfârşitul credinţei în comunism după ce în prealabil şi credinţa catolică în care a fost crescut, fusese înlăturată, a însemnat consumarea capacităţii sale de a crede într-un ideal. I-a rămas doar credinţa în cuvântul liber al scriitorului. Regăsim în materia volumului A mes ennemis ce poignard alte numeroase divagaţii destul de incorente pe aceeaşi temă: răul facut constant şi peste tot de burghezia lacomă si realizările măreţe ale Uniunii Sovietice, ceea ce denotă ca la momentul scrierii acestui volum autobiografic O’Flaherty încă mai simpatiza vag şi inconstant cu ideea luptei de clasa. În preajma unei noi tentaţii suicidare, el se întreabă „De ce să mori când mai rămâne un cântec de cântat, un imn revoluţionar al maselor muncitoare de intonat?” Cochetarea cu un socialism idilic şi utopic continuă : „dacă ne-am lăsa imaginaţia să joace asupra sensului adevărat al acestei lozinci socialiste - a produce pentru propriile nevoi şi nu pentru profit- am putea edifica o societate formată în exclusivitate din doamne şi domni. Iar pentru noi, scriitorii, aceasta ar fi o eliberare mai mare decât pentru oricare alt grup social, poate în afara oamenilor de ştiinţă care, în zilele noastre în loc să lupte împotriva malariei şi a morţii, sunt obligaţi să inventeze gaze de lupta, explozivi şi alte dispozitive menite a aduce distrugerea. ” Nu ştim dacă autorul şi-a păstrat credinţa în totalitarismul comunist de-a lungul întregii sale vieţi dar O’Flaherty reprezintă un caz interesant şi puţin întâlnit de apostaţi ai comunismului care regreta atitudinea anticomunista adoptata.

Muggeridge şi iarna la Moscova

2011-05-27T04:48:00.000-07:00

Malcolm Muggeridge s-a născut la Sanderstead, comitatul Surrey de lângă Londra, în anul 1903, fiind fiul unei notabilităţi laburiste locale. Initial a ales carierea de profesor predând pentru scurte perioade de timp, de-a lungul anilor 1920 in India si Egipt insa a fost atras mai degrabă de ziaristica fiind angajat de cotidianul socialist The Manchester Guardian. Ca atâtea alte personalitati marcante ale secolului trecut, Muggeridge a fost iniţial atras de comunism de aceea aceptand sa se deplaseze in anul 1932, împreuna cu soţia Kitty Dobbs care se înrudea cu o celebra militanta pro-comunist britanica, Beatrice Webb (mama ei, Rosalind Dobbs era sora mai mica a lui Beatrice). La Moscova Muggerige a preluat postul de corespondent al ziarului The Manchester Guardian, înlocuindu-l pe William Chamberlain. Iniţial, s-a concentrat asupra scrierii unui roman Picture palace in care descria experienţele trăite in calitate de ziarist al cotidianului din Manchester dar cartea nu a fost publicată, pana la urma, ceea ce i-a adâncit declinul financiar căci ziarul îl plătea la articol, în funcţie de cele care vedeau lumina tiparului. Cert este ca Muggerige nu a acceptat versiunile oferite de propaganda sovietica in legătura cu foametea din Ucraina si a ales, ca un adevărat reporter profesionist, sa vadă cu ochii săi realitatea de pe teren.

Într-un interviu oferit unei publicaţii din exil a ucrainenilor din Canada, Muggeridge oferă detalii interesante despre condiţiile si contextul în care şi-a scris reportajele şi, ulterior, cartea “Winter in Moscow” (1934). Întrebat de ce a ales să scrie despre foametea din Ucraina, Muggeridge se justifică “era subiectul principal în toate discuţiile noastre din Moscova. Toată lumea ştia despre ea. Puteam de asemenea observa cum toţi corespondenţii din Moscova distorsionau subiectul. Fără să-mi fac planuri prealabile şi fără a cere aprobarea, m-am dus şi mi-am luat un bilet pentru Kiev şi apoi pentru Rostov (...)Trecând cu trenul prin mediul rural puteai să-ţi dai seama de realitate. Ucraina murea de foame şi trebuia doar să deviezi puţin către micile localităţi pentru a vedea sate şi pământuri abandonate. Odată, schimbând trenul, într-o gară, am început să mă învârt prin jur şi am dat de un transport de culaci care era încărcat într-un tren, bine supravegheat de militari. Ceva m-a impresionat enorm. Eram într-o sâmbătă la Kiev şi m-am dus la biserică pentru slujba ortodoxă. Înţelegeam foarte puţin din ea dar era ceva atât de spiritual în ea, ceva ce nu am mai întâlnit niciodată după aceea. Oamenii aflaţi la capătul puterilor îi spunea lui Dumnezeu ”Muggeridge dezvoltă şi explică atrocităţile săvârşite de regimul stalinist. “Noutatea cu aceasta foamete, ceea ce a făcut-o atât de diabolică era faptul că nu era rezultatul unei catastrofe naturale precum seceta sau vreo epidemie. Fusese iniţiată de o minte birocratică ce impunea imediat colectivizarea agriculturii, aşa, ca o simplă afirmaţie teoretică, fără nici un considerent faţă de consecinţe, faţă de suferinţa umana. (...) Îmi aduc aminte că cineva îmi spunea că toate manierele şi fineţurile dispar. Când eşti înhăţat de aşa ceva şi ştii că cineva are hrana, te duci şi i-o furi. Chiar ucizi pentru a i-o lua. Asta face parte din oroarea ei” Câteva informaţii despre foametea din URRS din 1932-34 sunt necesare. Stalin a fost responsabil in totalitate de declanşarea şi propagarea ei deopotrivă ce el a fost cel care, pe 21 iunie 1932 a fixat cote de livrări exorbitante, ordonând sa se treacă la colectare cu orice preţ. Deja in 1931 statul bandit sovietic rechiziţionase/furase 42% din recolta ucraineana. La 12 octombrie 1932 a fost adoptata rezoluţia prin care nevoile statului trec pe primul loc fata de cele ale colhozului. Rezumând, cerealele au fost însuşite de Stat in timp ce ţăranilor care lucrau la colhozuri nu le-a mai rămas mare lucru, in nici un caz cat sa le ajungă pana la următoarea recolta. Demenţa lui Stalin nu cunoştea nici o limită căci la începutul lunii decembrie Stalin a ordonat sa se confişte pana si rezervele pentru însămânţările de primăvară. Începe sa se moara de foame, pentru a împiedica exodul muribunzilor de la sate către oraşe au fost introduse paşapoartele interne. “ Dat fiind secretul absolut impus de Stalin si de succesorii săi asupra foametei din acei ani, bilanţul exact este greu de stabilit. Demografii cei mai pridenti dau cifrele de 2.600.000 de morţi de foame, 1.100.000 deficit al naşterilor si un milion de deportaţi. Dar specialiştii ucraineni estimează numărul victimelor la 4 sau 5 milioane si vorbesc despre genocid.” Distrugerea satului ucrainean independent a permis de altfel si colonizarea cu elementul rus, in special in partea de est a Ucrainei, cu efecte politice vizibile si astăzi.

In mod firesc pentru atmosfera intelectuala din Occident, Muggerige a început sa aibă probleme cu propria redacţie căci articolele sale contraveneau cu politica editoriala a ziarului, unele din ele nefiind publicate iar altele fiind semnate sub pseudonim. Ziaristul britanic a reuşit sa-si transmită compromiţătoarele sale relatări evitând calea oficiala, depunându-le in geanta diplomatica a curierilor Ambasadei Imperiul Britanic la Moscova. A avut noroc ca un alt ziarist, Garath Jones a transmis si el relatări care confirmau amploarea foametei, ba mai mult, a scris câteva scrisori adresate redacţiei The Manchester Guardian în care-şi susţinea confratele. Tipic britanic! În schimb corespondentul prestigiosului ziar american New York Times, Walter Duranty, nega existenţa foametei din Ucraina. Despre acesta, Muggerige spunea la mult timp după, că a fost cel mai mare mincinos pe care l-am întâlnit în publicistică. La întoarcerea de la Moscova, ziaristul britanic a publicat în 1934 volumul Winter in Moscow in care Muggerige si-a continuat atitudinea critică atât faţă de masacrarea ţărănimii ucrainene de către Stalin cat si fata de ziariştii preş fapt care i-a adus noi necazuri in Anglia căci, cu doi ani inanitea lui Gide, a fost supus oprobriului public. Matusa şotiei sale, Beatrice Webb a fost furioasa pe el si, drept consecinţa, pentru a-si linişti conştiinţa, i-a făcut o vizita ambasadorului sovietic la Londra, Maisky care, in mod surprinzător (!) a negat existenta foametei din Ucraina. Puterea establishment-ului, pana si in conservatoarea Anglie era atât de mare incat Muggerige a avut dificultati in a-si găsi o alta slujba. “ Presa nu era in mod deschis pro-sovietica dar era simpatetica cu ea si neîncrezătoare cu toţi cei care o atacau.” Muggerige sfârşeşte interviul cu o observaţie inteligentă “Rămâne un mare mister pentru mine cum una după alta, intelectualităţile lumii vestice, cea americana, germana şi chiar franceză, s-au îndrăgostit (de comunism) atât de mult”

Curajul de a spune şi scrie adevărul atunci când trebuie a fost răsplătit de Ucraina cu ocazia celei de a 75-a comemorări a tragicelor evenimente în noiembrie 2008 când atât lui Muggerige cât şi lui Jones, le-au fost conferit Ordinul Ucrainian al Libertăţii pentru serviciile excepţionale aduse ţării şi poporului ucrainean.

Patru categorii de calatori

2011-05-19T03:57:00.003-07:00

Întoarcerea în vechea lume este dezamăgitoare pentru marea majoritate a călătorilor a căror relatări sunt favorabile URSS (chiar greţos de linguşitoare). Interesantă este analogia între dezgustul călătorilor occidentali care se întorc in Vechea lume, Vechea ordine si disperata dorinţă a majorităţii cetăţenilor U.R.S.S. de a pleca sau trăi în acea lume coruptă dar liberală, democratică şi prosperă. Există patru mari categorii de călători care lasă în urmă relatări ale periplurilor din Uniunea Sovietică, în funcţie de importanţa avută în viaţa publică din Occident (şi mai ales din Franţa unde fenomenul a cunoscut cea mai mare amploare). Prima categorie este formată din cei care sunt în totalitate dependenţi de organizaţiile comuniste fie că e vorba de partidele comuniste sau de diverse asociaţii (AUS) sau sindicate (CGT). Aceşti călători nu-şi permit nici urmă de accente critice, dimpotrivă, tonul este exasperant de laudativ. Aceste relatări au avantajul că sunt scrise de oameni simpli de aceea impactul lor asupra altor oameni simpli nu a fost de neglijat de către propaganda comunistă, celebrul trust Munzenberg care deţinea nenumărate mijloace de propagare a acestor relatări ( ziare, edituri, reviste, cluburi etc.). Par a fi relatări ale unor pelerini contemporani, pelerini atei. În acelaşi timp, pentru militanţii de la piramida structurilor comuniste din Occident, călătoria în raiul comunist reprezintă o recompensă şi o promovare. Evident, nu oricine era ales pentru a face voiajul către Mecca proletariatului. Cea de a doua categorie a fost formată din intelectuali care deţineau de o oarecare notorietate şi în afara cercurilor comuniste însa pentru ei scrierea unor astfel de cărţi reprezenta o posibilitate de extindere a prestigiului căci se bizuiau pe puterea acestui trust de presă, foarte asemănătoare cu cea din zilele noastre, din România. Aceşti călători în lumea sovietică au pretenţia de a deveni adevăraţi ghizi care au descifrat modalităţile de întrebuinţare ale lumii viitorului. Nu trebui eludat faptul că aceştia au de câştigat şi din punct de vedere financiar chiar dacă tirajele cărţilor nu au explodat, după cum a fost cazul lui Luc Durtain L’autre Europe, Moscou et sa foi care a apărut în trei tiraje între anii 1928-30, vânzându-se doar 11.000 de exemplare, Pierre Herbart En U.R.S.S. en 1936 carte apărută anul următor în 5.500 de exemplare sau Georges Friedmann De la Sainte Russie à l’U.R.S.S. cu un singur tiraj de 3.800 de volume. Cea de a treia categorie este alcătuită din peştii mari ai culturii occidentale, intelectuali care deja aveau un renume bine format şi care au mers şi au scris despre Uniunea Sovietică. Din această categorie fac parte atât Andre Gide, Romain Rolland, Jean-Paule Sartre cât şi omul politic francez Edouard Herriot care a publicat in 1922 La Russie nouvelle care a cunoscut un adevărat succes la public. Cei care deţineau un capital de simpatie, de popularitate ridicat, câştigat prin propriile forţe au fost mai înclinaţi către încălcarea normelor călătorului standard în Uniunea Sovietică. Aveau o marjă de manevră mult mai mare faţă de primele două categorii care erau total dependente de trustul Munzenberg. Cele mai bune două exemple sunt Panait Istrati şi André Gide care chiar dacă au plecat la drum în calitate de simpatizanţi activi ai cauzei comuniste, s-au întors dezamăgiţi, frustraţi, înşelaţi. Îşi dăduseră seama de minciuna care le fusese livrată. Atât lui Istrati cât şi lui Gide le-a fost mai uşor să trântească uşa. Cu multă forţă. Răul făcut de Gide cu cele două volume ale sale a fost destul de mare dacă ne luăm după tirajele lor astronomice. Între 30 octombrie 1936 - 9 septembrie 1937 cartea sa Retour de l’URSS a fost tipărită în nouă tiraje, vânzându-se 146.300 de exemplare în timp ce şi mai acida Retouches à mon Retour de l’URSS, publicată anul următor, în doar două tiraje formate din 48.500 de exemplare. Ultima categorie este formată din specialiştii/ tehnicienii care mai degrabă au muncit decât vizitat Uniunea Sovietică dar care au lăsat mărturii interesante.

Şi inginerii au fost atraşi…

Am putea fi tentaţi să credem că numai oamenii de cultură au fost atraşi de mirajul utopiei şi, în consecinţă, al călătorie în tărâmul unde se credea că se construieşte viitorul omenirii ceea ce nu este adevărat căci atracţia utopică este comună oricărui spirit uman, intelectualii umanişti, având avantajul în aceasta competiţie aparentă de puterea ei mai mare de exprimare, de vizibilitatea ei mai pronunţată. Pentru a contrabalansa această imagine am ales să facem o scurtă trecere în revistă a lucrărilor scrise de diverşi specialişti înalt calificaţi din Occident care au trăit şi muncit în URSS în perioada interbelică. Moda rezumării experienţei sovietice era atât de mare încât nu numai scriitorii sau ziariştii vestici au dezvoltat-o, personalul tehnic imitând tendinţa intelectuală a vremii. Fred Beal, un sindicalist american care a muncit la începutul anilor 1930 la fabrica de tractoare de la Harakov a scris cartea Proletarian Journey: New England, Gastonia, Moscow Inginerul francez Francisque Bornet care a fost angajat în anii 1930 în URSS chiar şi la Magnitogorsk anunţa cu multă mândrie, în cartea sa că Je reviens de Russie. George Burrell, un inginer petrolist care a muncit între 1931-32 în regiunea petroliferă a Caucazului şi în oraşul Groznîi a publicat An American Engineer Looks at Russia. Un inginer italian, Ciocca Gaetano, şi-a descris experienţa avută în timpul primului Plan Cincinal într-un Giudizio sul bolscevismo . Jules Cotte, un inginer chimist francez care a trăit mult timp în URSS lasă o relatare pro-sovietică accentuată Un ingénieur français en URSS iar Kleber Legay, membru al unei delegaţii sindicale franceze, a descris cu multă perspicacitate situaţia din URSS în urma unui sejur mai lung, de aproape un an, în 1936 Un mineur chez les Russes. Peter Kleist, inginer german care a muncit în URSS în perioada 1933-37 a fost chiar arestat în timpul Marii Terori, petrecând un an în puşcăriile sovietice, înainte de a scăpa. A scris volumul, cu un titlu edificator, G.P.U. Justice . Lili Koerber, cetăţean austriac, a lucrat în fabricile Putilov timp de doar o lună, suficient pentru a nara această experienţă în cartea Life in a Soviet Factory. Arnold Rukeyser a muncit în industria de azbest din Urali din 1928 până în 1930 şi a scris lucrarea Working for the Soviets: An American Engineer in Russia . Allan Monkhouse, specialist în echipamente electrice, având două decenii de experienţă în Rusia şi Uniunea Sovietică între 1911-1933 a publicat cartea Moscow, 1911–1933. John Scott este un alt inginer american care a muncit în deceniul al treilea la Magnitogorsk, lăsând în urmă relatarea Behind the Urals: An American Worker in Russia's City of Steel. William Wood, un inginer american care a trăit împreună cu soţia sa în URSS în două perioade, 1931-1933 şi 1937-41, povesteşte cu destul talent literar contactele avute cu birocraţia sovietică, viaţa de zi cu zi dar şi felul cum îi tratau sovieticii pe specialiştii străini de care aveau mare nevoie (în ciuda propagandei) în cartea Our Ally: The People of Russia. Umberto Nobile, un celebru explorator arctic italian, atras de potenţialul dirijabilelor, a muncit în URSS între anii 1929-36 iar la finalul experienţei a publicat volumul My Five Years with Soviet Airships. Arne Storm, un specialist american de origine daneză în creşterea galinaceelor, a lăsat o mărturie unică despre acest domeniu în volumul cu un titlu edificator Uncle Give Us Bread (Unchiule, dă-ne pâine) .Însa un caz deosebit îl reprezintă experienţa lui Andrew Smith, activist de frunte al Partidului Comunist din Statele Unite încă de la înfiinţarea acestuia. Atras de magia construirii socialismului, şi-a abandonat slujba din Statele Unite, şi-a donat economiile Cauzei (adică partidului) şi, împreună cu soţia lui, Maria, a ajuns în 1932 în Uniunea Sovietică, dorind să se stabilească definitiv aici. Calităţile sale în domeniul mecanicii i-au asigurat rapid o poziţie importantă, cea de inginer, într-o uzină sovietică, beneficiind de toate avantajele acestei funcţii. Inutil de spus, economia sovietică, în cursa ei orbească pentru o industrializare accelerată, lăsând la o parte faptul că aceasta s-a făcut pe spatele şi din sângele ţărănimii sovietice, cunoştea mari lipsuri în domeniul expertizei tehnice, de aceea numărul inginerilor sau altor tehnicieni cu simpatii comuniste din Occident era însemnat. Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit regimul era introducerea unor elemente străine, posibil reacţionare (indiferent de gradul lor de obedienţă) în interiorul organismului. Andrew Smith s-a săturat de Rusia în anul 1935 şi, cu dificultate, căci uneori, tovarăşii de drum, în orbirea şi fanatismul lor, ajungând în Uniunea Sovietică, renunţau chiar la cetăţeniile statelor imperialiste astfel încât, după trezire le era aproape imposibil să se repatrieze, ei fiind fie apatrizi, fie cetăţeni sovietici, s-a întors împreună cu soţia sa în Statele Unite. În 1937 a apărut volumul său care a făcut vâlvă în epocă, I Was a Soviet Worker în care descrie tratamentul teribil la care erau supuşi muncitorii sovietici din uzina unde a muncit, care erau nevoiţi să trudească malnutriţi, la bunul plac al birocraţilor care conduceau uzina precum o făceau senatorii romani cu sclavii. De altfel această situaţie era condamnată şi de Arthur Koestler în eseul Soviet Myth and Reality din volumul The Yogi and the Commissar and other Essays. Smith descrie cum muncitori pe care-i cunoştea şi cu care lucra, dispăreau peste noapte doar pentru că-şi exprimaseră timide nemulţumiri în legătură cu condiţiile grele de muncă. Singura modalitate prin care muncitoarele puteau să-şi mai sporească mizerele venituri era tocmai prostituţia, ferm interzisă în mod oficial. În mod ciudat, în aceeaşi lucrare, Smith afirmă că în fiecare fabrică exista câte un grup de nemulţumiţi, adepţi ai Opoziţiei interne din Partid care ar fi dorit să-l înlocuiască pe Stalin cu un adevărat bolşevic!

Dacă oamenii de cultură erau atraşi de alchimia transformării omului vechi într-unul nou, cadrele tehnice care au lucrat în industria sovietică în diverse sectoare fuseseră fascinaţi iniţial de puterea tehnică a regimului, de capacitatea de a transforma natura şi de edificarea unei alte căi de dezvoltare economică, una ce părea, aparent, a asigura o egalitate perfectă căci, ştim bine, se adresa în mod teoretic claselor sărace.

Experienta comunista a lui Arthur Koestler

2011-05-11T04:28:00.000-07:00

Koestler a avut o viata lunga si plina de evenimente, prima ei parte, pana sa ajunga in Marea Britanie fiind una deosebit de aventuroase, viata pe care s-a si grabit s-o exploateze memorialistic in doua volume ample. In aceste memorii face ample referiri la implicarea sa in miscarea comunista, el fiind de altfel un apropiat al celebrului Willi Munzemberg, coordonatorul retelelor de influentare si subjugare pe care Stalin le dezvolta cu deosebit interes in Occident, retele menite a fezanda friptura inainte de a fi infulecata. Insa primele sale amintiri legate de miscarea comunista nu dateaza din anii 1930 ci inca din copilarie caci el, find nascut in anul 1905 la Budapesta intr-o familie de evrei intreprinzatori (tatal sau era om de afaceri) a asistat in 1919 la preluarea puterii de catre comunistii unguri condusi de Bella Hun dar si la inabusirea acesteia si ocuparea capitalei ungare de catre Armata Romana in augut 1919. In anul urmator familia lui Koestler s-a mutat definitiv la Viena unde Arthur a inceput in 1922 frecventarea Universitatii Politehnice pentru a deveni inginer. Din aceasta perioada dateaza implicarea in diverse cauze politice si sociale, fapt care i-a caracterizat intreaga viata. Initial s-a simtit atras de miscarea sionista, devenind membru al uneia din fratiile studentesti. In 1925 intr-un gest de revolta fata de sistem si-a ars foile matricole, renuntand sa absolve Univeristatea din Viena, despartindu-se in mod violent si de parinti pentru a pleca in Palestina. Unde a trait o alta exerienta dramatica pentru ca, neavand bani, mai mult a suferit de foame, traind din te miri ce mici slujbe temporare, dar si din banii trimis de familie. Abia in 1928 a reusit sa devina corespondentul in Palestina al grupului german de presa Ullstein-Verlag. In 1929 se saturase deja de Palestina si a reusit sa fie transferat la Paris. Treptat si-a castigat o reputatie de mare ziarist, la aceasta contribuind si calatoria sa la bordul dirijabilului Graf Zeppelin catre Polul Nord (paralela 82). Fiind singurul ziarist de la bord, relatarile sale au fost primite in epoca cu mare interes. Intr-una din biografiile dedicate lui Koestler, Michael Scammell afirma ca deciza de a adera la Partidul Comunist German a fost precedata de o apropiere treptata de ideologia comunista. La 31 decembrie 1931 a depus o cerere formala de inscriere. Aceasta decizie a fost influentata de un grup de prieteni din Berlin si de Eva Striker, o prietena din copilarie si, pentru scurt timp iubita a lui Arthur Koestler. Lectura clasicilor marxism-leninismului se pare ca i-a produs o excitatie semi-mistica, asemanatoarea cu ceea ce simtise pentru sionism. Situatia haotica din Germania l-ar fi pus in situatia de a alege intre o Germanie fascista sau una comunista. Pentru a-si intari credinta, Koestler s-a imbarcat intr-un lung periplu sovietic care a durat optsprezece luni, intre 1932 - 34 ajungand in Crimeea, Ucraina, Caucaz sau Turkmenistan. In anul 1934 i-a aparut volumul “Nopti albe, zile rosii” scris in limba germana, consecinta celor optsprezece luni petrecute in URSS. Planuit sa aiba editii in cinci limbi (germana, rusa, ucrainiana, georgiana si armeana) pana la urma cartea a cunoscut doar versiunea initiala, in limba germana, care a fost periata de cenzura comunista si tiparita la Harakov, in R.S.S. Ucrainiana, lucrarea fiind foarte rara. In mod cert, cartea se inscria in linia operelor de propaganda, autorul punand pe spinarea regimului tarist toate neinplinirile observate in timp ce realizarile erau atribuite regimului bolsevic. Koestler nu facea nici o referire la foametea din Ucraina si Kuban. La Harakov a intalnit-o pe fosta lui iubita din tinerete, Eva Striker casatorita cu fizicianul Alexander Weissberg. In discutiile avute, acestia si-au justificat pozitiile filostaliniste prin frica de contrarevolutie ! Justificari penibile, evident.

In 1944, drumul catre Damasc fiind depasit, el avea sa descrie in mod tulburator experienta petrecuta la Harakov “Am petrecut iarna dintre 1932-33 mai ales la Harakov, pe atunci, capitala Ucrainei. A fost o iarna catastrofala dupa primul val de colectivizare a pamantului; taranii isi ucisesera vitele, arsesera sau ascunsesera recoltele si acum mureau de de foame si de tifos; numarul mortilor doar in Ucraina era estimat la doua milioane de oameni. Sa calatoresti pe la tara era ca si cum ai fi trecut prin furcile caudine; in dreptul fiecarei gari se aflau cozi cu tarani care cerseau, cu mainile si picioarele umflate, femeile tinand in dreptul vagoanelor copii oribili cu capete care se clatinau, cu membre tepene, burti umflate. Pentru o paine puteai primi batiste brodate cu motive ucrainiene, costume nationale sau cuverturi; strainii puteau sa se culce practic cu orice fata, cu exceptia membrilor de partid pentru o pereche de pantofi sau ciorapi. Sub fereastra camerei mele de hotel cortegii funerare treceau toata ziua. Aprovizionarea cu electricitate a Harakovului se intrerupsese; orasul nu mai avea lumina iar tramvaiele functionau doar o ora si ceva pentru a-i duce pe muncitori la fabricile lor. In oras nu exista petrol sau benzina iar iarna era destul de grea chiar si pentru Ucraina, cu temperaturi de -30 de grade. Viata parea ca se apropie de sfarsit, intreaga masinarie parand a fi in pragul colapsului.” Intr-un alt paragraf Koestler defineste rolul presei sovietice in a nu informa populatia despre cele ce se intampla in propria tara (realitate pe care am trait-o si noi) “in presa sovietica nu a aparut nici cea mai mica aluzie fata de conditiile reale, chiar cea din Ucraina. In fiecare dimineata citeam ziarul Kommunist din Harakov si aflam despe cifrele planului indeplinite si depasite, despre competitii intre brigazile de soc ale diverselor fabrici, competitii ale Stindardului Rosu, noi combinate gigantice din Urali si tot asa; fotografiile erau fie ale unor tineri intotdeauna razand cu un stindard in maini fie cu niste batrani pitoresti din Uzbekistan, zambind intotdeauna, invatand alfabetul. Nici un cuvat despre foametea locala, epidemiile si moarte unor sate intregi; nu era pomenit nici faptul ca in Harakov nu era curent electric. Aceasta situatie iti producea senzatia de vis ireal; ziarele pareau a scrie despre o alta tara care nu avea nimic a face cu viata de zi cu zi pe care o traiam.”

Acest lung voiaj a avut asupra lui Koestler cam aceleasi efecte precum asupra lui Panait Istrati cu doar sase-sapte ani inainte. In trenul care-l ducea inapoi in Europa s-a apucat sa scrie o piesa de teatru in care prezenta natura utopiei iar dupa doi ani planuia sa scrie o carte pentru copii in care sa demaste iluziile comunismului! Ceea ce l-a facut sa renunte si formal la calitatea de membru de partid a fost expulzarea Evei Striker din URSS in septembrie 1937. Cei doi s-au reintalnit la Londra unde Eva Striker i-a povestit despre arestarea sa, cele 18 luni petrecute in celula, interogatoriile la care a fost supusa pentru a recunoaste, nici mai mult nici mai putin, o presupusa tentativa de a-l ucide pe Stalin! In cadrul a ceea ce este cunoscut drept Marea Teroare URSS era maturata de astfel de procese absurde dar foarte expeditive. “In total, de pe 1 octombrie 1936 pana pe 1 noiembrie 1938 au fos arestate 1.565.000 de persoane dintre care 668.305 au fost executate si 668.558 trimise in Gulag. Si aceste cifre sunt subestimate, numarul executiilor depasind in realitate cifra de 700.000.” Relatarile amicei sale au constituit o sursa importanta pentru scrierea romanului Intuneric la amiaza. La inceputul razboiului civil spaniol, in 1936, Koestler a avut chiar curajul sa viziteze cartierul general al taberei nationaliste din Sevillia, in calitate de corespondent de razboi pentru publicatia londoneza News Chronicle ceea ce era cat pe ce sa-i fie fatal caci a fost recunoscut de un alt corespondent german. Revenit in Franta a scris cartea Testament spaniol. Anul urmator a revenit in Spania, cea mai mediatizata tara din lume in acei ani. A doua oara nu a mai avut acelasi noroc si a fost facut prizonier de nationalisti care l-au internat intr-una din inchisorile franchite de mare siguranta. A fost condamnat la moarte fiind considerat spion comunist (cea ce nu era departe de adevar, de altfel, caci renuntarea sa oficiala la apartenenta la Partidul Comunist German dateaza din anul 1938 insa nationalistii, oameni practici, au ales un schimb de prizonieri cu tabara republicana, sotia unuia din asii aviatiei nationaliste fiind moneda de schimb. Din februarie pana in iunie 1937 a trait zilnic sub spectrul unei inevitabile executii.

(Va urma)

Necredinciosului i se va lua Facebook

2011-05-03T00:37:00.000-07:00

Se pare că întreaga umanitate s-a mutat pe Facebook. A dat buluc. Se înghesuie precum o făceau înainte românii în faţa celebrelor alimentare comuniste. De aceea întrebarea dacă exişti neavând cont pe Facebook poate începe să pară justificată. Facebook este un minunat instrument pentru ca fiecare om, indiferent de micul său destin planetar să lase o urmă a micii sale treceri pe acest pământ. Genialitatea lui constă în faptul că poate fi totul în acelaşi timp, atât o sursă de socializare cât şi una de cumpărături, una de regăsiri cât şi una de pierderi (mai greu), un mijloc prin care toată lumea devine prietenă cu toată lumea, într-o imensă concordie universală. Termenul de spaţiu virtual desemnează chiar asta, o altă lume care, din fericire (sau nefericire?) evoluează puţin paralel cu lumea adevărată, deviind într-un anumit moment pentru a se transforma într-o lume care are prea puţin de-a face cu lumea reală, de la care a plecat. Este de multe ori (nu vreau să absolutizez) doar o reflexie a ceea ce am dori să fie. Edificator în această privinţă este succesul planetar (peste 60 de milioane de utilizatori - împătimiţi) al jocului Farmville. Pe un site ajutător regăsim rezumatul acestui joc “de strategie”. “La început ai 6 parcele de teren, pe care dacă le foloseşti cu grijă poţi ajunge să ai sute de parcele, profituri uriaşe, poţi face cadouri altor fermieri-prieteni – poţi avea (virtual vorbind) ferma la care ai visat. La început e recomandat să te axezi doar pe cultivarea terenurilor, după care poţi să plantezi pomi fructiferi, să cumperi animale şi alte lucruri necesare unei ferme.” Imaginea pe care ne-o oferă Farmville este edificatoare: o parte din umanitate a devenit dependentă sau se amuză cu un joc care imită o realitate care era mai mult decât familială străbunicilor ei: viaţa la ţară care, pentru imensa majoritate a occidentalilor, pare la fel de îndepărtată precum invazia mongolă. Însă perdurează o nostalgie a vieţii la ţară şi, de ce nu am putea recupera această nelinişte boemă, stând frumos în fotoliu, cu o bere în faţă, cultivând virtual câmpurile fără să facem nici un alt efort decât acela de a da, din când în când un click? Aceasta ar fi cea mai eficientă metodă de a cultiva sutele de mii de hectare de teren agricol din România, aflate într-o pârloagă istorică.

O alta nedumerire. Oare cei de la Facebook, tocmai de acolo, din îndepărtată Californie ştiu că sunt bărbat deopotrivă ce în partea dreapta a ecranului îmi apar următoarele reclame: care sunt fanteziile erotice ale bărbaţilor (poză cu o grupare de majorete în fustiţe foarte scurte), reclamă la mocasinii de numai 98 de lei (încălţăminte care este la mare moda acum), la hainele casual (reduse cu 70%) şi la un magazin cu accesorii erotice? Oricum se leagă. Din când în când mai apare o reclama şi la maşini second-hand, îmi era prezentat un Logan la un preţ incredibil. Hai să fim serioşi, cucereşti pe cineva cu Loganu pentru a avea nevoie de jucării erotice, pentru a-ţi îndeplini fanteziile sexuale, pentru a te dezbrăca de hainele casual şi a-ţi da (sau nu) mocasinii jos? Forţa Facebook constă în capacitatea voyeuristă de a oferi un fel de Messenger universal, la care pot participa o multitudine de oameni. Nu trebuie să fim naivi să credem că se împărtăşesc gânduri ascunse, sentimente relevatoare ci mai ales fotografii, linkuri şi bârfe. Există o categorie a utilizatorilor de Facebook, foarte numeroasă, care foloseşte aplicaţia pentru a se oferi priviri celorlalţi şi, cum la emisiunile foarte numeroase, e drept, prea numeroase, dedicate vedetelor din cloaca naţională este destul de greu să apari, iată că pe Facebook orice fata cu mai puţine prejudecăţi poate posta fotografii incendiare care să-i aducă în câteva ore sute de admiratori înfocaţi. Iar de aici până la întâlniri fizice nu este decât un pas. Unul pe care însingurarea dar şi curiozitatea îl poate face. Posibilitatea de a comenta fotografiile este folosită pentru ca admiratorii să-şi prezinte omagiile “Mumoasa foc!” “Adorabilă!” “How nice!” sau simple “mmmmmmm” “ouaaau” care denotă pofta unor pentru intimitatea altora. Facebook este şi un peşte care face lipeli. O altă categorie este cea care foloseşte Facebook pentru a posta fotografii cu copii, cu fraţi, verişori, nepoţei, căţei, pisici, iepuraşi, poze foarte personale însă, se ştie, cu cât eşti mai personal cu atât stilul este mai profund. Prizate sunt şi petrecerile, mesele, în fond de ce nu ar trebui să ştie întregul univers ce am mâncat noi la masa de Crăciun sau Paşte?

Implicarea este importantă, definitorie, pentru omul modern iar Facebook nu avea cum să nu vină în întâmpinarea lui. Poţi adera la diverse grupuri de genul salvaţi Roşia Montană sau prepeliţa de munte şi, în acelaşi timp, poţi adera la alte cauze nobile căci întrebarea revelatoare este “Do you care about something?/Îmi pasă de ceva?” Adică Facebook îţi bate obrazul, te trage de urechi, te scoate din nepăsarea ta mioritică băi nesimţitule, nu vezi cât de egoist eşti, aderă şi tu la cauza luptei împotriva sărăciei din lumea a treia, împotriva încălzirii/ glaciaţiunii globale sau a proliferării nucleare! Din nefericire, Facebook nu are cum să lupte împotriva tarelor mioritice căci existenţa în această lume virtuala este la fel de pasiva precum uitatul la televizor şi mâncatul seminţelor, creând aceeaşi dependentă. De ce? De celălalt, de ce mai face/zice semenul nostru (de preferat unul sexy). Amuzantă este şi posibilitatea de a-ţi dovedi gusturile, preferinţele, de a da LIKE pentru tot felul de lucruri, de la vreun articol până la diverse mărci de maşini, băuturi răcoritoare cancerigene. În mod democratic, te poţi răzgândi şi retrage acel LIKE printr-un DISLIKE însă ce te faci când moare un om pe care-l apreciai, pe care-l citeai, cum îţi exprimi condoleanţele căci a oferi un LIKE pare o culme a nesimţirii fiindcă este interpretabil. Înseamnă că îţi place că a murit, nu? Apariţia posibilităţii de a urî prin HATE ar spori în mod sigur atractivitatea reţelei. De asemenea, o sugestie lui Mark Zuckerberg, nu ar strica dezvoltarea automată în dreptul fotografiilor postate, în mod special a celor de tinere domnişoare atrăgătoare, a icon-ului ce reprezintă un telefon cu mesajul “Can I have you number?” sau ceva de genul “Can we meet?” Unde? La cel mai select restaurant. Virtual.

Îmi este imposibil să înţeleg cum o persoană având cont pe Facebook dar şi două-trei mii de prieteni mai poate urmări postările acestora. Îmi imaginez o conversaţie între doi tineri Tu caţi friends ai bă? 469. Te-am luat, bă fraiere, panaramă ce eşti, eu am 1236! A avea prieteni, o pură ipocrizie, limba română este mult mai nuanţată, folosind şi termenul vag de cunoştinţă, devine asemeni întrecerii în muncă de dinainte de 1989 când socialismul victorios, nemaiavând cu cine să concureze, îşi propusese să se întreacă pe sine însuşi. Vestigiile capitaliste rămăseseră mult în spate ! O întrecere stahanovista în friends! Oare câţi friends ar fi avut Aleksei Stahanov? Dintr-o altă perspectivă, toţi tătucii popoarelor comuniste, începând cu Lenin şi Stalin i-ar fi avut drept friends, pe viaţă pe toţi supuşii. Avantajul Facebook constă şi în faptul că poţi deveni amic cu tot felul de celebrităţi (oameni politici, staruri rock, vedete TV, fotbalişti şi foste soţii de fotbalişti) care în mod normal nu ar da o ceapă degerată pe tine. Şi te poţi mândri, băi frate ştii că sunt friends cu Obama şi Madonna? Chiar azi i-am întrebat ce au mâncat la cină! Democraţia absolută! Încurajarea imensei paranoia naţionale! Este posibil ca necredinciosului să i se ia Facebook? Mi se poate imputa ipocrizia. Adică de ce mai ai cont pe Facebook dacă stai şi critici, faci pe Toma necredinciosul, mârâi şi ne enervezi cu remarcile tale ironice? Te-a obligat cineva să ai cont pe Facebook? Nu aş putea abandona frontul Facebook pentru că m-aş condamna la sinucidere deopotrivă ce întreaga umanitate sta pe Facebook. Ca orice invenţie a geniului uman, şi Facebook cunoaşte acea dualitate religioasa iar graniţa dintre ridicol şi sublim este de multe ori invizibila dar, cu toate acestea, merită studiată cu atenţie şi umor. Chiar, ce legătură mai este între Facebook şi book?

Codruţ Constantinescu

Pe culmile penibilului: epistolar Romain Rolland

2011-04-12T02:16:00.001-07:00

Scriitorul francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1915, chiar dacă s-a lăsat mai greu cucerit de măreţia construirii socialismului într-o singură ţara şi ulterior în întreaga lume, atunci când a luat decizia de a susţine cauza stalinistă a făcut-o din tot sufletul, depăşind orice urmă de raţiune şi moderaţie. Astfel încât, după vizita sa în URSS din iunie-iulie 1935, aureolată de două ore de tainice discuţii private cu însuşi Stalin, ceea ce automat l-a propulsat în vârful ierarhiei amicilor URSS (care, de obicei fiind mult mai mărunţi decât Rolland nu beneficiau decât, în cel mai bun caz, de întâlniri cu nomenklatuşiti de rang secund) Rolland s-a apucat să-i scrie chiar lui Stalin. Prima dintre scrisori se pare că s-a pierdut sau nu a fost băgată în seama de Stalin deopotrivă ce Rolland, informat de Buharin, îl roagă pe dictatorul sovietic să facă cercetări pentru a vedea dacă a primit-o sau nu, ca şi cum Stalin nu avea altceva mai bun de făcut. Rolland ameninţă că va face chiar o reclamaţie la poşta din Montreux unde locuia în acel moment şi-l întreabă pe Stalin dacă era de acord cu publicarea unui articol în care să redea discuţia dintre ei din 28 iunie 1935. Rolland era chipurile supus presiunilor amicilor URSS de a dezvălui câte ceva din înţelepciunea părintelui popoarelor sovietice. Rolland îşi încheie scrisoarea destul de eliptică cu banalele urări de sănătate. Următoarea scrisoare a fost scrisa la 27 decembrie 1935 şi nu a fost încredinţată poştei pentru că „deja vi-am scris două scrisori şi nu am primit nici un răspuns ceea ce mă face să cred că plicurile nu ajung la dumneavoastră” ci unui funcţionar sovietic de rang înalt aflat în trecere prin Elveţia, probabil trimis special pentru a menţine contactul cu scriitorul francez. Conţinutul acesteia deja este mult mai interesant căci relevă atmosfera epocii din Franţa „Vă aduceţi aminte că în timpul întrevederii pe care aţi avut amabilitatea să mi-o acordaţi, am insistat asupra gravelor neînţelegeri existente în opinia publică occidentală datorită lipsei totale de informaţii exacte despre URSS chiar şi din partea prietenilor dar şi de imposibilitatea de a răspunde acuzelor adresate acesteia. Mi-aţi spus < cu siguranţă, prietenii noştri din Occident sunt prost informaţi asupra motivelor care determină acţiunile guvernului sovietic şi dacă nu ştiu ce să răspundă duşmanilor noştri, aceasta înseamnă că prietenii noştri nu ştiu să se înarmeze la fel de bine precum duşmanii noştri. Aceasta înseamnă că nici noi nu-i informăm şi nu-i înarmăm pe prietenii noştri. Vom încerca să corectam aceasta> Şi, mai încolo, aţi spus ” Lăsând la o parte înduioşătoarea observaţie că şi Stalin avea aparent interogaţii şi dubii metafizice, Rolland continuă „Dragă tovarăşe, au trecut de când aţi spus aceste cuvinte cinci luni. Nu s-a făcut nimic pentru a se corecta aceasta şi pentru a reacţiona. Iar răul continuă să crească. Nu vă imaginaţi cantitatea şi gravitatea întrebărilor cu care suntem asaltaţi zilnic noi, prietenii URSS. Ar fi o greşeală periculoasă să le subestimam şi să ne convingem că dacă nu răspundem la ele, vor cădea în uitare. Nimic nu se uită, totul se acumulează şi asta va sfârşi prin a forma o infecţie care îi va afecta pe simpatizanţi, chiar pe cei care par foarte atraşi de URSS. De cinci luni de zile observ o dezamăgire crescândă a multor intelectuali francezi, a corpului profesoral, a învăţătorilor, a micilor burghezi oneşti pe care reuşisem să-i câştigăm de partea URSS. Ei sunt neliniştiţi şi dezorientaţi pentru că nu găsesc răspunsuri la multe din întrebările neliniştitoare şi zvonurile calomniatoare împotriva URSS. Iar noi când suntem întrebaţi cu nerăbdare, nu putem să-i liniştim decât prin convingerile noastre personale - (ceea ce este insuficient pentru a-i convinge pe alţii)- şi nu prin informaţii precise şi sigure.” Rolland continuă epistola enumerând opt cazuri punctuale care zdruncinau în acea perioadă percepţia francezilor faţa de URSS. El nu este critic faţă de nenumăratele acte vexatorii şi criminale (dintre care este enumerată şi trimiterea în Gulag a fiului lui Trotky, profesor la o şcoală tehnică din Moscova şi care nu făcuse politică - în mod evident, nu mai avea să se întoarcă de acolo viu) ale sistemului sovietic pe care-l patrona şi dirija Stalin ci pe neputinţa pro-sovieticilor de a le combate, indiferent dacă erau reale sau nu (nu aceasta era problema). Şi datorită acelor probleme, Rolland constata că mulţi oameni viteji abandonau lupta comuna pentru apărarea URSS, raliindu-se unor alte diverse grupări, din ce în ce mai numeroase, care chiar dacă luptau împotriva fascismului reacţionar, atacau în acelaşi timp politica URSS. „Peste ocean, ziarele din Statele Unite şi din America de Sud sunt aproape în totalitate câştigate de partea opoziţiei anarhiste sau troţkyiste. Este de neconceput să-i lăsăm în pace fără a reacţiona energic.”(!- n.m.) Poate şi din şiretenie, pentru a-şi exagera rolul şi importanţa în această luptă, poate pentru a obţine resurse financiare mai însemnate, Rolland exagerează importanţa diverselor tabere anticomuniste. In fond, Rolland apela la o tactică binecunoscută. “Duşmanii URSS sunt incomparabil mai bine organizaţi şi înarmaţi. Ei deţin informaţii din toate sursele, au o presă numeroasă, scriitori de valoare, mii de modalităţi de a interveni. Noi, prietenii voştri, suntem complet dezarmaţi şi abandonaţi>” Supremul orgoliu al scriitorului aflat ori în vizită la Conducătorul comunist ori prin intermediul corespondenţei este acela de a-i da sfaturi. Peste patru decenii Sartre va bea cu Castro în Cuba şi va cunoaşte aceeaşi voluptoasă senzaţie de putere. Scriitorul se trage de şireturi cu mai marii lumii, nu este cumva acesta supremul orgoliu al înlocuitorului Demiurgului pe Pământ? Rolland îi dă sfatul lui Stalin de a înfiinţa la Paris un centru permanent de informaţii. În mod rizibil, este evident că Rolland habar nu avea despre gradul avansat de infiltrare a societăţii franceze de către agenţi secreţi sovietici ai unor astfel de centre de informare.

Scrisoarea din 18 martie 1937 este în fapt o pledoarie pentru Buharin, protagonistul celui de al treilea mare proces de la Moscova, procese care au făcut senzaţie în epocă şi, pe lângă această senzaţie vestică, aproximativ un milion de victime. „Al treilea mare proces a fost consacrat Blocului celor de dreapta şi troţkistilor. Pe banca infamiei se aflau trei membri ai Politbiroului lui Lenin: Buharin, fost redactor şef al ziarului Pravda şi al Izvestia, Rîkov şi Krestinski, fost comisar adjunct la Afacerile Străine. Li se alătură Cristian Racovski (…) În total 21 de inculpaţi, acuzaţi în bloc de conspiraţie antisovietică, de aspiraţii capitaliste, de sabotaj şi spionaj încă de la sfârşitul anilor’20 cu complicitatea lui Iagoda”. În afară de trei (care au murit ulterior în Gulag) toţi ceilalţi au fost executaţi. Printre cei trei nu se afla şi Buharin. Expeditivul procesul s-a desfăşurat între 2-3 martie 1938, Buharin fiind arestat la 27 februarie 1937 (!). Rolland îi scria lui Stalin „În ajunul procesului împotriva lui Buharin şi fără a contesta nicicum acuzele aduse împotriva lui, fac apel la înaltul dumneavoastră spirit de umanitate şi înţelegere faţă de interesele superioare ale URSS. O inteligenţă precum cea a lui Buharin este o bogăţie pentru ţara lui; ea poate şi trebuie păstrată pentru beneficiul ştiinţelor şi gândirii sovietice. Dacă ea a eşuat într-o maniera vinovată în vreo ideologie detestabilă, atunci aceste ideologii trebuie pedepsite cruţând omul de ştiinţă, sedus de ele care, recunoscând faptul şi regretându-l ar putea ajuta la demascarea şi combaterea energică a duşmanului.” Scriitorul francez menţionează şi prietenia care-i lega pe Gorki şi Buharin. Scriitorul francez îşi continuă pledoaria rugându-l pe Stalin ca în numele lui Gorki să-l graţieze pe Buharin. Umilitoarea scrisoare se încheie cu un apel la generozitatea lui Stalin. Care nu a fost deloc impresionat de lamentările patetice şi penibile ale lui Rolland.

În scrisoarea din 4 august 1937 Rolland intervine iară (sau, cel puţin, aşa credea el) pe lângă Stalin pentru un alt cunoscut arestat, e drept, de o importanţa mult mai mică, Alexandr Arossev (1890-1938), scriitor, preşedintele Societăţii pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea (VOKS) şi care l-a însoţit pe Rolland de-a lungul sejurului său sovietic din 1935. Urmând tiparele Marii Terori, Arossev a fost arestat împreuna cu soţia căci „Teroarea distruge legătura socială, incitând soţiile să-şi denunţe soţii, copiii să-şi renege părinţii, vecinii şi colegii să se suspecteze unii pe alţii.” Probabil că Arrosevna nu-l denunţase pe Arrosev! Ce îi scria Rolland lui Stalin despre Arrosev? „De mai mulţi ani de când am avut întâlniri frecvente şi schimburi de scrisori, a demonstrat faţă de dumneavoastră o fidelitate şi un ataşament absolut. Nici un cuvânt de rezervă sau de neîncredere. Vorbea despre dumneavoastră cu afecţiune şi mândrie.” Îşi încheie scrisoarea amintindu-i lui Stalin că soţii Aroseff aveau copii, cel mai mic de doar trei ani, rămaşi fără părinţi la Moscova. Cum se putea sfârşi epistola decât cu „vă rog să primiţi, dragă tovarăşe Stalin, fidelul meu devotament.”

Dacă intervenţiile sale pentru Buharin şi Arossev nu au avut nici un efect, cea pentru un celebru cercetător leningrădean, microbiologistul, imunologul şi epidemiologul Oskar Hartokh ( 1881- 1942) s-au dovedit a fi mai încununate de succes căci Hartokh, arestat la 2 august 1937, a fost în cele din urmă, după intervenţia lui Rolland dar şi a altor personalităţi sovietice, eliberat la 20 mai 1938. Rolland îi scrie lui Stalin că garantează loialitatea şi dezinteresul absolut într-ale politicii ale doctorului Hartokh. Însă cum nimic nu era sigur în lumea edificată de clasa muncitoare dirijată de Stalin, nici viaţa lui Oskar Hartokh nu avea să se încheie în mod natural, el fiind arestat la 31 mai 1941 în Leningrad sub acuzaţia de a fi spion german, fiind executat în plin asediu german, la 25 decembrie 1942. Acelaşi doctor refuzase cu mai mulţi ani în urmă o slujbă în Germania pentru a reveni în patria sovietelor! (după cum o mărturiseşte Rolland). Nu ştim dacă acestor scrisori către Stalin i-au urmat altele. Romain Rolland s-a retras în 1937 în mica localitate Vezelay din Bourgogne, părăsind Elveţia, trăindu-şi aici ultima parte a vieţii. În 1940 Vezelay s-a aflat în teritoriul francez ocupat direct de germani. Rolland a murit la 78 de ani, la 30 decembrie 1944, ultimii săi ani fiind marcaţi de solitudine rece. Oare a avut regrete pentru implicarea sa în sprijinirea stalinismului?

Noi note despre nesimtire

2011-04-01T05:10:00.000-07:00

Dedicate şi inspirate de un magistral critic( C.T.)
şi un genial electrician ( M.O.)

De ceva timp suntem fascinat de amploarea pe care a luat-o fenomenul nesimţirii în Ţara Românească. Trebuie să recunoaştem că recrudescenţa mitocăniei (dar cat de departe de caragelianul esti un mitocan!) afectează societateă românească la toate palierele, pe verticală, orizontală şi diagonală. Nu intenţionăm să ne referim la nesimţirea politică, ea are vechi state de plată în România, nu a inventat-o niciunul din personajele politice de acum chiar dacă ea este rafinată neîncetat de douăzeci de ani încoace. Şi dacă tot îi înjurăm pe politicienii actuali care au şi ei o vilişoară- două- trei, un cont-două- trei ce înjurătură ar trebui să folosim pentru cel care ne-a deformat iremediabil, pentru ţăranul din Scorniceşti a cărui moşie era însăşi ţara?

Ne intrigă expansiunea nesimţirii la oamenii de rând dar şi la cei care activează în diverse republici utopice ale spiritului, în domeniul culturii. Ai putea crede că oamenii de cultură ar trebui să aibă o altă ţinută, o altă moralitate, având în vedere gradul lor avansat de cunoaştere însă de multe ori se dovedeşte că defectele oamenilor mărunţi se transmit la fel de bine şi celor mai acerbe şi rafinate spirite. Atitudinea ingenua a celor care adoptă nesimţirea ca stil de viaţă se bazează pe speranţa că nesimţirea lor nu va fi băgată în seamă, că nu va fi observată iar în cazul în care ea este atât de stridentă, bunul simţ inoculat în ceilalţi va impiedica tragerea semnalului de alarma si denunţarea nesimţirii. Nesimţitul doreşte ca nesimţirea să-i fie nesocotită, bagatelizată pentru că puţină lume are curajul şi dorinţa de a-şi distruge confortul psihic condamnând-o ferm, acceptând confruntarea, până la urmă.

Suntem naivi dacă acceptăm de la nesimţit o nesimţire crezând că este prima şi ultima. Acesta va continua să adopte şi livreze nesimţiri căci speră că dacă te-a dus o dată, te va mai fraierii şi următoarea dată şi tot aşa. Nesimţitul ia în calcul şi capacitatea mare a oamenilor normali de a uita şi ierta. Nesimţitul este parşiv şi mic manipulator. Uneori poate fi şi un bun actor, mimând melancolia, modestia, altruismul, curajul şi dragostea de ţară. Să nu ne facem iluzii, el nu are niciuna din trasaturile enunţate mai sus, căci acţiunile sale se învârt doar în jurul propriului său interes, singurul lucru ce-l mână de la spate. După cum bine o exprimă cuvântul, simţirea este negată, simţirea pentru altul, totul rezumându-se la satisfacerea propriului interes. Nu sunt sigur dacă nu cumva nesimţirea însoţeşte sau este provocată de două boli psihice care fac ravagii în România: paranoia şi isteria.

Nesimţirea generalizată este o altă grea moştenire a vechiului sistem la care s-a adăugat zaţul tranziţiei nesfârşite către normalitate. Ne-simţirea a devenit brandul ţării. Nu simţim normalitatea şi nu avem organ pentru decenţă. Nesimţirea este promovată pe toate canalele media. Amuzant şi îngrijorator este şi tipul de emisiune care face rating, bazându-se pe reţeta nesimţirii în diversele ei forme. A sufla mucii în fasole, reţeta absolută a nesimţitului.

Cronicari vestiţi au scris despre nesimţitul român, acesta fiind unul din subiectele recurente ale presei culturale româneşti. Ce ne facem însă căci pe nesimţitul român nu-l ating astfel de critici ironice, el nu-l citeste pe Andrei Plesu în Dilema Veche. Nesimţitul român este imun la cultură, singura lui obsesie şi plăcere fiind burdihanul şi organul ce-i atârnă dedesubt. Pe care-l are pe buze încontinuu, organul fiind cel mai folosit cuvânt din limba română. Ce organu meu vrei bă? este imprecaţia cea mai folosită, împreună cu afirmaţia răutăcioasă şi ameninţătoare să-mi bag organu’!.

În cazul nesimţitului, diplomaţia este sinonimă de foarte multe ori cu laşitatea. Atunci când nu ai curajul de a spune un adevăr care se cere imperios rostit se cheamă că eşti diplomat. Dacă-l spui, iscând scandal, nu eşti diplomat iar aceasta se poate transforma într-un defect major. Binomul laşitate/diplomaţie se aplică foarte bine şi în sistemul politic internaţional de-a lungul istoriei. Nu au fost oare diplomate, prea diplomate, democraţiile occidentale de-a lungul lentei ascensiuni către putere şi măcel a lui Hitler în anii 1930, fără a întreprinde nimic concret decât atunci când era deja prea târziu? Aceeaşi diplomaţie laşă era denunţată de disidenţii sovietici de-a lungul razboiului rece. Soljenitin, Zinoviev dar si Revel şi mulţi alţii denunţau laşitatea occidentală în faţa agresiunilor continue ale ţărilor comuniste. Capital este cui sau împotriva cui este aplicată arma diplomaţiei care, dacă este folosită de oameni raţionali, în circumstanţe raţionale, poate avea rezultate. Acesta este cazul în care se întâlnesc democraţiile care, negociind, ajung la soluţii de compromis. Însă ce te faci când descoperi că dictatorii îşi pierd această calitate şi depăşesc pragul raţionalului?

La nivel micro regăsim aceeaşi situaţie. Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Diplomaţia nu funcţionează când ea este aplicată nesimţitului român pentru că acesta nu are o viziune normală, raţională asupra mersului lucrurilor. Nesimţitul român este convins că cei care dau dovadă de diplomaţie sunt slabi, pot şi trebuie dominaţi şi supuşi pentru că nu au puterea să reacţioneze. Domnia dictatului şi raportul dificil de stabilit între raţional şi iraţional permit şi încurajează această situaţie. Diplomatul raţional se gândeşte de sute de ori înainte de a apela la calea legala de regementare a unui conflict tocmai pentru că nesimţitul i s-a strecurat pe nesimţite în inconştient, i-a prins de frică, cum se spune, suflă şi în iaurt. Se refugiază într-o justificare facilă omu e nebun! O altă remarcă (de bun simţ): în raportul cu diplomatul, nesimţitul aplică din plin, până-n pânzele albe, metoda bluff-ului, merge până-n pânzele albe ştiind, simţind instinctiv că diplomatul nu-l va urma pe acest drum spinos, preferând de o mie de ori să cedeze şi găsind nenumărate scuze pentru aceasta (să nu se complice etc.) Exact la fel procedează şi dictatorii! Carierele unui Hitler sau Stalin sunt pline de astfel de exemple. Ambii s-au oprit doar atunci când, în ceasul al 12-lea, democraţiile occidentale au pus piciorul în prag, declansând riposta armata (în septembrie 1939 sau în 1947 odată cu adoptarea Doctrinei Truman). Abia atunci când i se pune o piedică /rezistenţă nesimţirea îşi începe sfârşitul, buboiul minciunii se sparge. Nesimţitul tremură pentru că nu se aşteaptă fiind dedat la metodele sale de intimidare. Însă nu trebuie să avem iluzia că redevine (dacă a fost vreodată) raţional! Dimpotrivă! Trăind într-un univers dominat de fantasmele sale de putere, nesimţitul va acţiona şi mai iraţional, simţind dorinţa primară să se razbune. Ceva ce era al lui îi este luat sau ameninţat. Ce? Jucăria lui dragă, mica sau marea putere pentru că această schemă se aplică atât unui dictator sângeros precum Gaddafi cât şi unui şef de scară, presedinte de asociaţie, primar de comună sau guru de cenaclu. Idealul general uman pe care nesimţiţii îl periclitează este cel al pacii (interioare), al liniştii. Oamenii normali îşi doresc o viaţă normală, fără conflicte violente, cu treceri lente de la o etapă la alta şi ar face aproape orice pentru a o păstra în aceste coordonate dulci. Nesimţitul atentează tocmai la acestă năzuinţă general umană, şantajul fiind enunţat astfel (în simplitatea lui primară): linişte contra cedare. Însă până unde se poate merge cu cedarea? Care este punctul din care nu mai există întoarcere? Mister.

Nesimţitul in genere are o viaţă goală care fiind goală îi permite să o încarce cu venin, lichid inflamabil, invidie şi gelozie. Se cheamă că are loc. În plus, nesimţitul are o necesitate patologică de a controla. Aceasta ascunde complexe de inferioritate ample căci nesimţitul nu este împăcat cu ceea ce a realizat în viaţă, dacă este cazul să-şi pună această întrebare. Este fericit, jubilează doar atunci când generează rău, când îţi pune un stâlp în faţă doar de amorul artei, doar pentru a-ţi demonstra că are această forţă. Că poate. Că nu-l poţi ignora. Prima soluţie care poate fi adoptată este cea a confruntării deschise cu toate reprecursiunile ce o presupune. Cea de a doua: nu există durere mai mare pentru nesimţit decât ignoranţa căci aceasta îi transformă existenţa într-o non-existenţă. Şi, în mod logic, nu ai cum să porţi un dialog cu cineva care nu există. Apelând la acest raport divin inversat, dacă se reuşeşte, căci nesimţitul va face totul pentru a fi băgat din nou în seamă, pentru a re-intra în câmpul tău vizual, vei scoate răul în afara ta.

Codruţ Constantinescu

Anatomia conferintei

2011-03-25T06:51:00.001-07:00

Una din găselniţele Comisie Europene prin care se încearcă popularizarea, decriptarea programelor comunitare care finanţează miile de proiecte, o constituie obligativitate organizării de către fiecare beneficiar a unei conferinţe de deschidere, uneori (nu întotdeauna) a unei conferinţe intermediare, în care să se expună rezultatele obţinute până în acel moment şi a unei conferinţe de încheiere în care să se facă publice rezultatele finale (cât mai cuantificabile cu putinţă). Marea majoritate a zecilor de conferinţe la care am participat păcătuiesc printr-o previzibilitate extremă. La aceasta contribuie atât programul care este ataşat atât în invitaţia primită prin intermediul faxului sau emailului cât şi desfăşurarea în sine a conferinţei. Calupurile tematice sunt întotdeauna despărţite de mici pauze de cafea care de regula durează de la 15 la 30 de minute.

Ştim că toată lumea trebuie să organizeze astfel de evenimente însă este dureros când dai peste beneficiari care doresc să te izbească în plex cu o agendă grea, menită a te ţine în priză de la 9 până la 17. După două ore, inevitabil, te apucă somnul, trebuie să te tragi de degete să nu aţipeşti. E preferabil să ai o carte la tine sau un tabloid de tipul Can-can sau Click ce ar putea să-ţi revigoreze simţurile cu cele două trei tone de nuduri, scandaluri şi bârfe (de genul Este Tudy homosexual? A votat Tudy cu Basescu la ultimele alegeri?) Astfel de oameni ambiţioşi sunt greu de înţeles având în vedere că aceste evenimente nu se mai adresează unor şcolari obişnuiţi să stea, să asculte şi scrie cu orele însă foamea de epatare este mare. Lăudabile sunt conferinţele de maxim două ore, fără inutila pauză de cafea care poate fi oferită fie înainte, fie după (eventual cu posibilitatea de a o lua în sală pentru a-l trezi pe auditor) evenimente concentrate în care îţi este prezentat rapid cam ce doreşte să facă respectivul proiect, unde şi de ce bate el.

O altă specie a evenimentelor finanţate din banii comunitari o reprezintă seminarile. Acestea pot dura de regulă mai mult de o zi, în general mergându-se până la trei nopţi de cazare căci atât seminarile cât şi conferinţele sunt organizate în sălile de recepţie ale diverselor hoteluri, acolo unde de regulă au loc botezuri, nunti etc. Mai putin înmormântări. Seminarile au o tematică mai vastă, ele doresc neapărat să îţi ofere în două-trei zile materia concentrată a unui întreg domeniu. Ele pot fi organizate atât de beneficiarul direct al proiectului cât şi de alte firme subcontractante. Nu ne interesează aici legalitatea acestor contracte care este în competenţa Departamentului de Luptă Antifraudă ci doar eficacitatea acestora care, pare a fi mai degrabă nulă. De acord, “resursa umană” trebuie instruită cât mai bine însă, de regula, la aceste seminarii, participanţilor li se livrează un set de informaţii şi materiale pe care le iau acasă şi nu se mai uită niciodată peste ele care sunt ori prea greu de digerat ori deja cunoscute, cărări bătătorite. Căci, la un moment dat, aceleaşi persoane participă, reprezentând instituţiile publice, la nenumărate astfel de acţiuni. La unele din aceste evenimente iau parte şi experţi din Occident care reprezintă diverse firme de consultanţă în diverse domenii, firme devenite partenere cu beneficiarul român. De altfel, Comisia Europeană încurajează parteneriatele strategice şi cele pan-europene. În principiu, ideea este bună, celor din Est priindu-le experienţa (know-how, pentru cei în branşă) vestică. Uneori în cadrul acestor seminarii, lectorul străin, însoţit de un interpret chiar dacă aproape toată lumea o rupe puţin pe englezeşte, nu face altceva decât să organizeze turma autohtonă în grupuri de discuţii. De ce? Pentru a vă cunoaşte mai bine, pentru a vă împărtăşi experienţele. Se oferă o temă de discuţie, celulele se agită, discută şi îşi descriu concluziile pe o foaie de flipchart. O foaie mare. Se alege un reprezentant, şeful de cuib, care face oficiile şi expune punctul de vedere formulat. Expertul străin dă îngândurat din cap, mormăie câteva banalităţi repede traduse de interpret şi cu asta basta. Restul grupurilor fac acelaşi lucru, se trage o concluzie generală, ura şi la gară. Participanţii nu prea beneficiază de măreaţa expertiză occidentală care este plătită cu sume mai mult decât generoase. E frumos, ne zâmbim, ne mai exersăm limba engleză pe care uneori expertul (eston, ceh sau sloven) o foloseşte cu mai multă stângăcie decât noi şi am mai bifat un seminar, eventual am mai obţinut un carton inutil pe care-l vom pune în ramă. Iar ramele se vor înghesui în birou sau acasă. Se cheamă că am devenit doctori docenţi în europenism. Există şi experţi autohtoni care doresc să cucerească sala prin prestanţa lor intelectuală, rafinată şi care nu vor ezita să-şi prezinte pe scurt CV-ul împănat cu cursuri de marketing, management si alte asemenea noi religii. Toţi experţii se dau în vânt după socializare, panaceul absolut, lansând apeluri prietenoase de tipul Oricând vreţi puteţi să mă întrerupeţi şi să-mi puneţi întrebări căci Sunt şi eu om ca şi dumneavoastră o constatare care ne lasă perplex căci noi credeam că avem în faţa un semizeu, un Ales între Aleşi. Când colo dâm doar peste un alt om.

Ştim, banii europeni trebuie cheltuiţi cumva şi dacă nu s-a dorit de către Comisia Europeană ca marea majoritate să se îndrepte către lucruri tangibile e preferabil să fie direcţionaţi către lucruri intangibile. Să se scurgă încet în economie. Ce, hotelurilor le strică nişte bani? Firmele de catering nu trebuie să mănânce nişte euro? Experţii nu trebuie să se aleagă cu salarii de mii de euro? Colecţia de mici flecuşteţe primite de-a lungul lungii frecventării a acestor evenimente cuprinde o gamă largă de pixuri şi stilouri (de cele mai multe ori pixuri proaste şi ieftine), umbrele, agende, stickuri, semne de carte, mape, tricouri, pungi, brelocuri, calendare (cu peisaje din Europa!) etc. Aştept lucruri chiar mai concrete: pungi de zahăr, făină, cereale, măsline, salam uscat şi ţuică de prună (poate fi şi grapa, nu-i vorbă!). Toate poartă însemnele Uniunii Europene şi, uneori, dacă încape, şi numele proiectului. Beneficiarul proiectului este obligat să respecte un Manual de identitate vizuală (pentru instrumentele structurale 2007 -2013 în România) care defineşte regulile care trebuie urmate de cei care beneficiază de fondurile europene. Manualul conţine numai 23 de pagini şi reglementează în detaliu domeniul identificării vizuale. De exemplu dacă pe lungimea sectorului de drum/ cale ferată există poduri, se va instala câte un panou publicitar la fiecare capăt de pod. În cazul în care pe traseul drumului la care se referă proiectul sunt mai mult de trei poduri, se vor instala aceste panouri la minim trei poduri. Numărul şi dimensiunea panourilor trebuie să corespundă anvergurii proiectului şi trebuie să fie suficient de vizibile astfel încât cei care sunt în trecere să le poată citi şi să înţeleagă natura proiectului.

Din punct de vedere culinar există două mari tipuri de conferinţe/seminarii: cele bogate şi cele sărăcăcioase, adoptându-se, de regulă sistemul bufetului suedez. Treci pe lângă mesele încărcate şi-ţi umpli farfuria. Din nefericire, sistemului bufetului suedez nu i s-a adăugat până acum inovaţia comunistă a tăvii care te-ar putea ajuta să menţii cu mai multa stabilitate atât farfuria, tacâmurile (căci doar nu o să mănânci cu mâna) cât şi chifla şi paharul sau sticla cu apă plată. În cadrul primului tip serviciile de catering oferă de obicei regaluri culinare care domolesc foamea participanţilor, foame provocată de drumul lung şi plictisitoarele discursuri de până la masa de prânz. Uneori se mai ia şi acasă, doar mesele trebuie curăţate! Mare este dezamăgirea participanţilor când bufetul suedez se dovedeşte un bufet somalez, o simplă cafea cu un fursec tare ca piatra sau un saleu rece, datând din vremuri preistorice. Chiar şi în cazul unui bufet suedez generos, reuşit, imposibilitatea, în multe cazuri, de a te aşeza şi lumea pestriţă din jur care zumzăie fericită că a scăpat contribuie la o digestie dificila, cu noduri în gât. Atunci când seminarile asigură şi cazare în vreun hotel respectabil, nimic nu se compara cu micul-dejun, care se transformă în singura masă care îţi va tihni cu adevărat căci, retras într-un colţ, poţi răsfoi în linişte un ziar, înfulecând un meniu variat. În plus, nimeni nu-ţi va întrerupe siesta încercând să facă conversaţie inutilă. Fiind unul din subiectele cel mai trendy, accesarea fondurilor structurale, mai ales în domeniul relativ facil al Programului pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, atrage o grămadă de experţi şi consultanţi de strânsură care, mirosind sumele consistente, s-au aruncat în noua luptă revoluţionară cu un avânt fără precedent. În fond, cum îi mai putem condamna pe aceştia dacă însuşi celebrul cap de listă Adrian Severin acorda consultanţă de zeci de mii de euro anual ( 40 sau 30 de mii de euro doar anul trecut, nici domnia sa nu era foarte sigur, ca şi cum această sumă ridicolă ar fi fost un detaliu penibil, jenant de terre à terre pentru un om politic atât de desprins de natura umană ş dei nevoile ei). Multe firme de consultanţă din Bucureşti au impresia că restul ţării este populat de ţărănoi care habar nu au cum şi ce să acceseze, prefecturile şi consiliile judeţene nu au făcut nimic pentru a aduce lumina la sate de aceea aceste mari mase de ignari trebuie convertite la noul crez. Viaţa în teritoriu ar trebui să înceteze în aşteptarea experţilor bucureşteni ! Între timp, ne descurcăm cum putem!

Codruţ Constantinescu

Saint Patrick's Ireland at..Campina. Images

2011-03-17T23:35:00.000-07:00

Sau cand se poate produce un eveniment simpatic fara cine stie ce implicare financiara ci doar investind ceva pasiune si vointa. Poate ca oamenii de cultura din Valahia pacatuiesc mai degraba la acest capitol: implicarea in cresterea viitoarelor generatii de "clienti"/ de romani care sa aprecieze cultura. Prea implicati in confruntarile lor mai mult sau mai putin ideologice, uita ca exista o batalie care se da in scoli, licee, facultati si care ar putea schimba fata Romaniei daca ar fi castigata. Si nu, ambasadorul Irlandei nu a mai ajuns, spre dezamagirea unui turbulent pensionar care nu avea nici in clin nici in maneca cu subiectul dezbatut: Irlanda, istoria si poezia ei.

O drumetie cu peripetii la munte 1

2011-02-22T05:23:00.000-08:00

Eram pasionaţi de munte încă din clasa a 10-a. Grupul montagnarzilor s-a constituit treptat, reunind colegi care, dintr-un motiv sau altul, doreau aventura. Embrionul a fost constituit din Marian şi Andrei care, fiind colegi de bancă au devenit rapid şi cei-mai-buni-prieteni. Au pus la cale prima expediţie în Munţii Bucegi la care, aflându-se la doar 30 kilometri de urbea noastră era foarte uşor de ajuns cu un ruginit tren personal care, oprindu-se fix în 12 staţii, ajungea la Sinaia sau Buşteni într-o ora şi cinci minute. O oră şi cinci minute dus- o oră şi cinci minute întors. Ne mai rămâneau aproape 10 ore pe care le foloseam în drumeţii elaborate, prestabilite căci în timpul pauzelor de dinainte luării mult aşteptatei vacanţe ne aplecam precum marii strategi asupra hărţii Bucegilor şi desenam trasee, ne luam la harţă căci fiecare avea o altă concepţie asupra drumeţei. Alegeam traseele turistice marcate ba cu o dungă albastră, ba cu un punct roşu sau cu un triunghi galben. În general nu ne aventuram iarna, nefiind îndeajuns de experimentaţi. În plus, cred că nici părinţii nu ne lăsau de capul nostru. Am făcut-o doar o dată şi era cât pe ce să nu e mai întoarcem în ziua stabilită ci, datorită furtunii de zăpadă şi a vântului puternic ce au împiedicat funcţionarea telecabinei de la Babele, să fim blocaţi pe termen nedeterminat în acea cabană murdară pe care nu o aveam deloc la inima. Am ales să străbatem creasta pentru a ajunge la Piatra Arsă. De acolo ne-a fost mult mai uşor sa coborâm la Cota 2000 şi apoi la Sinaia. Marşul prin zăpada groasă îţi oferă o senzaţie deosebită, o plutire consecventă deasupra apei dar şi o afundare progresivă periculoasă, fiecare pas transformându-se în sine în asumarea unui mare risc. Ce capcană ascunde stratul de zăpadă ? În plus vântul puternic de pe creastă îţi creează senzaţia ciudata de înstrăinare de tot ceea ce e omenesc. Eu ma visam asemeni unchiului Wily in stepa ruseasca chiar daca nu aveam nici binoclu, nici ranita nemteasca si nici macar o arma. Briceagul din buzunar era doar pentru conserve, nu ar fi inspaimantat nici macar un pui de urs. Inca putin si vedeam Donul.

Celebră a rămas întipărită în memoria noastră drumeţia din vara când treceam într-a unşpea. Devenisem mai curajoşi şi mai experimentaţi. Am luat decizia de a petrece 2 nopţi pe munte şi pentru a nu avea probleme in găsirea unui adăpost ne-am luat cu noi corturile şi sacii de dormit, o decizie dificilă căci echipamentul se îngreuna cu alte kilograme bune. Aveam destule conserve, pâine, legume, haine groase de schimb, ziare, chibrituri, cuţite, o toporişcă pentru a tăia lemne, o coardă. Aventura nu ar fi fost deloc aceeaşi dacă ne-am fi mulţumit cu un pat comod la o cabană. Ar fi fost grav alterată iar pe atunci compromisurile ni se păreau ruşinoase, greu de conceput. Era vital să avem întregul calabalâc în spinare pentru a nu depinde de nimeni şi nimic. Traseul pe care îl stabilisem era destul de simplu, nu ne aventuram precum Indiana Jones direct în necunoscutul Africii sau al deşertului lui sir Thomas Lawrence. Am plecat dimineaţa la ora şase, iar cum CFR-ul se afla într-una din grevele sale frecvente, am apelat la un autobuz care făcea legătura între localităţile de pe Valea Prahovei. Hurducăind şi opintindu-se, ambalându-si motorul la maximum pentru a urca pantele abrupte de pe şoseaua construită de suedezi cu vreo 70 de ani înainte în schimbul monopolului chibritelor, după cum circula legenda locală, autobuzul albastru marca Ikarus plin cu oameni îngrămădiţi, cu paporniţe şi sacoşe de platic în care-şi transportau avutul a reuşit să facă o oră şi jumătate până la Buşteni. M-am dat jos deja obosit, cu capul vâjâindu-mi teribil, stătusem în partea din spate, în plus serpentinele nu-mi priau, încă de mic vomitam în maşină când eram nevoiţi să parcurgem acest traseu pentru a ajunge în Transilvania. Am ajuns la baza traseului, lângă telecabina din Buşteni pe la 9 dimineaţa, soarele deja încălzea simpatic atmosfera, aerul era rece şi proaspăt, invitându-ne să-l respiram în intervale de timp regulate. După o pauză scurtă de aclimatizare, am început să urcăm pe Jepii Mici. Am luat taurul de coarne cu curaj, acest urcuş fiind cel mai dificil din Bucegi iar noi, cu 20 de kilograme în spate credeam că-l putem dovedi. Pentru a ne trece mai uşor timpul număram crucile de pe traseu. Erau treisprezece, număr cu ghinion. Nu vorbeam unii cu alţii decât dacă era absolut necesar, eram ghidaţi de vorbele unui mare scriitor care parca pentru noi decretase că Munţii sunt instructori tăcuţi iar noi doream sa fim instruiti. Descoperisem adevărul acestui mic secret de-a lungul drumeţiilor de o zi: când urcam pe munte cel mai bine era să tăcem. Un principiu, evident, foarte greu de respectat de către români, una dintre cele mai limbute naţii europene. Dar muntele are grijă să te reducă la tăcere prin însăşi dificultatea lui. Îţi pierzi suflul după doar zece minute de trăncăneală. Noi doream însă să ajungem cât mai repede sus, pe creastă. Graba este un alt mare duşman al muntelui. Pe munte nu te grăbeşti. Îţi stabileşti un pas normal pe care faci tot posibilul să-l respecţi indiferent dacă urci un grohotiş, cobori o pantă sau te plimbi pe o cărare lină. Iar acestui pas constant îi asezonezi o respiraţie normală, pe care faci tot posibilul să o controlezi. Am tras de noi şi am reuşit să ajungem fără mari probleme la cabana Caraiman unde ne-am ospătat cu nişte biscuiţi înmuiaţi într-un ceai leşinat şi fără zahar, specialitatea de atunci a tuturor cabanelor din Bucegi. Un ceai care se servea în căni diverse şi ieftine, superficial spălate căci apa era o problemă pe acel colţ de stânca cu nume cuman. Canile desperechiate erau umplute cu un lichid incolor. Următoarea etapă : traversarea platoului şi depăşirea Babelor. Am coborât rapid, într-o oră si jumatate, de la Babele până la clădirea imensă a telecabinei de la Peştera, am luat-o prin Cheile Peşterii, nu ne-am oprit la imensul hotel cu acelaşi nume, era departe de a fi ospitalier şi ne-am cazat la Schit unde călugării ţineau o pensiune acceptabilă. Ne-am lăsat rucsacurile în camera noastră, ne-am luat cu noi doar mâncarea, cuţitele, toporişca, nişte ziare vechi (probabil Gazeta Sportului) şi o pătură. Ne era foame. Sorin şi Mihai au făcut rapid rost de nişte crengi şi lemne verzi. Începuse să picure iar un nor ne învăluia într-o ceaţă densă. Însă norii la munte au viteze incredibile putând apărea şi dispărea doar în câteva minute. Am urcat chiar în buza Peşterii Ialomicioarei. Pe atunci nu se afla acolo decât o placă de marmură albă care amintea de existenţa schitului din secolul al XVII-lea chiar la intrarea în peşteră, schit care arsese demult. Recent călugării au construit un schit modern care poate fi vizitat astăzi, punctul de pornire al explorării izvorului Ialomiţei. Marian s-a descurcat şi a reuşit să aprindă focul. Îi plăcea să trebăluiască în preajma lui. Cel care făcea focul trebuia să fie un om de încredere şi în mecanismul grupului nostru deţinea o funcţie superioară celorlalţi care doar căutau lemne sau aduceau mâncarea. L-am ajutat să organizeze frigăruile, cele cinci ramuri de copac tânăr pe care le tăiase Andrei cu cuţitul său vânătoresc, de care nu se despărţea niciodată (efectul prea multor filme vizionate). Aveam cârnaţi, roşii doar puţin stâlcite, nişte carne rece şi brânză telemea, cumpărată de tatăl meu de la prosperii ţărani sibieni care veneau constant în piaţa noastră locală. Suficient pentru a avea ce trage în ţepe. Fiecare din noi, ţinându-şi creanga plină, rotind-o, îmbrâncindu-l pe celalalalt, fugind din calea fumului care părea a ne urmări constant, ghicind şmechereşte întotdeauna locul unde ne aflam. Nu ne plăcea fumul care ne intra în ochi însă foame era mai mare, ne dădea ghes necruţătoare şi ne obliga sa ne lăsăm hainele să se impregneze cu fum. Dar cum nici o fată nu urmă să ne ţină companie nu ne-am formalizat. Eram camarazii aceleaşi cauze. Marian dând drumul micului său radio negru marca Mitsubishi, doar era etapă iar noi doi eram interesaţi chiar dacă ceilalţi trei ne ironizau şi nu părea defel interesaţi de fenomen(al)ul Sportului Rege, în ciuda faptului că Andrei era monarhist declarat (purta chiar şi o insignă cu o coroană iar la maşina părinţilor alesese numărul 17 MAI - la insistenţele mele republicane a recunoscut cu amărăciune că cifra 10 era luată, a trebuit să se mulţumească cu cea mai apropiată cifră rămasă din luna mai). Cum toate meciurile se jucau în acea perioadă la aceeaşi oră, ora 17, dispecerul din sediul Radiodifuziunii Române oferea legătura pe rând tuturor corespondenţilor localizaţi în stadioanele patriei, ţară în care vremea era frumoasă spre deosebire de muntele nostru şi gura peşterii Ialomicioarei. Din când în când o voce disperată începea să ţipe „Legătura la Petroşani, s-a marcat, Jiul a preluat conducerea sau Legătura la Bacău, pentru o execuţie magistrală a lui Ionel Stan din lovitură liberă de la treizeci de metri”. Când un speaker prindea un gol în direct, bucuria lui era fără margini iar ţipătul Gooooool spărgea liniştea cvasi-monahala şi punea la grea încercare micul difuzor al radioului. În fond acele răcnete reprezentau apogeul carierei acelor corespondenţi locali anonimi, descătuşarea lor nervoasă supremă, urletul izbânzii finale pentru că ei ştiau sau bănuiau că vor fi ţinuţi minte doar prin aceste chiote hazlii în care investeau rămăşiţele energiilor lor creatoare. Moda sud-americană făcuse numeroşi adepţi în rândul comentatorilor de tot soiul din Valahia. Eu şi Marian am fost noroşi, ceilalţi nu erau interesaţi de etapă iar aparatul mic şi mobil al lui Marian putea fi deplasat cu uşurinţă. Vântul începuse să bată cu putere iar la scurt timp au apărut şi primii stropi de ploaie fapt ce nu ne-a grăbit. Eram îmbrăcat subţire, doar cu nişte bermude dintr-un material subţire, având ca model un amestc aleatoriu de verde, brun şi negru ce îi conferea o atracţie deosebită, mi se păreau nişte bermude de camuflaj, în cazul în care m-ar fi alergat soldaţi sau urşi duşmani. Bermudele au fost fost purtate până când materialul s-a destrămat iar ceea ce a mai rămas a continuat să ne fie de folos prin casă pe post de cârpă de şters praful. Peste tricou fusesem prevăzător sa-mi îmbrac hanoracul albastru, singurul pe care mi-l luasem. După o oră eram bine afumaţi precum nişte heringi afumaţi într-o conservă de tablă, strânşi în jurul unui foc al cărui fum dansa aiurea, foc care ne lua la ţintă când pe unul, când pe altul, învârteam beţele încărcate cu alimente şi, uneori le retrăgeam pentru a le deşerta într-o farfurie roşie de plastic. Din când în când ne treceam un bidon plin cu apa rece, de izvor. Cineva adusese şi o mică sticlă cu ţuică însă lichidul acela alcoolizat nu a avut nici cel mai mic succes. Uram ţuica, îi dispreţuiam mirosul.

Va urma

Noi consideraţii despre românul prăpăstios

2011-01-21T04:17:00.000-08:00

Suntem o naţie prăpăstioasă. Care se urăşte atunci când nu se adoră. Narcisismul din epoca de aur - Ceauşescu, un simptom autoindus de către un aparat propagandistic deşănţat îşi da încetul cu încetul duhul lăsând locul însă unui spirit masochist pregnant. Din ce în ce mai des ne confruntăm cu lamentaţiile cu privire la felul nostru nenorocit de a fi /a face lucrurile. Nu suntem în stare de nimic, vai de capul nostru, românii ie hoţi, la ce te poţi aştepta de la români ? (Această întrebare fiind pusă tot de români care încearcă să se situeze în afara spaţiului ruşinos al românităţii degradante). Naţionala masculină de handbal a României care a participat recent (totuşi) la Campionatul Mondial din Suedia ia bătaie (până şi) de la Algeria: este jale! Nu ne mai calificăm, dar când ne-am mai calificat noi ? Vai de capul nostru, cât am decăzut! Se uită rapid că naţionala feminină de handbal a luat medaliile de bronz la ultimul Campionat European fiind a treia forţă din handbalul feminin european, după ce în finala mică a învins dramatic, muncit, dând dovadă de multă voinţă şi încăpăţânare naţionala Danemarcei, ţară gazdă, care ne învinsese categoric în grupe. Un mit spulberat: uneori putem reveni şi învinge nu numai conduce si pierde! Golgheterul campionatului mioritic de fotbal se transfera ce mare greutate la o anonima echipa germana din liga a doua. Ce ruşine, ce dezastru, ce decădere, unde am ajuns !? Se uită că echipa naţională de rugby este calificată pentru a cincia oară la Campionatul Mondial din Noua Zeelandă sau că două tinere şi anonime jucătoare de tenis pătrund până în turul al treilea al Open-ului australian. De altfel, în materie de sport, românul cunoştea ce mai amplă încordare metafizică!

Se lansează un proiect la Hotelul Intercontinental, etajul 21. Proiectul, finanţat de Uniunea Europeana prin Fondul Social European îşi propune să dezvolte un concept interesant, foarte complex, acela al One Stop Shop pentru IMM-urile din România prin care se încearcă simplificarea procedurilor administrative, reducerea timpului şi costurilor, livrarea unor servicii publice de calitate etc. Pe scurt, sprijinirea sectorului privat al IMM. La conferinţa a participat si un reprezentant al unei firme de consultanţă elene care dezvoltă ideea europeana a One Stop Shop. Englezii ar fi cei mai avansaţi în acest domeniu, având o experienţă de zece ani. Alte ţări europene încearcă să implementeze acest sistem (o platformă informatică ce ar conţine toate datele şi informaţiile care ar putea interesa firmele). Cineva din public întreabă care este stadiul implementării acestui concept în Slovacia, ţară vizitată de către reprezentanţii consorţiului românesc. Spre surprinderea şi dezamăgirea participanţilor, consultantul grec a răspuns că lui i se pare că noi suntem mai avansaţi în implementarea acestui sistem. Cum adică? Publicul spera să audă contrariul, reconfirmându-ne axioma că noi încă nu suntem capabili să auzim şi veşti bune. Doar se ştie, la noi ca la nimeni.

O alta modă mediatică promovată de toţi cei interesaţi în a dovedi incapacitatea şi prostia autorităţilor, a sistemului, a ţării (trusturile mogulilor fiind în prima linie a acestei tendinţe trendy) o constituie bocetul general că nu suntem capabili să cheltuim banii europeni fără să se menţioneze de cele mai multe ori că încă de când au fost negociate sumele de care urma să beneficieze România de-a lungul exerciţiului financiar 2007-2013 se ştia foarte bine că aceşti bani nu se virează direct autorităţilor sau beneficiarilor privaţi pentru ca aceştia să facă ce-or vrea cu ei. Să-i toace oricum, pe orice. Se cunoşteau condiţiile stricte însă mass-media nu s-a preocupat de chestiile astea complicate aşa că nu a promovat informaţia iar eforturile autorităţilor au fost prea anemice căci oricum poporul, instinctual, nu crede în ceea ce spune ministrul sau preşedintele. Ăia minte! În fond, responsabilizarea beneficiarilor de fonduri structurale nu este cel mai rău lucru ce ni se putea întâmplă. Ce contează că sunt mii şi mii de tot felul de proiecte semnate, aflate în plină derulare, în diverse stadii, de la proiecte mari de infrastructură (câştigate de autorităţile publice locale) până la cele mici, de 10-15.000 de euro câştigate de tinerii fermieri sau de cei care deţin ferme de semisubzistenţă ? Alt exemplu. Până în momentul închiderii cererii de propuneri de proiecte de grant aferentă domeniului major de intervenţie (DMI) "Dezvoltarea economiei sociale" din cadrul Programului Operaţional de Dezvoltare a Resurselor Umane, au fost depuse 1969 proiecte. Suma totală a finanţării nerambursabile solicitate în cadrul acestor proiecte este de 4.348.882.979 lei, reprezentând aproximativ 755% din alocarea financiara aferenta acestei linii de finanţare.

Exporturile româneşti au atins un record istoric, depăşind 37 de miliarde de euro. Ne întrebăm ce se va întâmpla cu ele atunci când, în curând, fabrica de automobile Ford de la Craiova va începe să producă şi, implicit, să exporte ? Ce contează ? În afara câtorva ştiri răzleţe nimeni nu este interesat de această veste mai mult decât îmbucurătoare. Adică înseamnă ca devenim, încetul cu încetul competitivi sau mai competitivi pe piaţa europeană şi mondială. Se ştie, nu suntem economişti dar acesta e un adevăr probat, cu cât exporturile sunt mai mari cu atât economia unei tari este mai puternica asigurând un nivel de viata ridicat (vezi Germania, Danemarca, Elvetia etc.) Suntem pe drumul cel bun. Nici măcar compararea indicilor economici cu cei ai altor state europene nu ne bucură pentru că oricum la noi e ca la nimenea. “În 2009, cele mai mari deficite din Europa, ca procent din PIB, au fost înregistrate în Grecia (-15.4%), Irlanda (-14.4%), Marea Britanie (-11.4%), Spania (-11.1%), Letonia (-10.2%), Portugalia (-9.3%), Lituania (-9.2%), România (-8.6%), Slovacia (-7.9%), Franța (-7.5%) şi Polonia (-7.2%). Cele mai mici deficite au fost înregistrate în Luxembourg (-0.7%), Suedia (-0.9%) și Estonia (-1.7%). După ultima revizuire a Eurostat, care va valida odată pentru totdeauna cifrele privind deficitul Greciei în 2009, acesta va fi de peste 15 procente', a subliniat ministrul grec de Finanţe la finele lunii trecute. La finalul lui 2009, cele mai mici datorii publice au fost înregistrate în Estonia (7.2%), Luxembourg (14.5%), Bulgaria (14.7%), România (23.9%) şi Lituania (29.5%). Nu mai puțin de 12 state europene au avut datorii mai mari de 60% din PIB. Acestea sunt: Grecia (126.8%), Italia (116.0%), Belgia (96.2%), Ungaria (78.4%), Franța (78.1%), Portugalia (76.1%), Germania (73.4%), Malta (68.6%), Marea Britanie (68.2%), Austria (67.5%), Irlanda (65.5%) și Olanda(60.8%).“

Aceşti indici arata că nu stăm foarte rău. Irlandezii şi grecii au căzut mult mai rău. Minte, Eurostat falsifică, e mâna guvernului, mai avem puţin şi crăpăm. Am ajuns atât de încrâncenaţi încât nici măcar ştirile bune nu ne mai bucură. Suntem setaţi pe dezastru, colaps, revoltă, rebeliune, scârbă. Nu-i de mirare că rata sinuciderilor (defenestrări, otrăviri cu diverse substanţe, incendieri) a crescut alarmant. Merge ceva bine? Nu ne interesează, noi trebuie să ne facem norma la bocit căci, ştim bine, această guvernare este o ciumă, nu poate lăsa nimic bun în urmă. Tot ce atinge moare. Această strategie de PR ieftin de tip tanzanian este ajutată şi de credinţa de nestrămutat a românilor că trăiesc în cea mai naşpa ţară din lume. O ţară mai naşpa decât a noastră nu are cum să existe. Aceasta se întâmplă şi pentru că românii stau îndreptaţi cu fata doar către Austria şi Franţa, cu spatele la restul celeilalte lumi care nu prea contează. Nu cred ca ar trebui sa pierdem din vedere faptul că avem totuşi ambiţia de a ne măsura cu cele mai avansate ţări din Europa şi din lume. Un lucru bun care ar trebui să stârnească ambiţiile noastre şi nu râuri de lacrimi, oftaturi pline de jale sau răcnete disperate. În plus, două decenii de poticnită evoluţie către democraţie şi piaţă liberă nu reprezintă din punct de vedere istoric un interval mare în comparaţie cu cel al ţărilor din Europa Occidentală. Un alt detaliu care nu trebuie subestimat. Considerarea României drept cea mai groaznică ţară de pe pământ are avantajul că ne absolvă de orice vină căci ce rost are să acţionezi normal, decent dacă oricum nu se cunoaşte, nu se apreciază, doar trăim în România si asta ne ocupă tot timpul (aceasta adevărată axiomă cu care va intra în istorie un anume prezentator degrabă vărsător de invective). Catastrofismul indus de cei mai mulţi actori media îşi poate avea si o explicaţie simplă: dacă toţi aceşti patroni implicaţi până peste cap în politica (de opoziţie) miros faptul că au pierdut, că ţara nu se va prăbuşi, ca vom ieşi cum-necum din criza, poate mai puternici si, din aceste motive apasă şi mai tare pedala alarmismului panicard, încercând să îmbrace orice efort public în hainele murdare ale unui pârlit de cerşetor?

Aceasta nu înseamnă că ar trebui să ne culcăm pe o ureche, să abandonam această evoluţie şi să ne apucăm iarăşi să spargem banii pe tot felul de fleacuri neimportante. Ca si cum am fi primit o primă de 500 de lei şi, în loc să o păstrăm la bancă mergem cu ea la hypermarket, umplem coşul cu zeci de produse ieftine sau aflate la reducere. Căci o evoluţie economică pozitivă, mai devreme sau mai târziu îi va face şi pe cei care au pierdute 25% din salariu sa beneficieze de aceasta conjunctură si, cum necum, să trăiască mai bine. Care om politic este atât de orb încât să dorească să se sinucidă electoral? Care este partidul care îşi doreşte lungi ani de opoziţie şi veşnica ură a electoratului? Probabil că dacă am munci mai mult nu am avea atât de multă energie pentru istericale inutile care oricum nu schimbă cu nici un centimetru direcţia sau starea economiei, dimpotrivă, induc un sentiment greu, apăsător, morbid, de sfârşit de lume când, la fel de bine, poate fi începutul uneia noi.

Codruţ Constantinescu

Panait Istrati in Campina

2011-01-06T03:44:00.001-08:00

Din întâmplare, am dat peste un articol scris de Panait Istrati despre orăşelul meu, articol datat 8 octombrie 1912 (dată la care Muntenegru a atacat Imperiul Otoman, declanşând primul război balcanic însă dezbaterile în Vechiul Regat despre o eventuală participare şi a României la împărţirea prăzii erau vii), apărut în ediţia din 14 octombrie a ziarului România Muncitoare. Panait Istrati colabora pe atunci la publicaţia socialista România Muncitoare. Istrati a făcut o scurtă vizită la Câmpina pentru a relata despre o reuniune dezamăgitoare a organizaţiilor muncitoreşti din zonă care se agitau împotriva eventualei participări a României la primul război balcanic (1912-13). “Venit pentru o zi în Câmpina spre a lua parte la întrunirea de protestare împotriva războiului, am din nou prilejul să-mi dau seama de marea însemnătate a acestei regiuni şi de rolul pe care ar putea să-l joace în viaţa economică a ţării. (...) Aci, cred, mai mult decât oriunde, ai impresia că te afli în adevăratul centru industrial al ţării. Vizitarăm câteva sonde care lăcăreau, adică extrăgeau păcura din adâncimi. E de ajuns să te opreşti în uşa uneia din aceste turle ca să afli măsura exactă după care să judeci mizeria neagră - ca şi ocna în care lucrează - a lucrătorilor de la sonde.(...) O dată intrat în sondă, speranţele de scăpare se pierd zi după zi, viaţa lui se identifică cu a sondei, ca a marinarului cu bastimentul: el ştie că într-o zi va fi mistuit de flăcări cu sonda cu tot, după cum marinarul se aşteaptă oricând să fie înghiţit de ocean cu întreg vasul pe care pluteşte. A doua zi de dimineaţa, înainte de plecare, am ieşit pe malul care domină întreaga vale a Prahovei dintre Câmpina şi Poiana. Tov. Aricescu, care mă însoţea, îmi povestea cu o stăpânită amărăciune câteva din nenorocirile la care a fost martor şi în care au pierit, pe toată întinderea văii, urâcioasele propilee moderne, groaznicele turle negre, care păreau că formează colonadele unui vestibul la intrarea în iad: Lucrezi liniştit în sondă, spunea tov. Aricescu, şi deodată, pe nesimţite, auzi o detunătură care zguduie toată regiunea, şi preface în ţăndări multe geamuri din oraş. Atunci ştii de mai înainte că vreo sondă a luat foc –şi când ieşi afară, îi vezi unul câte unul cum aleargă în neştire cu flacăra de 2 m deasupra capului. Unul se aruncă în apă şi mai arde şi acolo câtva timp; altul îşi rupe hainele de pe el, cu carne cu tot. Cei mai fericiţi sunt aceia care mor pe loc, arşi în sondă, dar aceştia sunt puţini. Cei mai mulţi, încercând să scape, nu fac alta decât [că] îşi măresc agonia şi mor după câteva ceasuri sau câteva zile de chinuri.” Dezamăgirea ziaristului socialist Istrati a fost mare pentru că în ciuda condiţiilor groaznice de lucru, descrise in extenso, “la chemarea organizaţiilor din Câmpina, duminica trecută, au răspuns prin 23 de membri! Daca nici mizeria muncii la sonde - muncă atât de silnică şi primejdioasă, încât niciodată nu va fi îndeajuns de răsplătită cât timp va trona capitalismul - dacă nici ea nu e în stare să trezească conştiinţa adormită a lucrătorului sondor, apoi nici propagandistul cel mai fanatic nu va fi în stare s-o facă” îşi sfârşeşte, exasperat, Istrati articolul. Inutil de adăugat faptul ca progresul tehnic a dus la îmbunătăţirea substanţială a condiţiilor de muncă ale clasei muncitoreşti, atât de dragă inimi lui Panait Istrati.

Notificari din labirint

2010-12-20T03:56:00.000-08:00

Bunicii s-au distrat şi bucurat, sunt sigur, observând entuziasmul meu revoluţionar din primele zile de după câştigarea libertăţii căci prima mea grijă a fost aceea de a rupe prima pagina, cea cu chipul primului tovarăş, din toate almanahurile şi revistele de partid pe care tata le primea de la fabrică şi care, din întâmplare, nu fuseseră bagate în soba bunicilor, date ca parte la cota lunară de maculatură sau nu se curăţaseră cartofii pe foile lor rupte. Procesul a fost însa unul mai complicat căci am preferat o pedeapsă mai cruntă pentru acest prim fiu intre popoare, mai groaznică chiar decât încărcătoarele de gloanţe încasate în plin la Târgovişte : incendierea ritualică. Doream să-l doară de fiecare dată. Foile nevinovate de hârtie care trebuiseră să-i supoarte moaca de la 40 de ani chiar când el avea 70 dar şi limbajul de lemn si suita nesfârşită de omagii au fost legate cu bucăţi de sfoara de sârma pe care bunicii îşi întindeau rufele şi care traversa paralel cu casa curtea noastră. Parcă le şi vâd frumos aliniate, în bătaia vântului rece de iarnă căci parcă după evenimente când vremea a ţinut cu poporul răsculat şi i-a permis să iasă în stradă şi pentru că afară era mai cald decât în cutiile de chibrit îngheţate, timpul s-a schimbat şi iarna a revenit răsuflând uşurată că în sfârşit poporul român s-a urnit din încremenirea ancestrală (chiar ancestrala nu era ea căci prin anii 50 cele mai bune segmente ale societăţii fuseseră nimicite, unele dintre ele chiar opunandu-se sistemului gubernial sovietic - dar astea nu le ştiam pe atunci!). Am avut ceva greutăţi în a aprinde chibritul pe care bunicul meu, Guţă, nu prea dorea să mi-l împrumute. L-am convins că aveam nevoie doar de un singur băţ căci foile erau spânzurate la mică distanţa una de alta şi, credeam, se vor aprinde într-o imensă vâlvătaie menită a răzbuna deceniile de suferinţă şi lipsa rechizitelor acceptabile, mirajul desenelor animate, imposibilitatea de a mai găsi indieni de plastic ca să nu mai vorbim de dispariţia mingiilor de 35. Planul nu a funcţionat si am fost nevoit sa aprind mai multe bete de chibrit caci vantul le azvarlea alandala, de colo colo, uneori stingandu-le, in plus, amanunt deloc nesemnificativ, cutia de chibrituri era romaneasca iar betele comuniste (oare tineau cu detestatul fost conducator si fiu iubit?) se rupeau sau catranul refuza sa-si faca treaba. Din intamplare am descoperit numarul 11 din 1989 al celebrei si prestigioasei reviste a Comitetului central al PCR intitulata simplu, uman, din popor si pentru popor “Munca de partid”. Dupa cum ma asteptam nu numai prima pagina este smulsa dar toate pana la cea purtand numarul 19. Nu cred ca am incendiat si alte pagini decat cele care purtau moaca lui insa ce mai conteaza? Fabulos imi apare acum cuvantarea lui nea Nicu. Nu am rabdare sa o citesc sau macar sa comentez ineptiile declarate acolo intr-un limbaj de lemn clasic cu toate ca nu ar fi o intreprindere inutila avand in vedere ca tinerii romani habar nu au de acele imbecilitati transformate in litera de lege. Mă distrează doar frazele din interiorul unor paranteze care exprimă entuziasmul-delirul audienţei la aflarea noilor/vechi inepţii. La doua-trei paragrafe apare înscris mesajul Aplauze puternice cu diverse variaţii. Aplauzele puternice puteau fi simple dar şi însoţite de condimentări adecvate : a.p. prelungite; se scandeaza îndelung Ceauşescu-PCR, Ceauşescu şi poporul! Sau Urale şi a.p.; se scandează Ceauşescu –PCR Ceauşescu şi poporul, Ceauşescu, România- stima noastră şi mândria! Un alt slogan care putea însoţi aplauzele puternice si, obvios, indelungate era Ceausescu eroism, Romania-comunism! La un anume moment cand nea Nicu o dădea cu dezarmarea se trecea la Ceauşescu - pace, Ceauşescu, România - pacea şi prietenia ! Orgasmul propagandistic superm se regăsea la finalul orelor de discurs când tonul exploda apoteotic reluându-se de-a valma toate sloganurile care pigmentaseră doar individual discursul. “Toţi cei din sală se ridică în picioare şi intr-o atmosfera de puternica insufletire si stransa unitate, aclamă şi ovaţionează minute în şir pentru PCR şi N. Ceauşescu” Am avut curiozitatea să vad cine mai semneaza in interiorul acestui numar, speram sa gasesc cateva din personalitatile de seama ale lumii politice post-decembriste dar am fost dezamagit, doar activisti marunti de prin judete dadeau copy-paste. Pe ultima pagina apare un desen pe care sigur l-am facut eu, o mutra de baiat cu par rosu reprezinta una din dovezile disidentei mele precoce, o anexez la dosar. Pe coperta imi exersam semnatura, inca nu stiam cum sa o dreg, in ce directie sa pun penita sa alerge, ce cuvinte sa aleg din lungul meu nume. Exersam pe niste grafice complicate care arata “Dovezi graitoare ale superioritatii socialismului, Dinamica productiei industriale care a crescut din 1945 de (numai) circa 135 ori (iar de 120 de ori doar dupa Congresul al IX-lea din 1965” cand normal, venise nea Nicu la putere deci Dej nu reusise sa salte dinamica decat de 15 ori ! Ce rusine! Uitandu-ma aleatoriu pe coperta 4 am observat o manie care ni s-a transmis de atunci: aproximarea. Eu stiam ca cifrele sunte menite pentru a exprima exactitatea. Cand spui unu stii ca e unu. Cifrele nu sunt vagi precum cuvintele, imi spunea cu mandrie profa de matematica din liceu pentru a-mi dovedi nimicnicia mea. Deci cifrele sunt superioare cuvintelor, asta trebuia sa inteleg. Evident, totul este subiectiv, depinde ce stapanesti mai bine, daca iti plac si esti abil in manevrarea cifrelor, iti vor placea cifrele daca te pricepi mai degraba la cuvinte si nu le ai cu cifrele si infinitele lor posibilitati de combinare, te vei declara un adept hotarat al literelor care transmit doze din suflet, nu? Insa exista si o combinatie simpatica de cifre si litere menite a minti, a arunca o perdea de fum precum cele de pe coperta Muncii de partid, penultimul numar (sigur a mai fost tiparit unul in decembrie): cuplul aproximativ. Regasim familiile: Aproape 9 ori, Circa 10 ori, de peste 6 ori. Taramul posibilitatilor nelimitate. Cand nu se stie ceva sigur si se minte se baga peste (cat peste? ) aproape, circa, mai mult de (acest mai mult de zece, sa zicem poate tinde catre o mie sau un milion caci ambele sunt mai mari decat zece ). Caci noi am trait in vremurile cand si cifrele minteau, nu numai cuvintele.

(Fragment din volumul "In labirint sunt umbre si lumini" care, sper, va aparea in 2011 la Editura Vremea)

De 1 decembrie

2010-11-30T03:09:00.000-08:00

Avem tendinta sa uitam foarte usor cat de greu s-a ajuns la 1 decembrie 1918, ce dezastru a cunoscut Romania in toamna si iarna anului 1916. Pana la 1 decembrie 1918, un miracol, dupa cum recunosteau multi contemporani, Romania a trait 1 decembrie 1916 cand trupele germane intrau in Bucuresti. Am regasit in minunata revista Historia (nr. 11/2010) un document interesant, raportul capitanului englez J.D. Scale care a avut o scurta misiune de observare a frontului romanesc in toamna anului 1916 (Romania Primului Razboi Mondial vazuta de un ofiter britanic- traducere de George Damian). “Romanii. Cea mai mare parte a acestor doua luni m-a gasit printre taranii romani si sunt sigur ca acestia au constitutia unor soldati excelenti. Nu sunt pretentiosi, muncesc din greu si au o constitutie fizica excelenta iar pentru cei care le cunosc limba este foarte usor sa se inteleaga cu ei.(!) Sunt niste marsaluitori excelenti. Am fost cu generalul Vaitoianu la Campina cand fortele sale s-au retras de la trecatoarea Predeal si i-am vazut trupele dupa un mars de 45 de kilometri fara hrana sau odihna; desi discipina de mars a fost inexistenta, totusi trupele au continuat sa mearga si, dupa cate stiu, au continuat marsul intreaga noapte pana la Ploiesti. Ofiterii sunt nefolositori si dincolo de orice dispret. Se pare ca niciodata nu sunt alaturui de oamenii lor atunci cand conditiile sunt neplacute. In timpul unei intregi nopti de retragere intre Campina si Ploiesti, cu drumurile blocate de carute si tunuri, am vazut doar doi ofiteri romani atunci cand era nevoie de orice ofiter la indemana. Toata aceasta coloana de 700 de carute, cred ca a fost capturata de germani a doua zi. Orasele mari ca Iasi si Barlad sunt in prezent pline de ofiteri romani imbracati cu fast, pudrati si machiati, care nu fac absolut nimic; unii dintre ei, fara indoiala, sunt in permisie, insa majoritatea absenteaza de la unitatile lor. Cu un astfel de exemplu cu greu pot fi invinovatiti soldatii simpli daca fac si ei acelasi lucru, iar satele sunt pline de soldati romani care nu fac nimic. (...)

Disciplina. Printre romani disciplina de mars este foarte proasta. Transporturile se deplaseaza pe drumuri in orice forma, blocand orice, si nimeni nu pare sa observe acest lucru, decat daca ii este impiedicata propria deplasare. Blocajele sunt numeroase. Carutele, desi sunt incarcate, sunt folosite de ofiteri si trupa. Disciplina asa cum o stim noi abia daca exista. (....) Am calatorit mai multe zile, atat in trenurile romanesti, cat si in cele rusesti de Cruce Rosie (toate fiind instalate in vagoane romanesti) si starea acestora este rea si primitiva (...) Drumurile. De vreme ce caile ferate au fost congestionate, drumurile au trebuit sa preia transportuile armatei ca si miscarea trupelor. In prezent, drumurile se afla intr-o stare de plans; suprafata lor a disparut si in multe locuri s-au transformat in lacuri noroioase ce ascund gauri care distrug carutele iar pe vreme uscata se transforma in dealuri si gauri. Carute stricate sunt vazute adesea, cai morti zac de-a lungul drumurilor si orice tip de transport se misca incet si cu mare dificultate.”

“Romania este o natiune tanara astfel ca patriotismul adanc si raspandit cu greu poate fi una din trasaturile sale nationale si- cea mai nefericita chestiune din toate- si-a inceput viata cu o bogatie pe care a obtinut-o fara nici un efort din partea sa. A intrat in razboi cu ideea de a se imbogati si mai mult, avand privirile atintite catre Transilvania; nu a avut nici o ideea dincolo de Transilvania; nicio idee de lupta pentru o cauza dreapta. Jumatatea din populatia Romaniei, cel putin clasele educate, sunt germanofili. Nn a dorit sa lupte cu Bulgaria si dupa stralucitoare intrare in Transilvania a fost silita sa se retraga permanent, a suferit un colaps ca natiune si, in prezent, este doar o tara populata de un popor care nu mai vrea decat sa vada incheiat un razboi pe care nu l-a dorit.”

Concluzia ofiterului englez: “ toata lumea traieste intr-o stare de faos permanent.”

Multe sunt se comentat pe marginea raportului capitanului britanic. Un lucru este cert, nu poti sa stai cateva saptamani intr-o tara si sa ai pretentia ca ai inteles/ citit o natiune care, mai ales, se afla intr-un moment de cumpana. In plus, victoriile atrag victorii in timp ce infrangerile produc panica iar retragerile nu prea au fost bine suporatate de nicio mare natiune si ne gandim doar la retragerea Marii Armate a lui Napoleon din Rusia din 1812 la dezastrul francez din mai-iunie 1940 sau de cel german din 1945. Cand te retragi parca nu mai ai chef de nimic si, cu siguranta, nu de razboi. Insa spiritul (dez)organizatoric al romanilor este bine surprins de observatorul britanic. Ne intrebam daca s-a scris pana acum o lucrare academica (eventual doctorat) despre intendenta la armatele romanesti de-a lungul timpului caci studiind implicarea razboinica a romanilor, cel putin in perioada moderna si contemporana nu poti sa nu constati lipsurile acute suportate dintotdeauna de armatele de tarani romani fie ca luptau la Plevna, inaintau catre Muntii Balcani sau dardaiau la cativa kilometeri de Volga. Evident, o natiune agrara nu aveau cum sa-si sustina tehnologic (cu armament prea sofisticat) armatele care, pana la urma semanau izbitor de mult cu celelalte armate balcanice (cea greaca, cea bulgara, cea sarba etc.) Sa nu uitam si ca din sumele alocate furniturile de razboi se fura cel putin la fel de mult precum s-a facut din 1989 incoace daca nu mai mult avand in vedere ca alocarile bugetare ale Romaniei dupa 1989 la capitolul militar nu sunt la fel de mari ca cele din perioada interbelica atunci cand spectrul razboiului era acut. Cati bani or fi facut Malaxa si Auschnitt de pe urma acestor comenzi probabil ca nu se va sti niciodata. Capitanul englez constata just ruptura care scurtcicuita poporul roman operand intre taranii soldati pe care-i lauda si subtirea patura citadinia care alcatuia corpul ofiteresc, cam lasa si indolenta pentru gustul ofiterului britanic obisnuit ca tocmai gradele superioare sa dea exemplu. Cat de interesanta ar fi o culegere care sa reuneasca impresiile, rapoartele si observatiile unor straini fata de actiunile militare ale romanilor!

Televiziuni necrofile

2010-11-26T04:22:00.001-08:00

Că televiziunile noastre comerciale sunt necrofile nu cred că mai este nici o noutate. Molima se trage şi din transmiterea LIVE a Revoluţiei Române din decembrie 1989 când o lume întreagă a asistat la spectacolul regizat atât de bine şi în care câteva sute de oameni au murit în direct. Ştirile de la ora 17 ale canalului Pro Tv abundă de ani buni în a prezenta diverse crime, topoare în cap, înjunghieri urmate de incendierea soţiei, sugrumări, tranşări cu săbii ninja sau cu simple iatagane (căci, da, am aflat cu stupoare că în urma unei percheziţii la sediul social al unor infractori s-au găsit şi aceste arme pe care le credeam aparţinând doar ienicerilor lui Murad al II-lea) înecări în Dunăre sau alte diverse pârâuri, sfâşieri nu interioare ci animalice. Întreaga paletă cu care, din păcate, am ajuns să ne obişnuim prea repede. Logica acestei avalanşe de nenorociri este simplă şi prinde la mulţimea telespectatorilor de la oraşe şi sate: iete bre ce s-a întâmplat! Această logică surprinde fericirea celui care asistă la nenorocul semenului său. Inutil de specificat că nenorociri au avut loc de când omul a părăsit grota în căutarea vânatului însă dominaţia televiziunilor comerciale a scos la iveală (şi) aceste instincte uitate pe care două mii de ani de Creştinism şi treptată civilizare au încercat să le înlăture. Cu mai mult sau mai puţin succes. Regimul comunist a pus în surdină întreaga paletă a acestui tip de nenorociri astfel încât regăsirea libertăţii de exprimare a adus şi fascinaţia pentru tot ceea e era reprimat de către cenzura nemiloasă, de la literatura subversiva până la violuri şi omucideri.

Se pare că noua modă în materie de necrofilism a televiziunilor româneşti este transmiterea în direct a înmormântărilor diverselor personalităţi publice care, prin moarte dovedesc că şi legendele îşi dau obştescul sfârşit. Însă ele trebuie să o facă cu pompă, cu fală. Liderul celui mai mare partid de opoziţie, a atacat dur Televiziunea naţională pentru deturnarea şi manipularea maselor pentru ca nu a transmis în DIRECT înmormântarea bardului de la Bârca. Cei care nu mai locuiesc în România sunt sfătuiţi să citească de două ori această propoziţie care, scoasă din contextul ei românesc, nu poate fi înţeleasă. O poziţie normală, demnă (în sfârşit!) a TVR care îi poate aduce mari ponoase căci acelaşi lider politic a ameninţat că va demara procedurile parlamentare prin care s-ar elimina taxa audio-video plătită de întreaga populaţie pentru a susţine financiar televiziunea şi societatea de radiodifuziune române. Taxă pe care de altfel acelaşi partid a inventat-o însă se ştie care este principiul călăuzitor al politicienilor români: atât timp cât mă lauzi pe mine eşti profesionist şi echidistant, problema gravă la adresa securităţii României, existenţei şi bunei funcţionări a democraţiei româneşti apare doar când rivalul meu este şi el apreciat/lăudat/periat. Nota bene - a nu transmite în direct o înmormântare este considerat un atentat la memorie, o subminare din interior a poporului român, o simplă comandă politică, o făcătură (cuvânt foarte îndrăgit de acelaşi clan aparte, cel al politicienilor români).

Moda transmiterii LIVE a înmormântărilor a creat-o iarăşi OTV, această adevărată televiziune a poporului român de joasă speţă în ideea de a se înfrupta cât mai mult din audienţa sinuciderii Mădălinei Manole. Din nefericire, moda sinuciderilor se pare că face prozeliţi în rândul artistelor din România, soprana Roxana Briban alegând aceeaşi metodă teribilă pentru a-şi pune capăt zilelor. O nouă ciozvârtă aruncată televiziunilor comerciale care, astfel, au trecut lin de la dezbaterile dedicate morţii lui Adrian Păunescu la cele care se învârt în jurul sopranei. Se ştie, succesul romanului „Suferinţele tânărului Werther” a provocat o creştere abruptă a ratei sinuciderilor din dragoste în rândul tinerilor romantici germani însă considerăm că această tentaţie morbidă din partea oamenilor (mai mult sau mai puţin celebri) a fost propagată iresponsabil şi de mass-media românească. Capcana este uşor de depistat: recurgând la acest gest devii, postum (nota bene), celebru şi astfel îţi răzbuni insuccesul sau aparentul con de umbra în care a intrat cariera ta. Nu se ştie cu certitudine dacă cel care se răzbună astfel poate asista la repunerea sa în drepturile sale artistice. Pentru aceste psihicuri labile ar trebui mai degrabă subliniat faptul că mulţi alţi mari artişti s-au aflat în astfel de perioade revenind în domeniul artistic ales sau, dimpotrivă, găsind alte motivaţii importante (cel puţin la fel de importante precum cele anterioare) pentru a-şi continua viaţa. Şi, în fond, ce este succesul ? Mass-media nu trebuie să cadă în teribila capcană care se învârte în jurul ideii că valoarea ţi se va recunoaşte doar după ce vei fi murit, indiferent câte punct de rating aduc astfel de emisiuni. Din nefericire, televiziunile noastre nu au nici urmă de deontologie profesională. Naivitatea generala în ceea ce priveşte suicidul este demonstrată şi de mirarea generală la aflarea informaţiei că sinucigaşul nu are parte de slujbă religioasă creştină. Cum adică? Poate că un astfel de subiect ar fi meritat mai multă atenţie. Dumnezeu dă viaţa şi doar El poate s-o ia.

Dar de ce sa se pună accentul doar pe moarte? Propun ca şi naşterile vedetelor de diverse rituri ( cântăreţe, modele ne-paideice, amante de poeţi, prezentatoare TV) să fie transmise la fel de LIVE precum înmormântările pentru a se elimina discriminările. Ne-am alinia la normele antidiscriminare ale Uniunii Europene. Poporul doreşte să vadă curgând şi sânge, placente, lichid semiotic iar dorinţa poporului televizual ne este poruncă mai ales daca că este o ocupaţie profitabilă. Un simplu alibi ipocrit căci toţi aceşti oameni nu dau nici o ceapă degerată pe dorinţele poporului, idiosincrasiile lui fiind doar un excelent motiv de îmbogăţire. Pentru a canaliza interesul crescând al unei populaţii oricum în plin proces de îmbătrânire înfiinţarea unui post de nişă, Înmormântări TV, nu ar mai părea un lucru absurd ci doar o nouă modalitate de a servi publicul. Ducând absurdul mai departe, doritorii ar putea chiar să “cotizeze” în timpul vieţii pentru a-şi asigura transmisia în direct a înmormântării. Ce rumoare ar mai fi printre vecini, câtă invidie ar suscita transmisia... Din păcate multe gesturi care păreau iniţial complet deplasate au început să facă parte din normalitatea noastră strâmbă iar cei care le-au iniţiat au devenit inovatori cu viziuni înaintate. Fiind naivi nu credeam că deja a apărut un pseudo - post de televiziune care, e drept, transmite doar pe internet înmormântările celor dragi, la comandă (preţuri competitive!), pentru ca şi rudele de peste mări şi ţări să poată asista la nefericitul eveniment. Asta da economie de piaţa!

Decriptat, acest mic articol nu se doreşte altceva decât un strigat de alarmă: bre producătorilor, măi realizatorilor, băi mogulilor, lăsaţi morţii să se odihnească în pace, lăsaţi rudele să-şi plângă morţii în linişte, în demnitate, nu deturnaţi în profitul vostru financiar şi această ultimă urmă de demnitate umana neatinsa de flagelul mass-(co)media. Nu de alta dar la câte sute de alte vedete se pregătesc să dea ortul popii într-un orizont temporal mediu, ne temem că însăşi înmormântarea se va demonetiza ajungând un lucru banal. Şi, BREAKINGNEWS, nu trebuie uitat că toţi vom muri. Ceea ce va face diferenţa este cum vom fi trăit.

Codruţ Constantinescu

Zona euro tremura cuprinsa de friguri

2010-11-22T03:17:00.000-08:00

Am murit de ras citind declaratiile unui mare amic al Romaniei, un birocrat de frunte al U.E. publicate pe eurozone.com motivand uriasul (nou)imprumut din zona euro:

"EU economic affairs commissioner Olli Rehn, conceded that the emergency action was taken essentially to protect the eurozone from further contagion: "Providing assistance to Ireland is warranted to safeguard the financial stability in Europe" ( http://euobserver.com/9/31321/?rk=1 )

Dupa Grecia (imprumut imens in valoare de 300 mld. euro) a venit Irlanda (doar 90 miliarde de euro dar totusi la o populatie de 3.700.000 de locuitori- ce bine ca nu s-au reunificat caci ar fi fost 5 mil. iar imprumutul ar fi fost mult mai mare!) ceea ce se prevestea de luni bune dupa cum in viitor va ajunge tot acolo si Portocalia si Spania. Ce se intampla cu flancul sudic? Cade. Nordul trebuie sa-l sustina. Ce ce pret insa? Al indatorarii masive a Nordului fapt ce e de rau augur.
“The second element will attempt an "internal devaluation" - a bundle of steep public spending cuts, increased taxes that squeezes labour costs. Tied to the euro, Ireland is unable to devalue, imposing such dramatic social pain it is hoped will allow the economy can regain its international competitiveness. And dramatic it will be: a government four-year plan of cuts will include, according to the taoiseach, €10 billion in cuts, including a 10 percent cut in welfare provision and a reduction in public sector jobs of 28,000, and €5 billion in new taxes, including increased taxes on low-income earners and water charges.”
Ceea ce mi-a placut la irlandezi este ca principalul partid de opozitie, Fine Gael s-a arata dispus sa sustina grelele masuri. Amuzant mi se pare si ca acum cateva zile nu mai tin minte ce ministru irlandez iesise in media si declara ca irlandezii nu vor face deloc precum grecii caci nu au chef sa-si piarda independenta pe care au castigat-o atat de greu de la englezi acum 80 de ani. Uite ca principiul "never say never" este destul de inteligent, una este ceea ce doresti si alta ceea ce se poate face.In mod cu totul si totul paradoxal si relevant, picatura care a umplut paharul bancilor irlandeze se numeste "The Anglo-Irish Bank". Fac ce fac englezii si tot isi baga coada in frumoasa Eire...

In lumina acestor evolutii eu personal am sentimente contradictorii: Romania cu cei douaj’ da miliarde de euro imprumutati este penibila, face figuar de om sarac si dramuitor (precum taranii romani din trecut ) si pe de alta parte imi pare rau ca nu suntem in zona euro pentru ca atunci nemtii ar fi fost obligati in numele stabilitatii zonei euro sa ne dea si noua un mizilic de 50 de miliarde. De euroi. Oricum o lovitura grea data sentimentului unicitatii la romani aflat sub motto-ul "ca la noi la nimenea". Evident cei 50 de milarde ar putea fi sparti in doi-trei ani fara probleme de intreprinzatorul politician roman castorit cu mediul de faceri (uneori chiar la propriu nu doar la figurat, cazul tipic fiind E.U si Cucurigu).

Casele de pariuri pot incepe de acum sa lanseze provocarea : cat vor lua Portugalia si Spania ?

Scenariu contrafactual cu T34

2010-11-10T00:45:00.000-08:00

Scenariu contrafactual cu T-34

“Dacă şi cu parcă se-nvârteau-ntr-o barcă” obişnuiam să spun când eram la şcoala generală, o butada care suna frumos, neştiind atunci că mulţi istorici faimoşi, cu lucrari grele, cartonate, de zeci de kilograme pot să-si pună cam aceleaşi întrebari. Ce-ar fi fost dacă ? O întrebare esenţială. Suntem rezultatul unui viitor care ar fi putut să nu aibă loc scria istoricul Robert Cowley, coordonatorul unui fasciant volum “Şi dacă...?” având subtitlul explicativ-publicitar “Cei mai faimoşi istorici militari şsi imaginează ce s-ar fi putut întâmpla” apărut acum doi la Editura Humanitas. Istoricul a avut întoteauna această frustrare, cea de a fi pus în faţa unor evenimente care s-au întâmplat în trecut în anumite coordonate, rolul său fiind, de obicei, acela de a înţelege, explica apariţia, evoluţia şi consecinţele lor. Probabil de aceea o mulţime de oameni politici au avut şi încă mai au o formaţie istorică pentru că după ce au studiat istoria mulţi dintre istorici s-au gândit că ar putea-o şi face. Grea dar nu imposibilă misie chiar şi pentru un istoric genial, care deţine fără tăgadă şi contestaţii majore titlul de cel-mai-mare-istoric-român, Nicolae Iorga, un politician mai degrabă modest care a ajuns la putere doar datorită simpatiei care i-o purta Carol al II-lea al carui profesor fusese. Simpatie care avea să-l ducă şi-n mormânt, de altfel.

Coordonatorul volumului scrie că “Nici un domeniu nu se pretează mai bine speculaţiilor de tipul şi daca precum istoria militară, unde norocul, întâmplarea, eşecurile sau succesele oamenilor pot schimba totul radical” Însă uită să specifice că orice decizie militară pleacă de la o gândire şi o decizie politică pentru că, se ştie, războiul este o prelungire a politicii cu alte mijloace. Unele radicale. Acest exerciţiu istoric poate fi aplicat şi în cazul istorie românilor din cele mai vechi timpuri, poate încă de la cucerirea traiană a Daciei. Ce s-ar fi întâmplat dacă Decebal nu ar fi fost trădat ? Ar fi continuat acesta războiul de guerilla în zonele unde mai trăiau triburile dacilor liberi? Ce s-ar fi întâmplat dacă Mihai Viteazul nu ar fi fost omorât pe Câmpia Turzii? Ar fi reuşit să-şi recâştige tronul din Ţara Românească? Ar mai fi întreprins campanii în Moldova? Ar fi fost altul sfârşitul lui Ion Antonescu dacă ar fi oprit înaintarea trupelor româneşti la Nistru? Reflectând la istoria noastră contemporană, atât de zbuciumată, în plină perioadă de omagiere / tămâiere a poetului de curte Adrian Păunescu, am aplicat principiul contrafactual, o moda printre istoricii anglo-saxoni, schimbând, asemenea unui demiurg un mic detaliu din istoria noastră.

Am descoperit un paradox antipatriotic, care înoată împotriva certitudinilor istoriografiei româneşti. Din aceasta perspectivă contrafactuală cel mai mare ghinion pe care l-au avut românii, imediat după sosirea tancurilor sovietice în 1944 a fost...tocmai plecarea lor în 1958. O mare victorie a comunismului naţional pe care Dej începuse să-l edifice şi pe care Ceauşescu avea să-l ducă pe cele mai înalte culmi, ştim bine (adică ştiu cei care mai au memorie, o minoritate). Dacă trupele sovietice rămâneau staţionate pe teritoriul nostru abcese precum "Conducătorul" legionaroid Nicolae Ceauşescu şi cohorta lui de pretori şi saltimbaci, printre care un loc de frunte l-a avut şi Adrian Păunescu nu ar fi existat. Sau poate că Ceauşescu ar fi fost doar un secretar general al PCR dar cu profil modest, aliniat, cuminţel, temător, lingău şi linguşitor cu marele stăpân de la Est care nu şi-ar fi permis să se dea în petic nici pe plan intern (căci prezenţa sovietică ar fi reprezentat şi un factor politic de care trebuia să se ţină seama) şi nici pe plan extern. Atât de multe resurse financiare şi umane ar fi putut fi salvate sau măcar investite cu moderaţie. Conform acestui scenariu ne-am fi aliniat şi noi în 1968 la invazia Cehoslovaciei cum au făcut-o şi celelalte state ale Pactului de la Varşovia. Oricum ştiam drumurile prin Cehoslovacia iar trupele noastre ar fi avut mai degrabă un caracter reprezentativ şi nu opresiv. S-ar fi sfârşit lumea pentru România? S-ar fi sinucis poporul roman in corpore de ruşine pentru făţarnicul act? Da de unde! D-aia nu mai pot ungurii, polonezii şi bulgarii iar RDG nu mai există pentru a fi întrebată. Tancurile sovietice ar fi plecat frumuşel în 1990-91 cum au făcut-o şi în celelalte ţări, Iliescu ar fi ajuns la putere în urma unor culise de Palat sau a unor maşinaţiuni dintr-un P.C.R. în care ar fi rămas şi membrii având alte păreri şi calităţi decât cea de slugă a celebrului cuplu, după cum a fost cazul. În această derulare firească a evenimentelor România nici nu ar mai fi avut singura revoluţie sângeroasă din 1989.

Curat paradox: când nu am fi avut nevoie de tacurile sovietice ele au venit iar când n-ar fi trebuit să plece au spălat putina, Hrusciov, într-un acces de bunătate şi melancolie slavă, căzând victimă farmecelor lui Dej ! Sau poate că principalul motiv al prematurei părăsiri a României de către Armata Roşie a fost cuminţenia noastră proverbială care nu justifica militar vorbind prezenţa miilor de soldaţi sovietici care, nu-i aşa, aveau un imens imperiu de protejat. Semnificativă este situaţia din Irlanda de Nord unde minoritatea catolică a fost oprimata şi discriminată în diverse modalităţi (politic, social, economic etc.) timp de cincizeci de ani fără ca nimeni să observe situaţia proastă în care se găsea. Atunci când ea a început să-şi strige nemulţumirile prin stradă, să protesteze uneori violent, transformând mica provincie într-una neguvernabilă, Marea Britanie s-a văzut nevoită să-şi trimită trupele pentru a menţine ordinea. Din această perspectivă contrafactuală poate că România nu ar fi arătat atât de urat precum o face astăzi măcar la nivel arhitectural, poate ar fi avut o autostradă-două în plus şi poate că elita politică s-ar fi descotorosit mai repede şi uşor de greaua moştenire şi, mai ales, de componenta memorială a acesteia, 50% dintre români nu ar fi avut nostalgii naţional-comuniste iar moartea poetului Adrian Păunescu ar fi fost doar un bun prilej de aducere aminte şi recitire a operei unui poet interesant, puţin mistic, care şi-a trăit ultima parte a vieţii în singurătate, meditaţie, uitare şi sărăcie, aşa cum o fac de regulă marii poeţi-prematuri-dispăruţi. Da, Robert Cowley are perfectă dreptate: “Uneori putem măsura efectele de durată ale unei traume numai dacă ne imaginăm absenţa lor.”

Codruţ Constantinescu

Viorel. Nenea Viorel

2010-10-29T00:32:00.001-07:00

Copilăria mea comunistă a fost populată şi de un alt personaj, nu numai de părinţi, bunici, mătuşe şi unchi cu trecuturi mai mult sau mai puţin eroice. Nenea Viorel, cum l-am numit tot timpul, se împrietenise mai întâi cu mama, profesoară la o şcoală periferică la care el era profesor de sport. Nu avea mai mult de 1.70 însă pentru mine era un om mare pe care-l respectam cu sfinţenie poate şi pentru că avea o barbă deasă frumos îngrijită care-i conferea un altfel de aer, multă distincţie spre deosebire de restul clasei muncitoare. De altfel provenea dintr-o veche familie câmpineană. Profesor de sport, se deplasa numai cu o bicicletă semicursiera iar specializarea lui era bedmintonul, sport pe care am ajuns rapid să-l practic cu mare plăcere, devenind campionul străzii, urât de ceilalţi competitori pentru că, neavând fileu pe stradă, dar exact pe mijlocul străzii (fapt ce poate părea de domeniul SF în zilele noastre când este o nebunie să-ţi laşi copilul să se joace în condiţii atât de riscante, e drept, pe vremea mea încă nu apărusera Mercedesurile clasa A,B,C şi D şi nici Jeepul fleshofag, iar aspiratoarele de gagici erau doar în desenele unor pasionaţi de design futurist) cum servea oponentul din faţă, cum trăgeam plasat, fluturaşul alb -roşu zburând cu viteză în colţul opus. Adversarul era rămas fără replică. Punctul era rapid câştigat în ciuda scrâşnetelor din dinţi ale amicilor care mă ameninţau că daca continui să trag pleacă acasă. Eu doream doar să câştig, lungile schimburi părând plictistoare, prea feminine.

Nu am întâlnit nici un disident în timpul copilăriei mele comuniste, aluziile alor mei fiind asemănătoare cu ale întregii populaţii supuse sistemului deci prea puţin periculoase Securităţii care evalua gradul de frustrate al populaţiei. Chiar şi eu am scăpat o astfel de remarcă răutăcioasă la adresa sistemului când, în drumul de întoarcere de la şcoală, eram doar în clasa a 2-a, însoţit de Guţă care tocmai îmi comunicase că se luase apa fiind raţionalizată, curentul fiind oprit de cu seară (îmi făcusem lecţiile la lumina unei lumânări groase de la vreo nuntă sau botez), am avut o replică acidă mai rămâne să ne raţionalizeze şi aerul. Probabil că aceeaşi remarcă era gândită şi spusă de alte zeci de mii de români însă, mă jur, nu am preluat-o de la nimeni. Doar aveam un cap propriu cu care puteam gândi iar realitatea o impunea. Din fericire nu am fost auzit de nici un organ, de nici un microfon căci discuţia avea loc pe stradă. Bunicul mi-a făcut cu ochiul şmechereşte şi s-a abţinut să tragă o înjurătură, doar era cu ăla micu.’ Însă nenea Viorel a fost cel mai aproape personaj de prototipul disidentului din copilăria mea numai că nu opţiunile lui politice reprezentau arma cu care combătea absurditatea acelei ţări ci neîncadrarea în matricea deformativă a sistemului. Bărbos, nu avea maşină, nu ştia să conducă, fusese toată viaţa celibatar, trăia într-o cameră dintr-o casă naţionalizată care avea o singură toaletă pentru un întreg palier a cărei uşă era de obicei încuiată, eu fiind nevoit să sugerez că am nevoie de cheia cea lungă (şi într-adevăr cheia era lungă, tata mă ducea la ea căci nenea Viorel avea întotdeauna pentru mine un sirop de muguri de brad sau un pepsi naiba stie de unde cumpărat ) şi, în mod cu totul incomprehenisbil, nu avea televizor. Doar radio. De aceea când se mai transmiteau meciuri de fotbal la televiziunea ceauşistă sau la cea bulgară ne vizita. Însă nu prea des căci nu era un fanatic al fotbalului. În camera lui care mi se părea imensă, dar doar o cameră înaltă, largă dintr-o vilă construită în perioada interbelică un perete era ocupat de o mică bibliotecă în care se aflau cărţile lui, nu prea multe dar şi medaliile, diplomele şi diverse alte amintiri legate de bedminton ( avea şi o colecţie de fluturaşi). Rezemate de cotoarele cărţilor, nenea Viorel îşi aranjase colecţia de fotografii cu mari echipe europene de fotbal ale timpului, colecţie care începuse să fie editată de către Sportul Studenţesc în încercarea de a strânge bani pentru Coraş şi Hagi, unul din primele eforturi de marketing sportiv din RSR. Fotografiile erau color şi de mai multe ori, mergând la Bucureşti pentru aprovizionări culinare, l-am bătut la cap pe tata să mergem la magazinul Sportului Studentesc pentru a cumpăra reviste, insigne, afişe şi fotografii însă de fiecare dată magazinul situat undeva în Piaţa Amzei era închis. Eram bucuros când mergeam în vizită la nenea Viorel, cel puţin o dată pe săptămână, abia aşteptam să văd dacă pe lângă pozele cu Barcelona, Juventus, AC Milan sau Real Madrid mai adăugase vreuna. Îmi plăcea atât de mult de cea cu Juventus Torino care câştigase în 1985 Cupa Campionilor Europeni printr-un gol marcat de Platini, numele echipei îmi suna atât de exotic iar echipamentul era atat de ciudat, tricouri albe cu dungi verticale negre, încât nenea Viorel mi-a făcut-o cadou. Am păstrat-o mult timp în cutia în care fusesera ambalate ciocolatelele chinezeşti Lucky, seiful în care zăcea colecţia mea de efecte fotbalistice, pe care tot nenea Viorel mi-a adus-o în urma uneia din expediţiile sale la munte, căci era bun prieten cu cabanierul şef de la Padina, Ghiţă. Dacă mulţi dintre orăşeni au rezistat foametei ceauşiste având rude la ţară sau punându-se în slujba Partidului şi a cauzei, făcând parte într-un fel sau altul din nomenklatura locală, ai mei şi-au îndulcit existenţa făcând dese escapade …la munte, la cabana Padina unde aveam pile. Ghiţă era generos şi traficant, probabil acum are afacerea lui de mare succes căci revoluţia în mod sigur l-a surprins cu câteva plase de bancnote de o suta de lei bine dosite. Atunci când primea marfă iar cabanele încă mai erau aprovizionate, chiar dacă modest, îi dădea de veste lui Viorel (nu, nu printr-un SMS şi nici prin email sau mobil!) care ori mergea singur la sfârşit de săptămână ori ne lua cu el. Într-una din aceste escapade şi-a adus cu el în Oltcitul nostru cafeniu casetofonul portabil, o minune a tehnicii, la care am ascultat tot drumul până la Buşteni ABBA şi Modern Talking. Ghiţă cobora cu cei doi, Viorel şi tata, în magazia cabanei şi le arăta ce se băgase iar cei doi alegeau. Primea putini cu brânză telemea, brânză mâncam în următorele două săptămâni la micul dejun, în sandiciurile de la şcoala şi seara, în pastele cu zahăr. Avea lăzi cu banane verzi din vreo republică bananieră, aşteptam să se coacă şi le savuram. În mod cu totul excepţional tata cucerea nişte carne, cafea, măsline sau ciocolată Lucky pe care o degustam încetul cu încetul, un mic baton pe zi (două deranjau iremediabil stomacul!). Daca m-ar fi întrebat cineva cum îmi închipuiam raiul (recunosc, o întrebare tendenţioasă căci oare nu trăiam deja în raiul comunist?) i-aş fi răspuns sigur : o imensă lada de Lucky ! Aş minţi dacă m-aş da martir şi nu aş recunoaşte că primul baton de Mars mi l-a adus chiar nenea Viorel. Comparaţia dintre Mars şi Lucky este identică precum cea dintre produsele occidentale şi cele chinezeşti: dacă nu le ai pe primele sunt bune şi surogatele din urmă. Măcar ai iluzia că eşti mai pricopsit decât este cazul. În mod firesc semicursiera cehoslovacă a fost furată chiar dacă o lega cu un lanţ roşu, subţire încheiat la ambele capete cu un dispozitiv gen lacăt dar nenea Viorel a înlocuit-o cu alta. Miliţia nu a găsit hoţul la fel precum Poliţia nu a dat de urma vandalilor care mi-au smuls oglinda exterioară de trei ori (mai mult, am fost chemat la Poliţie şi întrebat daca am mai aflat ceva despre oglinda. Sau hoţi. I-am dezamăgit, nu, nu-mi scriseseră!). Şi bonomul profesor de sport avea cele două vicii banale la bărbaţilor români: băutura şi/sau tutunul (două pachete de BT sau Snagov pe zi, o reţetă sigură pentru o sinucidere rapidă, fără greş). Respecta întotdeauna principiul : fără alcool înainte de apusul soarelui. După ce acesta se ducea la culcare se dădea şi dezlegarea la băut. Nu l-am văzut niciodată beat căci rezista ca un dârz irlandez la băuturile tari însă nici bine nu i-a facut acest regim de viaţă care, mai mereu, grăbeşte drumul către groapă. Ceea ce a fost şi cazul lui căci la mai puţin de la un an de la revoluţie a murit prematur (nu cred că avea 50 de ani) în urma unei ciroze păcătoase. Ultima oară când l-am văzut stătea în patul său, cu stomacul umflat acoperit de o pătură şi se uita la proaspătul televizor color sport, cumpărat imediat după căci, nu-i aşa, evenimentele începuseră să fie intersante. Nu a mai avut timp să le urmarească.

Seven Drunken Nights

2010-10-13T01:18:00.000-07:00

Am descoperit versurile fabuloase ale cantecului traditional irlandez de bauta si voie buna "Seven Drunken Nights". Am cantecul in playlist dar a trecut ceva timp pana cand curiozitatea mi-a dat un branci spre a descoperi exact ce se canta...Un amestec tipic irlandez de ironii si umor, produsul unor secole bune de baut...

As I went home on Monday night as drunk as drunk could be
I saw a horse outside the door where my old horse should be
Well, I called me wife and I said to her: Will you kindly tell to me
Who owns that horse outside the door where my old horse should be?

Ah, you're drunk,
you're drunk you silly old fool,
still you can not see
That's a lovely sow that me mother sent to me
Well, it's many a day I've travelled a hundred miles or more
But a saddle on a sow sure I never saw before

And as I went home on Tuesday night as drunk as drunk could be
I saw a coat behind the door where my old coat should be
Well, I called me wife and I said to her: Will you kindly tell to me
Who owns that coat behind the door where my old coat should be

Ah, you're drunk,
you're drunk you silly old fool,
still you can not see
That's a woollen blanket that me mother sent to me
Well, it's many a day I've travelled a hundred miles or more
But buttons in a blanket sure I never saw before

And as I went home on Wednesday night as drunk as drunk could be
I saw a pipe up on the chair where my old pipe should be
Well, I called me wife and I said to her: Will you kindly tell to me
Who owns that pipe up on the chair where my old pipe should be

Ah, you're drunk,
you're drunk you silly old fool,
still you can not see
That's a lovely tin whistle that me mother sent to me
Well, it's many a day I've travelled a hundred miles or more
But tobacco in a tin whistle sure I never saw before

And as I went home on Thursday night as drunk as drunk could be
I saw two boots beneath the bed where my old boots should be
Well, I called me wife and I said to her: Will you kindly tell to me
Who owns them boots beneath the bed where my old boots should be

Ah, you're drunk,
you're drunk you silly old fool,
still you can not see
They're two lovely Geranium pots me mother sent to me
Well, it's many a day I've travelled a hundred miles or more
But laces in Geranium pots I never saw before

And as I went home on Friday night as drunk as drunk could be
I saw a head upon the bed where my old head should be
Well, I called me wife and I said to her: Will you kindly tell to me
Who owns that head upon the bed where my old head should be

Ah, you're drunk,
you're drunk you silly old fool,
still you can not see
That's a baby boy that me mother sent to me
Well, it's many a day I've travelled a hundred miles or more
But a baby boy with his whiskers on sure I never saw before

And as I went home on Saturday night as drunk as drunk could be
I saw two hands upon her breasts where my old hands should be
Well, I called me wife and I said to her: Will you kindly tell to me
Who owns them hands upon your breasts where my old hands should be

Ah, you're drunk,
you're drunk you silly old fool,
still you can not see
That's a lovely night gown that me mother sent to me
Well, it's many a day I've travelled a hundred miles or more
But fingers in a night gown sure I never saw before

As I went home on Sunday night as drunk as drunk could be
I saw a thing in her thing where my old thing should be
Well, I called me wife and I said to her: Will you kindly tell to me
Who owns that thing in your thing where my old thing should be

Ah, you're drunk,
you're drunk you silly old fool,
still you can not see
That's a lovely tin whistle that me mother sent to me
Well, it's many a day I've travelled a hundred miles or more
But hair on a tin whistle sure I never saw before

Comentariu fotbalistic de actualitate

2010-10-11T04:31:00.000-07:00

Am vazut meciul, celebrul meci al Romaniei cu Franta si, ca de obicei, dupa astfel de evenimente raman frustrat, ma intreb de ce naiba nu am avut si noi treij da colonii, de ce suntem mici si galbeni, de ce arbitrul aproape niciodata nu greseste in favoarea noastra, de ce mingea loveste doar bara etc. Intrebari minore si mioritice, de acord, dar destul de geopolitice. Facand o comparatie intre cei ce locuiesc in Franta si cei ce locuiesc in Romania am descoperit ca noi, oricat de saraci, amarti, umili si umiliti, stam mai bine caci noi avem doar o minoritate care ne da batai de cap, cea tigana in timp de Franta parca juca pe terenul de fotbal cu echipa acelor zece-cincisprezece milioane de minoritari...Francezii de souche fusesera eliminati, probabil ca cei din ghetouri sunt mult mai motivati sa dea-n basica...In plus, pe astia nici nu-i intereseaza din cale afara studiul, educatia.

Un singur francez de souche nu am gasit, chiar si numele celor albi aratand origini spaniole sau sud-americane...Singurul care era francez autentic era Blanc, antrenorul, cu o distinsa figura de intelectual francez...Si am descoperit ca parca prefer sa luam bataie dar pe mana noastra, a lui Cocis, Florescu, blondul Deac decat sa castigam cu o formatie in care romani sa mai fie doar maseurul, organizatorul de meciuri si, in cel mai bun caz antrenorul. Recunosc, e o abordare de secol XIX, dar imi e mai aproape de inima...

Meciul m-a facut sa compar retorica anti-roma de acum o luna cu problemele adevarate ale Frantei care s-au concretizat prin 2007 si 2008 cu mii de masini incendiate, politisti si jandarmi molestati.Se cunoaste povestea. In mod evident, in aceasta lumina, actiunile autoritatilor franceze sunt doar focuri de paie, nu tiganii romani subrezesc sau ameninta adevarata Franta sau ce a mai ramas din ea ci milioanele de magrebieni si africani, cei care ne-au batut pe noi, de altfel. Vive la France!Vechea Franta a murit, traiasca noua Franta care va semana destul de mult cu Statele Unite ale Americii.

Despre dezvoltarea durabilă

2010-09-20T01:34:00.000-07:00

Comisia Europeană a impus ca fiecare program pe care-l finanţează să cuprindă şi acţiuni menite a stimula abordări comune tuturor domeniilor. Ele se numesc teme orizontale. Una dintre aceste teme orizontale este cea privind dezvoltarea durabilă (traducerea în limba română a termenului englez sustainable development). Termenul sustenabil, un neologism recent, şi-a croit drumul în limba română făcând şi el parte din valul semantic produs de aderarea noastră la Uniunea Europeană. Nu este neapărat un barbarism. Ne întrebăm cum ar fi reacţionat lingviştii puriştii de acum dacă ar fi trăit în anii 1840. Referinţe la această adevărată politică a Uniunii Europene găsim în mai toate documentele programatice sau ghidurile solicitanţilor fondurilor structurale.

“Pentru a respecta cerinţele legislaţiei comunitare şi pentru a contribui la realizarea unei economii europene echilibrate, durabile şi inovative, conceptul dezvoltării durabile trebuie abordat în cadrul tuturor proiectelor finanţate din fonduri structurale. Prin urmare, operațiunile finanţate în cadrul acestui domeniu major de intervenţie vor urmări respectarea principiilor dezvoltării durabile pe parcursul diferitelor etape de implementare, luând în considerare aspecte privind mediul înconjurător (de ex. diminuarea impactului negativ asupra mediului). Proiectele trebuie să abordeze toate cele trei dimensiuni ale conceptului dezvoltării durabile şi anume dimensiunea ecologică, economică şi socială.” (din Documentul cadru de Implementare a Programului Operational Dezvoltarea Capacitatii Administrative) sau “Poate fi definită ca o calitate mai bună a vieţii pentru toată lumea, atât pentru prezent cât şi pentru generaţiile viitoare şi înseamnă: dezvoltare economică echilibrată şi echitabilă; nivele înalte de ocupare, coeziune socială şi incluziune; un înalt nivel de protecţie a mediului şi o utilizare responsabilă a resurselor naturale; o politică coerentă care generează un sistem politic deschis, transparent şi justificabil; cooperare internaţională efectivă în vederea promovării dezvoltării durabile globale (Strategia Gothenburg, 2001); ameliorarea mediului în sectorul pescăresc; reducerea impactului activităţilor asupra mediului şi promovarea metodelor de producţie ecologice.”( în Programul Operaţional de Pescuit) Dacă am avea răbdarea să citim aceste rânduri şi nu le-am da la o parte cu superioritate, gândind că ele ar fi alte prostii ale tehnocraţilor de la Bruxelles am consta cât de concentrat este adevărul în aceste randuri. Explicaţie.

Filosofia Comisie Europene este destul de simplă şi este pusă în practică în Occident de decenii dacă nu de secole : banii trebuie cheltuiţi în investiţii care este necesar să dureze, să fie temeinice, pentru că acea problemă să fie rezolvată nu doar pentru un scurt interval, cum se întâmplă de cele mai multe ori în România ci pentru o perioadă lungă, cât mai lungă cu putinţă (vezi catedralele catolice şi protestante – ştim, ele sunt în picioare datorită lui Ştefan cel Mare de unde ar rezulta că şi poporul român are contribuţia sa definitorie în elaborarea durabilităţii occidentale!). Astfel, dacă se rezolvă pentru mult timp problema numarul 1 se pot aloca bani pentru a rezolva problema numarul 2 şi tot aşa. În România există tendinţa ca problemele să fie rezolvate superficial tocmai pentru ca peste doi-trei ani să se revină asupra lor. Iar unii oameni par a fi direct interesaţi în această practică de matematică deficitară.
Dacă aceasta este partea teoretică şi perspectiva european-comunitară, una de bun simţ, nu aceeaşi abordare sau concepţie o are poporul român pentru care dezvoltarea durabilă este o mare necunoscută, un alt termen pe care, crede el, birocraţii români trendy şi l-au însuşit repetându-l papagaliceşte pentru a se da mari. Ce treabă are bizonul cu dezvoltarea durabilă? Niciuna. Căci el nu poate face un raţionament simplu: bugetele locale sunt alcătuite şi din impozitele pe care le plăteşte el (că vrea sau nu vrea). Din bugetul local au fost achiziţionate aceste trei bănci frumoase, cadru de fier, bârne de lemn, vopsite în verde care au fost, logic, amplasate în staţia de maxi-taxi. Normal ar fi să îşi dea seama că dacă rupe o bârnă o face din proprii lui bani. Evident, nu se întâmpla asta. Banca este vandalizată după numai câteva luni. Deseori apar si inscrptii clasice de genul Mari+Mary=LOVE sau diverse urari traditionale echipelor adverse. Primăria trebuie să cheltuiască altţi bani cu reparearea bancilor noi în loc să achiziţioneze altele. De altfel românii au ceva cu însăşi ideea de bancă publică rare fiind cele care au scăpat de furia adolescentină a vandalilor români de stai şi te întrebi dacă vandalii nu au fost frati buni cu daco-romanii ?! Pavelele care au mai înlocuit asfaltul trotuarelor reprezintă o altă dovadă a bătăii de joc şi a lucrului prost făcut în dispreţul unanim al durabilităţii. Ele nu ţin mai mult de doi-trei ani şi, încetul cu încetul, pe rând încep să se desprindă. Căruciorul mămicilor hurducăie serios, obişnuindu-l pe bebeluş încă de la o vârstă fragedă cu condiţiile nesigure ale traficului românesc. Un hipermarket care comercializează articole de grădinărit şi interior a amenajat pe propiile speze acum câţiva ani spaţiul de lângă rondul care făcea trecerea la magazin şi, din bun simţ sau obligată de Primăria Ploieşti, câţiva zeci de metri pătraţi din domeniul public cu pavaj frumos, roşiatic, precum era culoarea hypermarketului. Pentru început, după câteva luni buruienile au reuşit să perforeze şi distrugă uniformitatea monotonă a acelui spaţiu ordonat, de tip occidental. Nimeni nu le-a smuls, se înţelege. Apoi, încetul cu încetul, tiruri grele au început să fie parcate direct pe firavele pavele lăsând în urmă şanţuri adânci. După nici doi ani zona era distrusă, un spaţiu al nimănui. Astfel de exemple sunt nenumărate şi fiecare poate enumera câteva. În mod paradoxal lângă acel rond se află o mică întreprindere înfiinţată de un investitor austriac. Inutil de spus cum arată spaţiul interior, perfect întreţinut, fără hartii sau peturi, logic ordonat.

Lupta sustenabilităţii cu poporul român este una aprigă pentru că durabilitatea trebuie neapărat să ia locul adamismului de rit Meşter Manole iar pentru a face ceva de calitate, durabil ar trebui să nu fim obligaţi ca de fiecare dată să sacrificăm o Ana. Lipsa durabilităţii în spaţiul românesc are, desigur, îndepărtate cauze istorice care chiar dacă au fost supraestimate de către o bună parte a istoriografiei româneşti, mai ales a celei naţional-comuniste, nu trebuie complet înlăturate din procesul înţelegerii actualei uri faţă de ceea ce este public. Mihai Şora avea o teorie interesantă şi pertinentă în această privinţă considerând că românului nu-i pasă de spaţiul public pentru că acesta i-ar fi fost confiscat (de către comunişti). Desconsiderea spaţiului public, distrugerea lui, neîntreţinerea lui merge mână în mână cu interesul din ce în ce mai mare acordat spaţiului privat, favorizat până recent şi de o constantă creştere a puterii de cumpărare. Principiul vaselor comunicante se aplică şi în acest caz. Din ce în ce mai multe hypermarketuri ofera produse menite tocmai a îmbunătaţi aspectul curţilor private ale românilor de clasă medie ceea ce denotă faptul că există o cerere însemnată în acest domeniu. O altă dovadă a acestui interes crescând faţă de spaţiul privat verde o constituie publicarea unei duzine de reviste de design atât interior cât şi exterior care se învârt în jurul temelor cum sa ne amenajam casa dar si curtea? Gradinaritul a devenit un hobby care este exploatat comercial, un hobby care relaxează şi care a devenit trendy. În mod paradoxal, cu cât spaţiul public este supus dispreţului popular cu atât mai mult spaţiul privat verde al românilor este îngrijit. Iarba este tunsă pentru a se transforma într-un gazon britanic, ghivecele cu nenumărate flori atârnă în bătaia vântului, piscine decorative susură liniştitor, foişoare de lemn ţin companie grătarelor din cărămidă roşie iar lampadarele se încarcă solar pentru a lumina nocturn. Şi această ruptură este o dovadă suplimentară a existenţei celor două Românii, cea cu rădăcini vandale şi cea cu rădăcini romane (glumind), România populară, colectivizată atât material cât şi spiritual de comunişti şi cea a clasei de mijloc şi a elitei financiare. Investiţiile pe care le face România în proces de europenizare sunt durabile căci ele au loc în spaţiul privat, bine înconjurate de ziduri, uneori cu camere video. Din această perspectivă o idee de proiect care ar putea fi implementată cu succes de municipalităţile din România ar consta în sisteme de supraveghere video a spaţiilor publice (intersecţii, parcuri etc.) căci ar putea permite localizarea rapidă a atentatelor asupra bunurilor publice şi ar înlocui, fiind mult mai eficiente, lungile şi inutilele plimbări ale patrulelor diverselor poliţii comunitare a căror membri îşi bălăngăne leneş bulanele de caiciuc, ţinând în mâna dreaptă, stoic, agende albastre.

Miza dezvoltării viitoare a societăţii româneşti constă tocmai în aclimatizarea principiului durabilităţii la condiţiile mioritice. Din păcate iniţiative lăudabile precum cea susţinută şi de Revista 22 (Let’s do it Romania) prin care se crede că ţara poate fi curăţată de gunoaiele strânse de ani şi zeci de ani doar într-o singură zi nu au şanse de reuşită pe termen lung căci şi daca s-ar întâmpla miracolul curăţirii supreme (căci a gasi/localiza toate gunoiale din România ţine de miracol!) acesta nu ar rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa poftei românilor de grătare. Dezvoltarea durabilă este condiţia esenţială a progresului material al României fără de care cel spiritual de tip civic este greu de crezut că va apărea iar România va rămâne doar o ţară a disperărilor zilnice în care oamenii normali se vor resemna că nu se plictisesc. Disperând.

A invidia capra vecinului

2010-09-05T23:07:00.001-07:00

Mircea Cărtărescu face în ultimul sau volum Frumoasele străine (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010) ample referiri la sentimentul de invidie din lumea literară românească descriind-o ca unul din cele mai sigure efecte ale succesului. “În lumea literară nu contează ce eşti sau faci, ci felul în care apari în ochii altora. Iar această imagine, de cele mai multe ori grotescă, mai întotdeauna falsă şi cu certitudine simplistă, ţi-e fabricată, cu migală, de prieteni şi de adversari, de-a lungul unei convieţuiri de o viaţă. Mediocrii sunt marii câştigători la capitolul imagine. Dacă auzi despre un scriitor numai lucruri bune, dacă vezi că e iubit de toţi ca un frate, poţi fi sigur că de el nu-i e frică nimănui, că fiecăruia îi dă mâna să fie generos cu el, pentru că oricum nu contează. Confraţii nu-şi permit niciodată să-i laude pe cei mai buni decât ei, sau măcar pe egali.“ Când nu mai eşti invidiat, când nu mai deranjezi? Evident, odată ce ai murit. “ Da, dar până la urmă rămân cărţile, îţi spui umilit şi auto-consolator după ce ai încasat-o mai rău ca de obicei. Slabă speranţă. E-adevărat, după moarte nu mai eşti concurent cu cei vii, dar nici nu-i mai interesezi. Te-ai dus, dus eşti, cu toate cărţile tale după tine. Cea mai proastă iluzie e să crezi că posteritatea îţi va face dreptate” Pentru a-l linişti pe Mircea Cărtărescu, trebuie să completăm: invidia nu este un sentiment dominant doar în viaţa literară românească ci în ansamblul societăţii româneşti. Care societate are obsesia clasamentului, unul din motivele rezistenţei sentimentului de invidie la români. În toate domeniile. Clasamentul şoferilor de Prefectură, clasamentul poeţilor, al oamenilor politici uşor cuantificabil prin numărul de mandate de parlamentar sau al anilor de ministeriat (cu o consecinţă directă în consistenţa conturilor şi în numărul proprietăţilor imobiliare). Clasamentul vedetelor cu sau fără silicon (cine o mai fi în fruntea acestuia, Andreea Marin Bănică sau Mihaela Rădulescu? Spre lauda lor, aparent, ambele s-au retras într-o lungă pauză meditativ-interogativă...) Fiecare breaslă dar şi fiecare familie, grup de prieteni, stradă, scară de bloc sau sat părăginit îşi poartă clasamentul în sine iar atunci când află despre un coleg de clasament că a depăşit o anumită poziţie cu care toată lumea era obişnuită, o altă clasare, intervine primul imbold: invidia. Românii sunt invidioşi. Să moară capra vecinului este probabil cel mai uzitat proverb românesc. Invidia faţă de promovarea unuia sau altuia este şi o consecinţă a imprevizibilităţii acestui fenomen în societatea românească pentru că promovarea în România a fost virusată de mult timp de aleatoriul ei. Cu greu se pot decela motivele uneia sau alteia căci cele mai multe sunt pur subiective, promovările fiind justificate prin obedienţa faţă de vreun şef sau vreun partid, ele fiind de prea puţine ori rezultatul unui proces transparent şi ireproşabil. Clar, bine definit. Lăsând un atât de însemnat spaţiu de manevra imprevizibilului, automat orice astfel de ascensiune este privită cu suspiciune de vecinii de scară, stradă sau colegi. Care îi păstrează alpinistului social un sentiment durabil de invidie. De ce el si nu io? Adică cum vine asta, nu suntem toţi la fel?Ce pilă a avut acesta? O altă racilă comunistă. Uite că nu suntem la fel. Suntem diferiţi. Chiar daca uneori, e drept, de prea puţine ori, cel care este promovat o merită. Ascensiunea lui este decredibilizată de intensul fum care învălui în ansamblu acest proces.

Regimul comunist a făcut mult pentru a răscoli toate resursele de răutate care sălăşuiau mai mult sau mai puţin ascunse în poporul roman, nu suntem originali în această afirmaţie devenit loc comun (dar cu nu mai puţin justificată şi plină de adevăr). Comunismul, răsturnând societatea, a apelat din plin şi la invidia ascunsă a celor aflaţi în momentul 1945 mai mult sau mai puţin, la periferia societăţii, din diverse motive căci societatea românească interbelică nu era nici pe departe atât de ermetică din punct de vedere social încât oamenii meritorii să nu poată promova. De altfel oare nu cumva comunismul a fost şi o revoluţie a celor invidioşi, a celor complexaţi ? Mecanismul invidiei fusese promovat şi folosit cu succes înainte în Rusia Sovietică pentru a distruge ţesutul social, pentru a învrăjbi fraţii oferindu-i invidiei statut de armă revoluţionară în combaterea reacţionarilor. Soljeniţîn descrie un astfel de caz în Pavilionul canceroşilor. Personajul Paul Nikolaievici Russanov, nomenklaturist mijlociu, specialist al poliţiei secrete raionale în resurse umane, este bântuit în pavilionul 13, pavilionul canceroşilor, de conştiinţa vinovăţiei sale din tinereţe când dorea să se extindă imobiliar preluând camera vecină dintr-o casa naţionalizată locuită de un coleg de muncă. La instigările soţiei, aranjează ca acesta să primească o bursă de studiu în Gulag, undeva pe la Cercul Polar.

Nu ne facem iluzii că invidia s-ar fi născut în România prosperând doar pe aceste colţuri de plai. Invidia este apanajul ţărilor sărace ne-aşezate, nestructurate căci în cele bogate, dominate de o clasă de mijloc solidă, cu tradiţie, dinamice, invidia lasă locul nivelării în bunăstare. În mod firesc, românii poartă acest virus oriunde s-ar duce fiind un virus autohton de care oamenii se pot vindeca cu greu. Virusul comparaţie cu ceilalţi romani. Care s-a realizat mai mult şi de ce ? Invidia i-a determinat pe români ca în loc să-şi investească banii şi împrumuturile luate cu mare grabă de la băncile private în diverse mici afaceri productive (eventual de familie) căci nu toate afacerile încep cu un capital de pornire de un milion de euro, (cunoaştem un astfel de exemplu de făbricuţă de mobilă ce a demarat acum patru ani cu doar 20.000 euro, cât un Peugeot sau o jumătate de BMW X5), să prefere să-şi achiziţioneze maşini scumpe, în leasing, maşini care încep să-şi piardă din valoarea iniţială a doua zi de la achiziţionare şi pentru care beneficiarul ajunge să plătească la sfârşit de contract aproape dublu. Însă faţa subţire cu un leasing bogat se ţine! Este de ajuns ca un vecin sau prieten să se lanseze în această cursă pentru ca întregul grup să fie răscolit de această presiune. Şi iată cum cursa înarmărilor s-a transformat în cursa leasing-urilor!

Invidia este un vierme care ne roade intestinele şi care ne încarcă cu sentimente negative. Când viaţa este totuşi prea scurtă pentru a fi trăită doar pentru a acumula şi consuma. Însă hedonismul vremurilor ne ciupeşte şi această coardă sensibilă. Aparent nu mai există nici o barieră în calea propăşirii noastre materiale însă în realitate suntem condiţionaţi de sute de obstacole. Iar munca cinstită in România nu este deloc o soluţie de ieşire din anonimatul financiar. De aceea naţia noastră a ajuns să invidieze ţările din Occident, vărsând lacrimi de crocodil pentru că la noi nu este ca la ei, fără să conştientizăm că pentru a avea o ţară măcar de nivelul Slovaciei sau Ungariei ar trebui ca şi noi să ne comportam la fel de civilizat precum slovacii sau ungurii. Invidia rămâne doar unul din ingredientele care alimentează războiul civil român, cu zilnice noi scene de luptă şi care ne justifică sfâşierile.

Codruţ Constantinescu

File dintr-un posibil jurnal genevez (1)

2010-09-01T22:16:00.000-07:00

File aparute in volumul "Hai-hui prin Occident", Editura Premier, Ploiesti, 2004

Moto: Au coeur de la nuit, je ne suis plus que l'un des obscurs millions d'hommes qui voyagent vers l'inconnu.- Fitzgerald Scott- La felure, page 457

6 ianuarie

Si iata cum incepe un an nou nout dar si un alt jurnal. Sunt la Geneva. Nici nu am avut timp sa fac un bilant adevarat al anului trecut. Ma intreb daca ar avea vreun sens. Si totusi are. Dupa cum celtii isi faceau curaj strigand injuraturi dusmanilor inaintea vreunei confruntari (nu ideatice...) poate ca la fel ar trebui sa fac si eu, sa tip mie insumi ceea ce am facut si dres. Am inceput anul trecut proaspat venit din Danemarca, inca mai aveam aere vestice, repede risipite de realitatea cruda. Somer in ianuarie. Apoi am inceput sa construiesc. Sa-mi aduc aminte ca am fost profesor de educatie cetateneasca unor clase de ucenici. Mi se pare incredibil. Cum am putut? Cum am avut curajul? Ce mai clase groaznice am avut...Ce emotii teribile m-au incercat in seara dinaintea primei mele zile de catedra. Cati nervi iroiti pentru un salariu de 800 mii lei. Apoi au venit orele de engleza de la Colegiu, ore care m-au uns pe suflet caci aveam senzatia ca fac ceva util, ca pot transmite ceva unor mici oameni interesati macar de acea materie internationala: engleza. In iunie am incercat sa fiu functionar, sa pierd timpul in asteparea plecarii si a tichetelor de masa. Ma intreb oare de ce am parasit acel post caldut ? In ce rutina ar fi intrat viata mea, rutina functionarului roman.
Am calatorit groaznic in autocar cu 20 de moldoveni plecati sa munceasca in Germania, scursuri omenesti. Unul s-a imbatat in autocar si a inceput sa cante fragmente stupide si dezlinate dintr-o manea traditionala. Behaia. Lalaia. Injura soferul maghiar care avea o atitudine central-europeana fata de acea manifestare balcanica, adica refuza cu incapatanare sa puna una d-a noastra Ce voci vulgare, ce rasete stridente, cata lipsa de bunacuviinta si de respect fata de ceilalti calatori, ce glume de tractoristi abrutizati. De altfel am observat crasa nesimtire a romanilor dintr-o bucata atunci cand vine vorba de a respecta preferintele muzicale si ale celorlalti. Daca te ia in masina nici nu se sinchiseste daca iti place acest gen de muzica tiganeasca, e incantat sa ti-o puna. La fel si la orice fel de manifestare, mese, petreceri etc. Parca e si mai incantat atunci cand stie ca te deranjeaza. Dar, in fond, ce te miri, nesimtirea sta la temelia acestei societati, in tranzitie. Moldovenii lucrau in constructii, evident. Cred ca nu cunosteau mai mult de 50 de cuvinte in limba germana, de ce ar fi avut nevoie de mai multe ?! Iar langa mine, vecina mea, o femeie nemteana solida, de la curul vacii, cu hainele ei modeste, vesta din lana, crostetata, mancand parizer si telemea de oaie, mergand probabil la fiul zidar sau fiica menajera. Trista conditie de valah migrator. Chiar daca stiu ca si altii au facut ceea ce facem noi astazi (italienii, portughezii, irlandezii, sarbii etc. ) Trebuie sa ma culc, am depasit stadiul oboselii. Am citit cateva pagini din jurnalul lui Mircea Cartarescu. M-am bucurat cand mi l-am cumparat, fara probleme, fara sa cer bani parintilor, fara sa economisesc o luna doua. Pur si simplu mi l-am cumparat. O sa am destul timp sa-l citesc. Dar nu acum.

12 ianuarie

Sunt acasa. In camera mea. In aceasta noapte satula. Am incercat sa citesc cateva pagini din jurnalul cartarescian si mi-am adus aminte ca si eu detin o astfel de scriitura, care ma urmareste cu niste ochi atenti. Ma doare mana de la pixul acesta nenorocit. Si ascult R.E.M. la Radio Lac. Cat de mult as fi vrut sa fiu la Bustenari, intr-o izolare totala, in varful dealului, sa ma plictisesc cumplit. Din cana mea (Les vieux grenadiers...) imi sorb vinul parfumat adus de acasa distanta de doua mii cinci sute de kilometri. Proviziile inca imi mai ajung, caci disperatul estic parcurge aceasta distanta incarcat cu cel putin douazeci de kilograme de hrana, aceasta esenta a miscarii. Din jurnalul cartarescian:
" Lupta trebuie castigata peste tot si pe toate planurile de oamnii curati si competenti. E lupta cu ticalosii care umplusera varful piramidei si care nu vor ceda singuri, cum nici tatucul lor n-a cedat ." (ianuarie1990)- una dintre putinele insemnari cu caracter politic, de atitudine civica.
" Noi nu ne putem descifra pe noi insine, asa cum o hieroglifa nu se poate citi pe sine. Suntem facuti ca sa fim cititi de altcineva" (pagina10)

15 ianuarie

Am primit doua scrisori de acasa. Deja. Sunt din nou la cursul lui Winkler. Daca as fi fost mai inteligent as intelege mai mult. Mama imi scrie ca a fost la Primarie si ca ar exista posibilitatea de a ma intoarce "pe vechea functie". Ma intreb daca as mai putea. Iar raspunsul nu e atat de greu de ghicit. Ar fi o retrogadare absurda. Mai ales ca nu cred ca voi putea sa imi termin memoire- ul pana atunci. Ce-mi mai curge nasul...Sa ma bucur de aceste clipe elvetiene? Si ce mai munca m-ar putea astepta, in ce orasel iesit complet din civilizatia acestui moment, ce mai satuc neatins de mondializare sau de societatea asta moderna. Ce ma mai plictiseste acest curs ! Se vorbeste despre Freud. De la aceasta atmosfera ultra-subtire, intelectuala, sa ma intorc la distribuirea ajutoarelor pentru incalzire. De la Freud (nu neaparat cel mai bun exemplu, nu sunt un mare exeget al lui, dar...) la blocurile alea gri-mizerabil, la gropile de pe strada mea si de pe toate strazile, la hainele de fas chinezesti sau turcesti caci stofa a ajuns in Romania un material de lux. Oare de cat timp voi avea nevoie pentru a ma reobisnui ?

20 ianuarie

Sunt in campanie. Trebuie sa treaca si aceasta sesiune atat de importanta, poate cea mai dificila din viata mea de student dar care ar putea fi si cea mai benefica din punct de vedere material- prelungirea bursei. Ascult jurnalul BBC cu o trasmisie in direct tocmai din Senegal. Am terminat in doua zile o carte interesanta -"Vie et mort de l'Ordre du Temple" de Alain Demurger, Seuil, Paris, 1985. Bine scrisa. Un exemplu de naratiune istorica. Cea mai interesanta parte este tocmai finalul, procesul in urma caruia Ordinul Templierilor, cel mai important ordin cavaleresc-religios al Evului Mediu, a fost dizolvat. S-au folosit aceleasi metode precum cele ale lui Stalin 650 de ani mai tarziu. Cavalerii au fost amenintati cu tortura in cazul in care nu ar fi marturisit. Li se punea in fata trusa cu scule speciale, demne de N.K.V.D. Sunt sigur ca e imposibil sa rezisti. Si ideea ca vei fi torturat are un efect dizolvant asupra fiintei tale fizice daramite sa mai induri si partea practica. Au fost acuzati de homosexualitate, avaritie, negarea lui Isus ( tocmai ei, cei care mureau pentru El in Tara Sfanta ) adorarea diavolului, a pisicii negre (incarnarea lui- citind aceasta am facut asociatia cu superstitia pisicii negre care iti taie calea, de fapt este personificarea diavolului. Trebuie sa faci trei pasi inapoi si sa scuipi de trei ori, trei simbolizand Trinitatea, cea care poate anula efectul unei astfel de intalniri neprevazute ). Dupa fabricarea dosarului, lotul templierilor a fost pus in fata alternativei : marturisirea sau tortura. Parca Albert Camus scria ca vointa fiecarui om poate fi franta printr-o tortura specifica, in sensul ca nimeni nu-i poate rezista cu adevarat. In fond arsenalul e bogat, are dreptate. Dezamagitoare mi s-a parut atitudinea Papei Clement V care nu numai ca i-a abandonat datorita nehotararii sale dar a facut ulterior presiuni asupra altor monarhi spre a utiliza tortura. O buna rasplata pentru tot sangele varsat in Palestina.

De dimineata m-am plimbat prin Geneva. Nu cred ca am mai facut-o de cand am venit aici, din octombrie. De ce? Pentru ca intre timp am inceput sa alerg. Sa am trasee bine stabilite, orare stranse. Am ajuns si la Catedrala Saint Pierre. Protestanta, evident si mai precis calvina, doar casa unde a locuit Calvin se afla la douazeci de pasi de ea, pe o straduta laterala. Sa nu fiu certat: casa originala a fost daramata insa cladirea care s-a construit pe locul ei are o placa comemorativa. Incepusera sa bata clopotele anuntand sfarsitul slujbei. Catedrala este impresionanta, fara indoiala dar cat se poate de tipica, precum cele din Danemarca : la origine catolice iar mai apoi protestante. Stilul: o combinatie de romano-gotic. Ma intreb daca ma insel. Turla gotica sustinandu-se pe un corp masiv romanic. Cred ca au folosit aceeasi cantitate de piatra cat ortodocsii romani pentru toate bisericutele lor. Si nu glumesc. Nu m-am simtit atras de ea. Hotarat lucru, nu prea imi place protestantismul. Din cauza icoanelor, a lipsei sacrului. E placut atunci cand intri intr-o biserica sa-L vezi pe Iisus si pe toti ceilalti prieteni ai Lui .

Salutari din Eforie Nord

2010-08-10T01:14:00.000-07:00

Noi impresii de vacanta low-budget

În plin scandal al noii (ultimi) redefiniri a brand-ului de ţară care ne-a costat (doar) un mizilic de 900.000 euro prin care logo-ul naţional a ajuns să fie definit prin cuvântul garden chiar dacă întreaga ţară numai a garden nu seamănă ci mai degrabă a tomberon de gunoi răsturnat, o vedere de la firul ierbii a ceea ce doreşte această sublimă campanie de PR să promoveze (pe banii noştri) este absolut necesară chiar şi pentru ministrul de resort care în timpul unei conferinţe de presă declara cu nonşalanţă faptul că suma respectivă este chiar mică în comparaţie cu amploarea internaţională a scandalului. Care nu ar fi putut fi stârnit printr-o campanie normală, la locul ei. Iată că a produce scandal devine un scop în sine pe care banii publici îl pot provoca cu multă uşurinţă. Lăsam la o parte faptul că România chipurile ar trebui asociată automat cu Munţii Carpaţi care, nu-i vorbă, îi îndrăgim, mai ales acele locuri care sunt frecventate cât mai rar cu putinţă de către turistul autohton, degrabă vărsător de PET-uri şi ambalaje de hypermarketuri. Ce facem însă cu litoralul românesc al Mării Negre care numai cu Munţii Carpaţi nu poate fi asociat ? Tind să cred că poate s-a decis cu îndreptăţire că România oricum a pierdut competiţia cu alte litoraluri învecinate de aceea se reorientează către un alt orizont în speranţa că va face concurenţă cu succes Alpilor autrieci, italieni sau helveţi. Mult succes !

Avem un litoral. Ce (re)găsim acolo ? Soarta crudă care a lovit bugetarii autohtoni ne-a obligat să luăm măsuri corespunzătoare şi să eliminăm varianta unei vacanţe îndestulătoare într-un hotel de patru stele, all inclusive, în ţări rivale şi inamice istoric şi să alegem varianta low budget (observam recrudescenţa folosirii cuvântului low). De ce nu am explora şi staţiunea Eforie Nord ? ne-am întrebat cu un patriotism ardent şi tâmp, ce ar putea să-i lipsească staţiuni Eforie Nord în comparaţie cu Albena sau Alanya ? Niciunde nu se reflecta mai bine caracterul naţional românesc decât pe litoralul Mării Negre. Din fericire România nu s-a extins militar şi politic către alte zări, alte litoraluri mai calde care, astfel, au scăpat de la o distrugere garantată. Eforie Nord pare mai mult o adunătură haotică de vile, pensiuni, hoteluri de două-trei stele la care se adaugă sute de tonete şi tarabe, staţiune în care domneşte un primar PSD care chiar de la intrare anunţă într-un panou electoral, voit uitat în rondul de la intrare, de la ultimele alegeri locale din primăvara anului 2008 faptul că din 2004 Eforie este altul. Cu totul altul. Vechiul principiu maoist, puţin schimonosit, al revoluţiei continue – campania electorală continuă.

Am descoperit : existenţa unică, inconfundabilă a unui artist numit Raul Autentic în disonanţa probabil cu un fals Raul. Lupta pentru preunumele Raul se pare că este acerbă în show-biz-ul autohton de mahala. Dar oara nu cumva întreaga ţară este o imensă mahala ? Mahalaua Uniunii Europene ? Din această perspectivă, a veşnicii comparaţii între noi şi occidentali, fascinantă ni s-a părut reluarea unei emisiuni de pseudo-reality- show difuzată de celebra Antena 1. Denumirea emisiunii ne scapă însă după acest calapod marea majoritate a televiziunilor comerciale difuzează astfel de producţii de scandal şi ţipete ( copii vs părinţi, soţii vs amante, părinţii mei vs părinţii tăi sau Cătălin Botezatu vs zece tinere femei). Emisiuni uşoare, de vară. O tânără domnişoară din provincie, cu forme voluptoase arătate la început prin diverse cadre insolente tocmai într-o piscină pentru ca trupul feminin să răzbată cu vlagă prin vagul costum de baie (probă indubitabilă a frumuseţii femeii românce) « se îndrăgosteşte » de un anume elveţian francofon din Neuchatel, un bărbat chel şi urât, pe la 50 de ani, chef de cuisine cu o fată de vârsta româncei. Cu care s-a cunoscut pe Facebook. Românca, în acest scenariu, dorea de fapt doar să scape din ţară, alegând o partidă financiară bună. Fenomenul nu este nou căci am întâlnit încă din anii 2001-2003 românce care se exportau în ţara cantoanelor pentru un trai mai bun dar nu neapărat mai fericit. Cele două tabere, cele două familii, trebuie să se întâlnească face-à-face. Părinţii fetei fac deplasarea până la Neuchatel (ne este arătată plăcuţa de la gară elveţiană drept dovadă că scenele nu se toarnă în Buftea sau Colentina) doar pentru a constata cât de incompatibile sunt cele două tabere. În primul rând frumoasa româncă nu poate comunica cu alesul inimii pentru că nu ştie limba franceză chiar dacă asemeni tuturor românilor care au făcut în şcoala ani buni de limbă franceză are impresia că este facilă, ca şi cum ai vorbi italiana (dar oare cum au ajuns să comunice pe Facebook, prin semne?). Părinţii cu atât mai puţin. Blocaj total. Românii dezamăgiţi îi înjură la masă în faţă pe elveţienii nedumeriţi (ne întrebăm câţi franci au încasat pentru a participa la o astfel de şaradă ?) Regizorul emisiunii inserează stereotipurile general acceptate despre români : nu sunt punctuali şi sunt hoţi. Părinţii româncei sunt surprinşi de gazdă cotrobăind în plină noapte prin dulapul elveţianului după dovezi ale bogăţiei acestuia (bani puşi la saltea). Găsesc o modestă bancnotă roşie de 20 de franci pe care o ţin bine în mână doar pentru a-l aştepta pe gazda care năvăleşte în cameră întrebându-i ce naiba căutau acolo. Părinţii răspund nedumeriţi, unde-s banii domle, unde-s ? Ne întrebăm dacă nu cumva acest regizor ar putea să primească ceva comenzi pentru a realiza şi videoclipuri care să promoveze imaginea României, a turismului ei şi bunătăţii oamenilor care o populează. Oameni pe care îi descoperi în întreaga lor splendoare pe litoralul Mării Negre. Să nu ne mai iluzionăm.

Circul Americano promovat de o dubiţă cu boxe negre, pe fundalul inconfundabil al hit-ului verii Yolanda Be Cool & Dcup - We No Speak Americano (melodie care chiar te loveşte cu putere în timpane) Dresură de animale sălbatice în incinta circului. Mizerie. Scoici putrezinde, amestecate cu coji de seminţe, iată adevăratul brand al litoralului românesc. Doamnă în vârstă, cu prestanţă, plimbată în barcă pneumatică de soţ şi fiu scuipând cojile de seminţe în mare, la câţiva metri de mal. A înota printre aceste coji de seminţe reprezintă una din tentaţiile staţiunii. Covoarele de coji de seminţe dovedesc curajul inutil al lucrătorilor de salubritate. Dar oare cine produce aceste coji de seminţe ? Natura ? Da, natura umană valahă. Figura unui căpitan-de-navă cu accent moldovenesc şi chipiu specific, comercializat de către vânzătorii ambulanţi la zecile de tarabe, cu burta proeminentă, asemeni unei prove înaintând în apele tulburi ale oceanului veşnicii tranziţii româneşti dând ordine unui puradel « haidi copili sî ti speli ». Răspunsul primit este spăşit Da, domnu căpitan. Poate cu ironie ? Ajungând la problematica burţii la bărbatul român contemporan nu se poate constata decât reuşita zecilor de clipuri publicitare la toate băuturile şi produsele culinare nesănătoase. Bărbatul român are încredere deplină în puterea miraculoasă a reclamei la bere mai ales când însuşi căpitanul echipei naţionale de fotbal o propovăduieşte şi, cine suntem noi să-l contrazicem pe Cristi Chivu? De aceea o consumă în cantităţi industriale chiar la preţuri umflate (4 lei paharul de bere normală). Rezultatul, asociat foarte strâns cu consumul de shaorma, grătare şi kebabi este foarte vizibil pe plajele româneşti : din zece bărbaţi cel puţin nouă au burţi care în alte condiţii ar putea fi asociate cu graviditatea feminină din luna a treia până în luna a noua.

Distracţie. Invitaţie la nuntă. Socrii mari : Rică Răducanu şi Stela Popescu, socrii mici : Doru Octavian Dumitru şi Maria Ciobanu anunţă căsătoria fiului şi fiicei lor Jean de la Craiova şi Rada din Chişinău. La această nuntă va fi invitat de către Axinte viitorul preşedinte al României : Dan Diaconescu. Cavaler de onoare : Cioro de Luca. În mod cu totul şi cu totul excepţional socrii mari şi socrii mici vor ciocni cu invitaţii o cupă de şampanie la intrarea în circ...pardon, în sala de spectacol, teatrul de vară. Preţul este unul de criză, unul fabulos, numai 10 lei. Ţociu, Palade şi invitaţii lor în mega spectacolulul « De-aş fi Dumnezeu pentru o zi » Vast program, metafizică întrebare dar care suntem siguri că şi-a găsit rezolvarea în măscările celor doi clovni. Servicii : umflăm şi lipim saltele şi colac. Vindem kebabi, hamsii, shaorma, struguri (10 lei kilogramul), papuci, colacuri, gogoşi inelate pentru doamne demachiate şi cu poftă de karate. Nici urmă de turişti străini (auzul nostru este fin). Doar la o terasă, pe o plajă, trei sârbi ţipau strident profitând de faptul că nu-i înţelegea nimeni. O constatare : te poţi caza şi mânca ieftin. De ce ? Poate pentru că cei implicaţi în turism şi-au dat seama de concurenţă, de beneficiile economiei de piaţa, pentru că au făcut şi citit studii de marketing ? Nu, doar pentru că nu se plăteşte TVA (taxa pe valoarea adăugată - nota bene !) În mare măsura TVA-ul a răposat în turismul românesc. A cere chitanţă sau factură pentru un serviciu (de exemplu cazarea) devine o formă de injurie, un afront la care supui comerciantul sau posesorul de pensiune care imediat ţi se va plânge de nemernicia şi nimicnicia statului care nu face nimic. Pai cum să facă dacă tu îl furi ? Nu bravăm, nu am pus această întrebare nici unui astfel de acţionar al turismul românesc de teamă să nu fim bătuţi sau otrăviţi, este unul din marile daruri ale scrisului postum : poţi fi mai curajos în faţa tastaturii decât în faţa unui burdihan feroce. De altfel acesta este marele paradox al celui implicat în turism : doreşte o infrastructură perfecta, curăţenie, locuri pentru entertainment, însă nu doreşte să-şi aducă o contribuţie la toate acestea. Să o facă proştii! A fura statul este un fenomen atât de înrădăcinat, cu o vechime atât de mare încât cei care îl practică, din ce în ce mai numeroşi căci mărirea TVA suntem siguri că a avut exact efectul invers (împingând şi mai mult din economie către zona neagră) nici măcar nu-l percep ca atare. Statul ne este marele duşman. A fura statul are o îndelungată tradiţie istorică şi, oricât am fi tentaţi să credem în unicitatea carpato-danubiano-pontică, fenomenul face parte din rezistenţa oferită de popoarele ţărăneşti (dominate procentual de ţărănime) unui stat considerat a-i reprezenta doar pe nobili şi, ulterior, păturile subţiri urbane/burgheze care-l întrebuinţau chipurile pentru a-i spolia pe cei de la ţară în diverse întreprinderi care nu (prea) priveau soarta ţărănimii. Pe de altă parte ne este greu de înţeles cum pot funcţiona atât de multe pensiuni în zonă fără ca şi autorităţile locale să fie în cârdăşie într-o formă sau alta. Greu demonstrabil dar aspectul este evident. De aceea este cu atât mai puţin comprehensibilă dorinţa Ministrului Turismului de a încuraja venirea turiştilor străini în România, pe banii publici, pentru a mări profitul unor agenţi privaţi care nu au de gând să plătească nici măcar TVA. Însă nu este oare acesta adevăratul logo al ţării : să dăm de la mulţii amărâţi puţinilor aleşi ? Nu aşa s-au făcut marile averi în România post-decembristă ? Numărul copleşitor al locurilor unde se poate cumpăra ceva de mâncare (dughene, cantine, restaurante cu specific mixt-generalist gen talmeş - balmeş culinar) dovedeşte fără putinţă de tăgadă că adevăratul motiv pentru care românul vine pe Litoralul românesc este acela de a mânca. Cât mai mult şi cât mai nesănătos căci a fi servit reprezintă sfidarea la adresa unui sistem care-l umileşte în fiecare zi. Să aibă şi el săptămâna de concediu în care poate să ordone/ să se răstească la alţii/ să fie boier aruncând cu banii/ să moară de ciudă toţi duşmanii.

Concluzia nu poate fi decât una singură, una tristă dar realistă : turismul românesc nu va ieşi de sub zodia anonimatului său ancestral indiferent de numărul campaniilor de re-re-branduire (oribil barbarism) şi a frumuseţii naturii, mănăstirilor şi piscurilor atât timp cât întregul popor român nu va parcurge o etapă importantă de re-civilizare. Cât timp îi va lua rămâne de văzut.

Codrut Constantinescu

In labirint sunt umbre...dar si lumini?

2010-07-07T04:12:00.000-07:00

De ceva timp am terminat redactarea si corectarea ( partiala introducere a catorva mii de diacritice, o munca titanica) volumului "In labirint sunt umbre si lumini". Cateva fragmente au fost publicate si pe acest blog. Am trimis manuscrisul mai multor edituri si deocamdata am primit un raspuns favorabil doar de la Editura Vremea (www.edituravremea.ro). Problema editurii dar si a noastra, a tuturor oamenilor normali este cea legata de partea financiara. Asa ca am demarat procesul de fund-raising, unul atat de american si de banal care insa in Romania nu are mare traditie din multe motive. Poate pentru ca cei care detin multi bani au alte prioritati. Imi dau seama ca a scoate acum o carte tine de o pura nebunie personala insa incercarea moarte nu are.

Rugamintea ar fi ca daca stiti de existenta unor posibilitati de sponsorizare in astfel de vremuri tulburi sa-mi dati de stire la adresa de email c.constantinesko@gmail.com pentru a trimite o mapa de prezentare.

Romania post-criza

2010-06-25T04:07:00.000-07:00

Cine este şi ce vrea să facă IPID? Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare (IPID) a fost înfiinţat în anul 2006 ca organizaţie non-profit, independentă de contextul politic şi disociată de perspectiva oricărui scop comercial. IPID este şi caută să fie un forum al tuturor celor interesaţi în redefinirea pozitivă a valorii autentice şi a rolului excelenţei profesionale în propăşirea societăţii româneşti. Doar din această perspectivă înţelegem de ce Dan Puric face parte din colegiul director al IPID căci din câte ştim, alte abilităţi ştiinţifice nu are (căci dragostea de popor nu este o ştiinţă). Cine nu doreşte la nivel teoretic profesionalizarea României? Istoria a dovedit că noi parcurgem un drum prea lung de la teorie la practică pentru că acest drum trece prin interesele noastre personale (sau de grup de interese, o sintagma minunat meşteşugita de limba română de tranziţie). Think-tank-ul şi-a continuat efortul de cercetare şi interogare elaborând un al treilea raport care se învârte în mod logic în jurul subiectului fierbinte al crizei economice care, iată, produce efecte dintre cele mai dureroase pentru poporul român : “România post-criză. Reprofesionalizarea României III”(2010) după ce a editat alte două studii Reprofesionalizarea României (2008) şi Şansa României - Oamenii (2009).

În introducerea raportului sugestiv intitulată ”Trezirea la realitate” Călin Georgescu, directorul executiv al IPID, scrie “Fiecare nouă formulă de guvernare pare să se fi ambiţionat să pornească de la zero, abandonând proiecte la jumătatea drumului şi lansând iniţiative ale căror efecte sunt calculate sub aspect mai mult mediatic sau electoral decât funcţional. Ne-a lipsit de fiecare dată ideea unificatoare a gândirii sistemice, conştiinţa faptului că orice măsură aparent raţională azi poate crea mai târziu efecte perverse cu ramificaţii multiple.(...) Aşteptările pentru perioada post-criză se rezumă la revenirea la situaţia dinainte, fără nici un gând pentru viitor, fără a pune în discuţie faptul că, poate, tocmai modelul nesănătos de dezvoltare pe care l-am urmat timp de douăzeci de ani ne-a adus în situaţia în care ne aflăm.” Dacă am fi puţin răutăcioşi am întreba care model căci în aceste două decenii se pare că am trăit economic la întâmplare, fără a urma nici un model, cheltuind din ce în ce mai mult, împrumutând în acelaşi ritm stupid. Călin Georgescu aminteşte şi de Strategia 2020 care prevede că “reluarea creşterii economice în ansamblul UE va trebui să aibă trei trăsături distinctive de natură principială: să fie inteligentă în sensul de a se baza pe cunoaştere şi inovare; să fie durabilă (sau sustenabilă) în sensul de a promova o eficienţă sporită în utilizarea resurselor, de a majora performanţele ecologice şi a încuraja creşterea competivităţii; să întărească incluziunea în sensul de a creşte gradul de ocupare a forţei de muncă ”. Comisia a mai elaborat strategii şi în trecut însă evoluţia economică a avut nesimţirea să nu ţină seama de ele, de ce ar face-o acum?

Am avut dificultăţi în a înţelege contribuţia academicianului Mircea Maliţa Criza şi culturile nesustenabile care foloseşte nenumărate locuri comune, truisme academice sau mai filosofice de genul “două păcate capitale au fost identificate în cauzele crizei: lăcomia şi aroganţa. Ele sunt tradiţional condamnate de morala religioasă. Lăcomia înseamnă a pretinde un bun la care nu eşti îndreptăţit iar aroganţa este pretenţia de a şti ceea ce doar crezi ca este.” (!) sau “Extinderea civilizaţiei a antrenat popularea întregii planete cu specia umană”. (Ar trebui să ne pară rău, să ne cerem iertare planetei pentru că ne-am înmulţit nepermis de mult ?) Academicianul cu vechi state de plată în regimul comunist exultă “ În speţă s-a dovedit că echilibrarea de la sine a pieţei este un mit şi nu un adevăr economic.” Alte puncte de vedere converg către exact opusul acestei argumentaţii: economia capitalistă poate cădea în picioare precum o pisică. Concluzia este în acelaşi timp complexă şi incomprehensibilă (pentru un profan) “Culturile aflate în faza lor de iminentă nesustenabilitate, pot deveni triste heralde ale declinului, dar nu se pot eschiva de a se înfăţişa la Marea Schimbare, unde se întâlnesc economia, finanţele, ştiinţa, tehnologia, ecologia şi alte domenii cheie ale cunoaşterii şi acţiunii umane.” Am remarcat doar faptul că folosind cuvântul la mare moda sustenabil sau negaţia lui arăţi că totuşi nu eşti fitecine.

Spre deosebire de elucubraţiile lui Mircea Maliţa profesorul Daniel Dăianu oferă o analiză pertinentă, lizibilă şi de către un profan într-ale economiei. Daniel Dăianu este un economist de formaţie liberală care continuă să creadă în fundamentele societăţii deschise, după cum o recunoaşte chiar dacă lasă şi teren de întors. “Libertatea economică şi spiritul întreprinzător, care se află la rădăcina inovaţiei şi progresului economic, se bazează pe şi îşi trag seva din pieţele libere. Dar este înşelător să argumentăm că pieţele libere sunt sinonime cu pieţele nereglementate, cu dispariţia sectoarelor publice şi a politicilor publice.(...) Pentru mine, libertăţile individuale coexistă cu conceptele de solidaritate socială, echitate socială, bunuri publice şi valori morale (încredere, onestitate, simţul responsabilităţii.” Din păcate, mulţi alţii au un cu totul alt set de valori crezând că alte forme de organizare economică ar putea fi mai eficiente şi umane...Parcă ar lua-o de la capăt cu experimentele utopice de tipul celui comunist. Însă cuvintele lui Bismark sunt relevante, cine vrea să distrugă o ţară să se apuce de comunism. Pentru România soluţia lui Dăianu este doar una, cea a bunului simţ economic “Această criză arată că este bine să ne bizuim mai mult pe economisire internă, că este periculos să avem sistematic deficite de cont curent de două cifre şi că trebuie să găsim căi de a orienta resurse spre producţia de bunuri care pot fi exportate şi care pot acoperi cererea internă mai bine. A investi preponderent în servicii axate pe consum, în mall-uri nu este o strategie bună.” Nu a fost nici în trecut când micul nostru boom economic a fost mai degrabă o iluzie optică pentru că banii de aiurea au fost investiţi prost pentru a scoate un profit rapid şi în nici un caz nu au fost cheltuiţi cu gândul la viitor.

Lucian-Liviu Albu se întreabă “Economia la răscruce? Dar ştiinţa economică?” argumentând cu înţelepciune neoliberală “Menţinându-se statul doar în zona reglementărilor strict necesare şi a asigurării cadrului general, s-ar evita tendinţa naturală a acestuia de a vicia pieţele, sistemul concurenţial şi, în final, chiar sistemul democraţiei moderne.” Ce ne facem însă când statul s-a întors masiv în economiile occidentale aparent pentru a le salva dar efectele problematice ale acestei intervenţii vor fi pe termen lung. Adrian Curaj pune o alta întrebare captivantă, curajoasă şi esenţială pentru societatea românească (de aceea eludată ): ”Ce fel de Românie vrem?” Una civilizată, fără manele şi seminţe sparte oriunde, fără OTV, fără peturi, fără nesimţiţi pe şosele şi Ştirile de la ora 5, am răspunde noi, însă punctul de vedere al lui Adrian Curaj este de un alt nivel, analiza sa punând accentul pe importanţa majoră în a investi bruma de fonduri de care statul român mai dispune pentru....inovaţie, cercetare şi dezvoltare. Adrian Curaj face şi zece recomandări aplicate care ar merita studiate de factorii de decizie. O astfel de abordare ştiinţifică ar putea duce intr-un final fericit la dispariţia relelor pe care le-am enumerat mai sus. În plus, adăugăm faptul că în cadrul Programului Operaţional Creşterea Competivităţii Economice există o axă prioritară care se adresează cercetării, dezvoltării tehnologice şi inovării pentru competitivitate cu trei domenii de intervenţie : cercetare/dezvoltare în parteneriat între universităţi/ institute de cercetare-dezvoltare şi întreprinderi, în vederea obţinerii de rezultate aplicabile în economie ; investiţii pentru infrastructura de CDI şi accesul întreprinderilor la activităţi de CDI (în special IMM-urile) cu doua linii de finanţare deschise în acest moment. Bugetul public total al acestei axe este apreciabil: 646 milioane de euro ( 536 milioane ai Comisiei şi 109 ai Guvernului) banii putând fi cheltuiţi până în 2015.

Cristian Hera se concentrează asupra agriculturii şi dezvoltării durabile reiterând stadiul primitiv al agriculturii româneşti care “are un potenţial agricol remarcabil, situându-se pe locul 6-7 in Uniunea Europeana. (...) Cu o suprafaţă de teren arabil de 9,4 milioane hectare, ceea ce înseamnă 0,45 ha pe cap de locuitor, România se plasează din acest punct de vedere pe locul 5 in U.E.” Când ne gândim şi la potenţialul extraordinar al turismului românesc, la potenţialul de cercetare şi inovare, şi, în general, la toate celelalte potenţialuri ale României ne dăm seama că stăm pe o imensă potenţială rezervă de resurse. Problema noastră este că acest potenţial se încăpăţânează sa rămână într-o neplăcută încremenire în proiect. Ne întrebăm dacă nu ar fi fost preferabil să nu avem acest potenţial beneficiind însă de calităţi modeste precum hărnicia, bunul simţ şi cinstea. Frica de Dumnezeu. Victor Giurgiu militează pentru “de la declin la progres în silvicultură” demonstrând că dacă în trecut românul o fi fost frate cu codrul (în care găsea refugiu când hordele de turco-tătari dădeau iama) acest fapt nu mai este de actualitate, separarea apărând ca urmare a lăcomiei (de care ne vorbea atât de plastic d-l Maliţa) românului. “Moştenim în prezent doar aproximativ o treime (27%) din suprafaţa pădurilor existente în trecutul îndepărtat (aproape 80% din actualul teritoriu al României) faţă de procentul optim de împădurire de 45% şi cu mult sub procentul actual de împădurire al Uniunii Europene (42%) şi al unor ţări europene cu condiţii naturale asemănătoare cu cele ale ţării noastre (Slovenia 63%, Austria 47% etc.) Grav despădurite sunt ţinuturile secetoase ale ţării.” Coroborând cu articolul lui Cristian Hera despre agricultura românească nu înţelegem de ce dacă agricultură oricum nu se prea face terenurile rămase disponibile nu sunt împădurite. Cum se vor îmbogăţi nepoţii oamenilor de afaceri români (dar şi de origine maghiară) peste 50-100 de ani dacă nu se plantează de acum puieţi? Căci “Cu cele câteva sute până la câteva mii de hectare împădurite anual pe terenuri degradate din fondul agricol în ultimele două decenii, România deţine un loc neonorabil în Europa (chiar în urma Republicii Moldova).” Însă trebuie subliniat că împădurirea unor suprafeţe nu duce automat la creşterea acelor mii de puieţi căci în România intervine şi factorul uman care pur şi simplu distruge/rupe puieţii. Din fericire pentru pădurile româneşti, acestea vor produce oxigen pentru o populaţie din ce în ce mai restrânsă, după cum o demonstrează Vasile Gheţău în articolul “Cadrul demografic”: “Vom fi mai puţini atunci când vom ieşi din criză, mai îmbătrâniţi demografic, cu o depopulare dramatică a unui număr crescând de judeţe. Iar după 20 de ani de natalitate scăzută, întreaga construcţie demografică va intra într-o faza de accelerare obiectivă a deteriorării, preludiu la derapaj demografic inexorabil” Previziunile autorului indică pentru anul 2050 o populaţie a României de 16.677.000, aproximativ aceeaşi cu cea pe care o avea România după cel de al doilea război mondial. Măsura regresului unei ţări ( să ai aceeaşi populaţie după un secol este o dovadă grăitoare a involuţiei societăţii). Un scenariu optimist ar putea indica o ridicare apreciabilă a nivelului de viaţă fapt care ar face România atractivă atât pentru romanii din Ucraina si Republica Moldova (care nu s-ar bate pentru paşaportul românesc doar pentru a putea să muncească în Italia şi Spania ci pentru a rămâne în ţară) cât şi pentru diverse alte popoare de care, har Domnului, Occidentul este plin.

Astfel de studii sunt utile chiar daca a face previziuni nu este simplu căci viitorul reprezintă o imensă concentrare de posibilităţi. Tendinţele însă se pot analiza iar România navighează chiar şi acum într-o multitudine de opţiuni. Important este să le alegem pe cele mai eficiente şi cele oferă o perspectivă de dezvoltare solida. Studiul oferă soluţii însă cine la va citi şi integra în decizia politică ce este de cele mai multe ori legată de dobândirea unor avantaje pe termen scurt. În România nu se prea lucrează din principiu cu perspective medii sau îndepărtate, totul rezumându-se la acum, la imediat. Al treilea raport ni s-a părut mai slab decât primele două însă este demn de apreciat faptul că există organizaţii în cadrul societăţii civile româneşti care pun întrebări şi aruncă săgeţi bine argumentate (nu doar imprecaţii nervoase şi guturale demne de stadioanele noastre de fotbal) către cei ce decid. Sperăm, pesimist, ca ele să-şi atingă ţinta.

Codruţ Constantinescu

Chipul ascuns al lui Che 2

2010-06-17T23:10:00.000-07:00

Legenda

Dacă Guevara nu-şi (de)scria aventurile în celebrele sale jurnale, legenda creată în jurul său ar fi avut o altă intensitate, mai mică, însă mărturisirile lui au inflamat suplimentar imaginaţia adoratorilor. Opera lui Guevara a fost tradusă şi publicată şi în România de către editura Polirom (Jurnal pe motocicletă în 2008, Jurnalul revoluţiei cubaneze si Jurnalul bolivian anul acesta). În prezentarea unuia dintre ele, am fost surprinşi să regăsim şi un fragment din prefaţa scrisă de însuşi El Lider Maximo, Fidel Castro (ăsta da paradox!) care debitează truismele revoluţionare cunoscute. “Jurnalul este expresia vie a unei personalităţi ieşite din comun ; o lecţie despre lupta de gherilă scrisă la cald, sub tensiunea fiecărei zile; pulbere inflamabilă, demonstraţie adevărată că poporul latino american nu e neputincios în faţa înrobitorilor de popoare şi a armatelor lor mercenare.” Ne facem că uităm ajutorul frăţesc pe care l-a dat acelaşi Castro Miscarii Populare de Eliberare a Angolei condusă de Agostinho Neto care declara că dorea să facă din Angola „o Cubă a Africi”. Cei 50.000 de militari cubanezi nu erau mercenari ci muncitori calificaţi în uciderea mişcărilor care se opuneau MPEA.

Detestaţii americani au produs un film apologetic despre viaţa revoluţionarului argentinian care, şi rezumată constituie o materie perfectă pentru cinematografie căci Guevara a avut o viaţă aventuroasă, demna de a fi ecranizată. Cele două volume de memorii ale lui Che Guevara, Jurnalul revoluţiei cubaneze şi Jurnalul bolivian, au stat la baza filmului Che. Realizat în 2008 de Steven Soderbergh, filmul a fost distins cu premiul Festivalului de la Cannes şi premiul Goya, pentru cea mai bună interpretare şi cea mai buna producţie. În mod frustrant pentru victimele sale “viaţa lui Che şi, mai mult, moartea sa îi inspiră pe mulţi poeţi, artişti şi muzicieni. Dar pentru a se întâmpla astfel, a fost necesar să se păstreze tăcerea asupa ticăloşiilor unui om care acţiona în calitate de gardian şi, totodată, de călău.”

Anumite figuri par a rămâne imune la eroziunea timpului sau uzul raţiunii păstrându-şi puterea de a fascina în ciuda tuturor evidenţelor căci omul întotdeauna a avut nevoie disperată să creadă într-un alt semen al cărui destin să transceadă regulile banalităţi de zi cu zi. Iraţionalul a jucat un rol primordial în susţinerea ambelor spectre politice extremiste ale secolului trecut. În ciuda acestor circumstanţe aparent atenuante, agitarea în continuare a figurii lui Che Guevara şi curăţarea personalităţii lui de orice păcat sangvin este iritantă căci Guevara nu a fost doar un simplu călător pe motocicletă, un medic ratat, un ziarist sau un scriitor romantic (chiar dacă s-ar fi rezumat la acest statut ar fi fost dificil să ascundă incitările la crimă) ci un guerilleros de frunte, demnitar de prim rang al noii puteri revoluţionare cubaneze care se staliniza încetul cu încetul. Această evoluţie nu are voie să fie ştearsă cu buretele dintr-o minimă decenţă doar pentru că la un anumit moment a intrat în dizgraţia lui Castro şi a sponsorilor lui sovietici fiind executat cu sânge rece de militarii bolivieni (ce respect să fi avut dictatura militară boliviană faţă de un străin care ajunsese în Bolivia tocmai pentru a o destabiliza?). Daca tricourile cu Hydrich sau Eichmann sunt rare, nu acelaşi lucru se întâmplă cu cele cu Guevara. De acord, guerillerosul argentinian este mult mai sexy şi rebel însă fanatismul lui rămâne în doze la fel de substanţiale. În plus, lui Guevara i se aplică cu maximă scrupulozitate sentinţa lui Hristos “Cel ce scoate sabia, de sabie va muri şi va pieri (Matei 26, 52). „Che Guevara şi Fidel Castro sunt cele două feţe ale aceleaşi monede: aceea a unei sângeroase utopii. Puterea lor de seducţie nu ţine decât de o nemăsurată capacitate de orbire a numeroşilor lor simpatizanţi care n-au vrut niciodată să se aplece prea mult asupra cadavrelor abandonate pe drum de aceşti revoluţionari implacabili.”

Trei ecouri

Figura lui Che Guevara a inspirat atât istorici cât şi mulţi scriitori care vedeau în el un martir al ideii de eliberare, a schimbării messiance. Mai puţini au fost cei care i-au folosit personalitatea pentru a dovedi iluzia oferita de Guevara, printre aceştia puţini numărându-se şi scriitorul rus Andrei Makine, o figură importantă a culturii francofone de astăzi. În volumul Iubirea omenească Makine descrie destinul tulbure al unui militant comunist din Angola, Elias Almeida, care îl duce şi în Congo (fostul Zair) în căutarea tatălui său care se alăturase mişcării de guerillă aflată sub comanda exilatului cubanez. Makine îl zugrăveşte pe miticul Guevara în culori destul de sumbre, simţul anticomunist căpătat în timpul perioadei sovietice a vieţii lui neputând a fi hipnotizat de personalitatea lui Guevara. Makin ştie care-i treaba cu comunismul şi, de altfel, nu ezită să o proclame în marea majoritate a romanelor sale.

Pentru Makine, Che Guevara nu este decât un agitator mistic cu ceva carismă pe care-l descrie în culori prea puţin flatante „Nu a putut închide ochii, gândindu-se la greşeala lui Ernesto. Cubanezul le promitea oamenilor o fericire logică, aşezată, construită cu răbdare. Visul unei societăţi ideale, comunismul. Ei însă cunoşteau un extaz mult mai apropiat şi violent: noaptea aceea de după luptă, înălţarea prin alcool şi droguri, libertatea totală pe care o aveau ca să-şi satisfacă orice dorinţă, să spargă orice uşă, să ucidă pe cine vor, să aleagă femeia care le place, să o posede fără să se mai străduiască să-i ceară voie (…) Timp de o noapte se puteau simţi egalii zeilor. Şi acest biet cubanez care le vorbea despre ordinea revoluţionară care trebuie respectată, despre industria socialistă pe care va trebui să o dezvolte.” Comandantul cubanez nu a rezistat cutumelor locului şi „Ernesto a părăsit Africa la o săptămână după acea noapte de foc. Elias l-a văzut îngrămădind zdravăn în raniţă un teanc de carnete legate cu sfoară. Motivul acestei plecări era drept şi nobil, aşa cum era tot ce spunea cubanezul în discursurile sale : va duce pe alte meleaguri flacăra luptei revoluţionare, va căuta sprijin pentru mişcările de eliberare la popoarele frăţeşti. O spunea pe un ton grav, inspirat şi când ascultai, simţeai gustul cam fad al drogurilor verbale care îi ameţeau atât de lesne pe oameni.”

În rândul hagiografilor francezi ai lui Guevara se numără şi Jean Cormier care a publicat în cadrul colecţiei Decouvertes volumul Che Guevara, El comandante tradus în limba română şi tipărit în cadrul colecţiei Enciclopedica a ziarului Cotidianul. Rămânem sideraţi încă din pagina zece (căci primele pagini sunt ocupate cu nu mai puţin de opt fotografii ale lui Guevara). Cartea este dedicată „copiilor mileniului trei” (care ce ar putea învăţa adoptând modelul Che?). Reporterul francez şi-a dedicat mulţi ani din viaţă analizării şi exploatării acestui subiect fapt ce l-a condus negreşit către o atitudine de îndrăgostit faţă de Guevara. Volumul apărut nu este decât o hagiografie modernă flancată de 150 de fotografii (pentru un volum format A5 de 140 de pagini). Motto-ul adoptat de ziaristul francez este reprodus pe pagina a doua în care este tradusă una din poeziile modeste stilistic ale lui Guevara dar pline de profunzime politică şi, mai ales, revoluţionară „Şi dacă plumbul ne va opri din drum/ un giulgiu din lacrimile cubanezilor/ ca să acoperim oasele luptătorilor/ înghiţiţi de valul istorie americane.” Cum să ne mai mire când regăsim fotografii cu fiinţa iubită în toate ipostazele decente, desigur, dar muncitoreşti cu explicaţia „Che demonstrează că poate trece la muncile practice, exemplificând prin propria-i persoană. În afară de munca de pe câmp, în mină sau în atelier, ştie şi să modifice un tractor vechi pentru a-l transforma în maşină de tăiat trestia de zahăr, ba chiar îi apostrofează pe unii dintre colaboratorii săi care se duc la şedinţele de muncă voluntară cu maşina.” Stilistica seamănă perfect cu cea din anii 1950 si apărută în volumele de la Cartea Rusă.

O altă hagiografie apărută recent în urma eforturilor editoriale ale unei alte publicaţii româneşti, Săptămâna Financiară ( publicaţiile noastre au o predilecţie aparte către publicarea unor cărţi preluate din Occident fără o minimă lectură critică din partea unor oameni de meserie, ca de exemplu, al istoricilor) este „Che Guevara, viaţa unui mit” volum scris de medicul şi ziaristul Reginaldo Ustariz „punctul de vedere al unuia dintre puţinii martori care s-au aflat în preajma cadavrului lui Che.” (acest fapt îl transformă într-un adevărat depozitar a unui ceva sacru şi apostolic, e drept, de culoare roşie) În prefaţa scrisă de Frei Betto, un călugăr dominican brazilian regăsim esenţa hagiografică a cărţii „ S-au scurs 40 de ani de când Ernesto Che Guevara, în vârstă de 38 de ani şi-a încheiat cariera eroică de luptător. Cu toate acestea, amintirea lui a rămas vie ca un exemplu pentru cei care împărtăşesc utopia eliberării. Jean Paul Sartre - însoţit de Simone de Beauvoir - l-a cunoscut pe Che în Cuba şi l-a numit fiinţa umană cea mai completă a epocii noastre. Chiar şi astăzi, sunt destui cei care văd în el întruparea Omului Nou reprezentat de idealul socialist.”În mod incredibil, în ciuda miilor de tone de cadavre oferite pe altarul Omului Nou cineva continuă să creadă în această utopie criminală (indiferent dacă este de extremă - dreapta sau stânga). Aceşti oameni ar trebui zgâlţâiţi puţin pentru a le fi ţipate în urechi şi conştiinţe faptul evident că Omul Nou nu va exista niciodată. Tot ce avem este vechiul om, din carne şi oase, cu micile lui dorinţe egoiste atât de bine rezumate de Constituţia Americană care garantează „the pursuit of happiness.” Portretul lui Che este izbitor de asemănător cu cele ale lui Nicolae Ceauşescu şi, lărgind cadrul, cu cel al oricărui conducător comunist (fascinant este faptul că nu neapărat Che este răspunzător pentru aceasta ci fanii lui). Regăsim subcapitolele Omul cinstit, (principiul onestităţii, decenţa şi comportamentul exemplar în societate îi este inoculat din fragedă copilărie) cercetătorul ştiinţific (încă din primii ani de studenţie la Facultate de Medicină din Buenos-Aires, Ernesto face cercetări ştiinţifice), strategul militar, ziaristul şi scriitorul, (de la o vârstă fragedă lui Che îi place nu doar să citească cărţi, ci şi să scrie articole pentru a fi publicate în presă) matematicianul (Che se distingea prin punctualitatea riguroasă, capacitatea profundă de asimilare şi cea de sinteză) bărbatul sever ( Che a fost sever cu subordonaţii lui, dar întotdeauna corect). Concluzia nu poate fi decât una : „Un bărbat exemplar”. În mod neaşteptat autorul face referire şi la episodul La Cabana însă, evident, efortul este menit doar a-l absolvi pe Erou. Cum? Evocând cifra de 10.000 de morţi pe care i-o atribuie dictaturii lui Batista. În comparaţie cu acest bilanţ, cei 450 de oameni spânzuraţi în La Cabana este ridicol de mic şi justificat căci „eu, personal, am constat-inclusiv prin intermediul fotografiilor - că în Cuba au fost trimişi la moarte torţionari, oamenii fără scrupule şi sadicii” Însă din câte ştim nu figura lui Batista se află pe tricouri ci cea a lui Guevara. Serviciile de propagandă şi protocol din lumea comunistă au înşelat vigilenţa unor spirite mult mai luminate.

Mirajul omului nou

Idealul teoretic al lui Guevara, declarat propagandistic, era crearea unui om nou. Nimic nou sub soarele ideologiei comuniste căci mitul Omului Nou avea vechime chiar când îl enunţa Guevara care l-a preluat de la aparatul propagandistic sovietic, enunţat în romanul Ce-i de facut?(1864) de Cernişevski. Stalin, la înmormântarea lui Lenin, declara că bolşevicii sunt făcuţi dintr-o stofă specială În acelaşi ton Guevara scrie „Cum este omul nou, cum poate fi construit? Înainte de orice prin educarea semenilor, deschizându-le apetitul pentru a împărtăşi, pentru a face un efort comun, cu satisfacţia datoriei împlinite. Omul nou trăieşte în primul rând pentru societatea în care evoluează şi nu pentru el însuşi. Astfel munca lui nu trebuie comparată cu a vecinului, căci munca este, din punct de vedere economic, abstractă. Remuneraţia lui trebuie să fie calculată în funcţie de necesităţile lui materiale, ele însele definite colectiv prin Plan.” Omul nou trebuie clădit prin sacrificiu dar şi prin contaminare. Descoperim motivul existenţial primordial al lui Ernesto Che Guevara „Orice acţiune a noastră e un strigăt de război împotriva imperialismului... Oriunde ne-ar surprinde moartea, fie ea binevenită câtă vreme strigătul nostru de luptă a ajuns la o ureche receptivă şi o altă mână se întinde să ne preia armele...”

Mirajul omului nou dar şi al lui Guevara a cuprins o mulţime de intelectuali occidentali, ştim prea bine. Pentru Jose Saramango, Che „A fost văzut ca un Crist care coborâse de pe cruce pentru a izbăvi umanitatea, ca o fiinţă dotată cu puteri absolute care era capabil să scoată din pietre apa, cu care va stinge toată setea, şi să transforme această apă în vinul din care să bea splendoarea vieţii. Şi toate acestea erau adevărate, căci portretul lui Che Guevara a fost, în ochii a milioane de persoane, portretul demnităţii supreme a fiinţei umane.” Figura lui Guevara a fost apropriată şi de o parte din voluntarii republicani din IRA din Irlanda de Nord, originile sale irlandeze, chiar dacă îndepărtate, reprezentând un motiv de mândrie. Pe zidul unei case din Derry încă se poate vedea o frescă cu Guevara şi inscripţia în limba irlandeză „Pot să ucidă revoluţionarul dar niciodată Revoluţia.” Atracţia pe care a exercitat-o personalitatea lui Guevara asupra multor occidentali (atât intelectuali cât şi oameni politici sau simpli militanţi de stânga, până mai recent la altermondialişti care ar fi „ bătrânii ideologi, strigoii unui trecut de sânge şi ruine” ) nu constituie decât o confirmare a necesităţii de a crede în ceva şi/sau cineva depăşeşte sfera raţionalului şi statutul personal căci „Libertatea nu garantează infailibilitatea. Independenţa nu asigură imparţialitatea. Ea îi este apropiată, dar nu i se poate substitui. Poţi foarte bine să fii independent şi să fii necinstit. (…) Nu e nevoie de constrângeri pentru ca un om să fie sau să devină necinstit. El ajunge foarte uşor acolo şi singur, nu e nevoie de o forţă din afara lui ca să-l facă incompetent.” Che Guevara nu este decât unul din instrumentele de propagare a iluziei comuniste, unul din cele mai vandabile spre deosebire de sutele de lideri comunişti care nu numai că au murit în patul lor dar au dus o viaţă în lux. El va fi în continuare exhibat în timpul manifestaţiilor violente sau paşnice ale grupurilor antimondialiste. Nu avea dreptate bătrânul Swift când scria că nu poţi schimba convingerea cuiva decât cu condiţia ca aceasta convingere să fi fost raţional adoptată.?

Chipul ascuns al lui Che -1-

2010-06-14T23:09:00.000-07:00

Figura lui Che Guevara a devenit mitică, legendară, simbolică, un adevărat loc comun pentru o parte a lumii contemporane chiar dacă avântul guevarist s-a mai domolit, el încă reprezintă port-stindardul tuturor dezmoşteniţilor şi naivilor din lume, o figură sexy numai bună de imprimat mii şi mii de tricouri. O figură trendy de revoluţionar, Ernesto Che Guevara s-a născut la 14 iunie 1928 în oraşul Rosario din Argentina, primul copil dintr-o familie din clasa mijlocie cu origini spaniole, basce şi irlandeze, pe tatăl sau chemându-l Ernesto Guevara Lynch. Amestecul exploziv de sânge basc şi irlandez nu avea cum să nu producă un caracter neobişnuit. Sunt cunoscute detaliile biografice marcante ale vieţii lui Guevara însă vom încerca să analizăm dintr-un unghi critic destinul istoric al revoluţionarului comunist argentinian dar şi ecourile pe care le-a produs căci, asemeni unei pietre aruncate în apa unui lac, undele produse de Guevara au fost mult mai vizibile decât însăţi impactul pietrei cu luciul apei.

După victoria los barbudos şi instaurarea comunismului în Cuba Che a deţinut mai multe responsabilităţi, printre care, cea mai sângeroasă, a fost cea de comandant-şef al închisorii din La Cabana, post pe care-l va ocupa începând din 3 ianuarie 1961 până în luna iulie, iar mai apoi de responsabil al Comisiei de epurare. Che a ordonat executarea a aproape o sută optzeci de sentinţe de condamnare la moarte. Faptul că s-a mânjit cu sânge nu l-a deranjat nici o clipa căci, nu-i aşa, omleta nu se face decât spărgând oale. “Execuţiile nu sunt doar o necesitate pentru poporul Cubei, ci si o datorie impusă de acest popor.” sau “Am împuşcat; împuşcăm şi vom continua să împuşcăm atât timp cât va fi nevoie. Lupta noastră este crâncenă”(din cuvântarea rostită tocmai de la tribuna ONU) sau “orice revoluţie comportă, inevitabil, o parte de stalinism.” Adică o multitudine de asasinate motivate ideologic (anumite categorii sociale nu intrau în grila comunistă).

Guevara a fost şi preşedintele Băncii Naţionale a Cubei şi ministru al Industriilor chiar dacă habar nu avea nici de finanţe şi nici de economie, însă ştiinţa revoluţionară, ştim bine, poate trece peste astfel de detalii minore. În ciuda demnităţilor,“Ernesto Che Guevara nu-şi găsea locul. Pentru a-i satisface năzuinţele lui de cavaler rătăcitor, de mic condotier al secolului al XX-lea (cum se califica el însuşi) Fidel Castro l-a trimis să apere cauza revoluţiei cubaneze peste tot în lume, făcând din el un ambasador itinerant în locul ministrului Afacerilor Externe” Este relativ puţin cunoscut faptul că Che Guevara a fost manevrat şi sacrificat de către Fidel Castro. Perdeaua de fum propagandistică lansată de numeroasele centre de influenţa din Occident dar şi din ţările comuniste au ocultat acest adevăr căci înainte de a deveni o victimă a CIA şi armatei boliviene, Che a fost abandonat de către marele său prieten şi tovarăş de luptă, Fidel Castro, care s-a supus cu multă bucurie pretenţiilor sovietice de a-l înlătura pe Guevara după ce acesta a criticat puterea sovietică în timpul unui congres la Alger. E drept, şi ideologic Guevara tindea către maoism şi nu către călduţa dar înţeleapta doctrină sovietică a convieţuirii dintre cele două sisteme (căci nomenklatura comunistă avea nevoie să exploateze popoarele supuse si nu de milioane de cadavre în oraşe topite de bombele nucleare americane). Castro si Guevara doreau confruntarea cu orice preţ ceea ce ar fi fost sinucidere garantată. În plus, combativitatea lui Guevara aducea şi a troţkism cu al sau principiu al revoluţiei permanente, un motiv în plus pentru a fi înlăturat. Devenind indezirabil pentru Castro dar putând fi în continuare util pentru a crea probleme inamicului a fost aruncat în fostul Congo belgian unde a condus un grup de luptători comunişti cubanezi, în majoritatea lor negri, care trebuiau să sprijine o acţiune de guerillă locală îndreptată împotriva guvernului condus de Tshombe şi sprijinit de şeful statului major al armatei, Mobutu. Un previzibil eşec aşa cum au fost absolut toate republicile populare din Africa, din Europa şi, în general, din întreaga lume.

După ce a spălat putina din Congo, într-un mod prea puţin demn, a ajuns la refacere în RDG. După alte câteva săptămâni de antrenament militar în Cuba şi-a început ultima aventură în Bolivia în fruntea a numai patruzeci şi trei de oameni, fapt ce spune totul despre dorinţa lui Fidel Castro de a scăpa definitiv de el. Chiar dacă Che spera să ralieze o parte din populaţie la mişcarea sa, aceasta aserţiune s-a dovedit complet nefondată pe teren. Populaţia locală fugea de el drept pentru care capturarea grupului nu a reprezentat decât o chestiune de timp. CIA îl urmărea încă din Congo. “Bolivienii nu aveau deloc intenţia să-i cruţe pe prizonierii lor. Americanii, în schimb, considerau că e preferabil să-i păstreze pe Che şi pe camarazii acestuia în viaţă, pentru a nu face din ei nişte martiri.” Necruţătorul şi crudul Che (atunci când se afla la putere în Cuba) devine foarte uman în timpul ultimei confruntări alegând calea logică, aceea de a se preda, înconjurat fiind de trupe mult mai numeroase în speranţa că va fi judecat şi doar condamnat la închisoare (pedeapsa capitală neexistând în Bolivia). S-a înşelat căci generalii aflaţi la putere în Bolivia în acea perioadă au ordonat asasinarea lui. Urmărirea lui Guevara de către CIA şi sfârşitul său macabru, eroic, legendar intră în logica elementară a războiului rece căci America de Sud rămânea uşa din spatele Statelor Unite, sfera de influenţă predilectă în care americanii au operat pentru a stinge, cu mai mult sau mai puţin succes, orice focar de contaminare comunistă. Lecţia eşecului din Cuba a fost învăţată de Washington. Propagandiştii guevarişti eludează faptul că URSS şi ţările comuniste procedau exact la fel cu spionii, agenţii sau instigatorii rezistenţei anti-comuniste trimişi de Occident în spaţiul lor de influenţă. Evident, nici unui secretar de stat american sau şef al trezoreriei nu i-a trecut prin cap să pornească o mişcare de eliberare anticomunistă dincolo de Cortina de Fier.

Cam de acest scenariu avea nevoi Fidel Castro pentru a-l transforma într-un mare erou cubanez dar şi al mişcării comuniste mondiale. Iar eroii sunt preferabili oamenilor în viaţă, potenţiali concurenţi la împărţirea tortului (puterea absolută). “Condiţiile sordide în care a fost ucis Ernesto Che Guevara vor face ca imaginea lui să devină şi mai puternică; nu va fi imaginea unui om ucis în luptă, ci cea a unui martir dezarmat, asasinat cu sânge rece.” Odată mort, Guevara s-a transformat într-o marfă excelentă pentru propaganda comunistă căci putea fi ambalat în culori atractive în care orice nemulţumit să se regăsească. Istoricul de origine cubaneză Jacobo Machover consideră că “Legenda ţesută în jurul lui Che este, în primul rând, o creaţie franţuzească ce s-a internaţionalizat cu trecerea timpului. În timpul vieţii, Guevara stârnea un amestec de respect şi de teamă. Odată mort, numele şi imaginea lui au devenit sacre.”

Casetele ne deruleaza amintirile

2010-05-23T22:56:00.001-07:00

Un capitol important al descoperirii muzicii l-au reprezentat petrecerile la care am fost invitat. La aceste evenimente extraodinar de importante fiecare venea cu sacoşa lui cu casete. Eram chiar rugaţi de gazdă să le aducem şi eventual, să fie gata potrivite la melodia pe care dorea să o ascultăm. În astfel de cazuri existau doar două tipuri de melodii acceptabile: fie cele disco, de bănţuială liberă, fie blues-urile romantice care ne permiteau o scurtă apropiere castă, dar şi puţin erotică, pentru că nu era lucru puţin, pe vremea mea (extraodinara plasticitate a limbii române ca şi cum momentele în care scriu aceste rânduri nu ar mai fi în aceeaşi măsură tot vremea / timpul meu dar nu putem eluda extinderea acestei exprimări care implică regretul pentru vremurile apuse, superioritatea celui care o întrebuinţează în comparaţie cu termenul de comparaţie obligatoriu inferior, cei din vremea de azi, totul asezonat cu nostalgie siropoasă), să-ţi încolăceşti braţele în jurul taliei de viespe a fetei invitate la blues. Recunosc că aveam o colecţie bogată de bules-uri pe care o foloseam constant în timpul petrecerilor, atunci când era posibil să mă apropii de casetofonul pe care gazda îl împrumutase şi ea cine ştie de pe unde sau pe care-l avea. Căci nu eram singurul care dorea să asculte o anumită melodie, fiecare avea pasiunile şi maniile sale. Nu mă voi referi la bules-urile altora, ci doar la ale mele. În această colecţie intra Scorpions cu Always somewhere sau Depeche Mode cu Sombody cântat live, U2 cu One, REM Everybody hurts, Guns cu tânguitorul ei Since I don’t have you. Fiecare melodie avea propriul ei mesaj, de aceea ele erau difuzate în anumite momente bine definite. Regula era ca un astfel de blues să fie strecurat între două-trei melodii disco, şi doar unul, căci altfel riscam să aţipim în braţele partenerelor. O minciună, cum să fi adormit în braţele unor fete pe care, în subconştient, le căutam şi doream ?! Prin muzică ne întâlneam şi comunicam. Primele fioruri erotice multora din generaţia mea ne-au fost provocate de incitatoarea melodie a unei italience care, cred, a intrat în istoria videoclipurilor muzicale prin bustul său impresionant. Sabrina şi videoclipul ei “Boys” a încântat o întreagă generaţie de băieţi care, prin intermediul celor trei-patru minute, s-au putut delecta cu nişte sâni imenşi, trei sferturi în libertate, doar centrul lor fiind acoperit cu o bandă albă care se dorea a ţine locul sutienului. Languroasa italiancă se zbănţuia într-o piscină, udă, evident, cântându-şi pofta ei pentru băieţi, un mesaj destul de libertin, căci ea nu avea un anume partener dorit, idilizat, ci se adresa aşa, în general, tuturor băieţilor. Sau poate că ea se substituia genului feminin în general. Un ospătar în frac, bine dichisit, îi aducea în piscină un cocktail, pe care ea îl savura încercând să fie cât mai sexy cu putinţă, urcându-şi sânii deasupra marginii ştrandului, oferindu-i spre o vizualizare cât mai atentă publicului surescitat. Fiind hipnotizat de sânii ei, melodia mi se părea destul de bună, şi chiar acum nu pot nega faptul că era antrenantă, bună de zbănţuială, de dat din mâini haotic. În comparaţie cu videoclipurile care (de)formează generaţiile actuale de puşti, în care jocuri sexuale dintre cele mai fanteziste sunt arătate destul de explicit – nu însă atât de clar precum ar dori-o producătorii şi chiar starurile mondiale, clipul italiencei este banal şi cât se poate de virginal. Oare este de condamnat faptul că Sabrina a câştigat şi ea o pâine albă şi pufoasă de pe urma sânilor ei mari? Era ea prima? Cu siguranţă a fost prima divă sexy din viaţa multora din puştii începuturilor anilor 90, poate la concurenţă cu Samantha Fox, o altă posesoare de sâni imenşi care s-a apucat de muzică în ideea de a deţine o modalitate adecvată de a-şi scoate în evidenţă principalul atu, decolteul adânc. Încă o dată trebuie să recunoaştem că suntem în urmă cu câteva decenii faţă de Vest, căci această modă a sânilor mari, mediatic expuşi a ajuns să facă carieră în show-biz-ul autohton după cel puţin un deceniu. Pudibonderia comunistă s-a topit mai greu, însă odată Rubiconul trecut nu a mai existat nici o constrângere, probabil spre disperarea feministelor din România. O pereche de sâni inteligent puşi în valoare poate produce o grămadă de bani şi, asemenea stângului lui Hagi, poate asigura o viaţă întregului corp mai mult decât îmbelşugată, căci fotbaliştii stau la pândă, cu telecomanda în mână. Dar nu aveam cum să ştiu toate acestea atunci. Eram doar un frecvent vizitator al singurei dughene din oras, laborator foto - magazin de desfacere a diverselor produse fotografice (albume, filme etc.) al cărui patron şi vânzător intuise potenţialul comercial al sânilor starletelor muzicale din Vest care începuseră a se afirma şi în România. În geamul vitrinei expusese o colecţie de câteva zeci de fotografii alb-negru cu Sabrina, Madonna, Sandra, Samantha Fox. Mai erau şi câteva cadre cu nişte băieţi pletoşi cu chitare în mâini, care nu mă intereseau defel, căci eram profund interesat în noutăţile cu busturi substanţiale. Când apăreau acestea îmi făceam curaj, intram în prăvălie, nu înainte de a mă asigura că nu mai e nimeni înăuntru şi ceream sfios pozele dorite. Plăteam pentru fiecare două sute de lei. Vânzătorul, un bărbat pe la patruzeci de ani, cu burtă şi mustaţă, îmi vâra pozele în pliculeţe pudice, pentru a ascunde şi proteja carnea închisă a sânilor ce se revărsau din sutiene palide. Colecţionam astfel de cadre pe care le piteam într-o cutie cu fund dublu. Eram doar nemulţumit că aleasa mea secretă, Sandra, era mult prea decent îmbrăcată, probabil din cauza posesivului ăla de valah expatriat care o cucerise şi care-i făcea muzica, unu’ Mihai Creţu.

Despre criza greaca

2010-05-05T04:02:00.000-07:00

Introducere

“Ministrii de finante din zona euro au aprobat, duminica, un pachet de imprumuturi financiare in regim de urgenta pentru Grecia, pe urmatorii 3 ani (110 miliarde euro , din care FMI 30 restul zona euro). In schimb, Guvernul socialist de la Atena si-a asumat masuri de austeritate in valoare de 30 de miliarde de euro. Dintre masuri: al 13-lea si al 14-lea salariu nu vor mai fi acordate, varsta minima de pensionare va fi de 60 de ani, TVA-ul ar urma sa creasca la 23%. Guvernul socialist de la Atena a prezentat, duminica, un plan ce contine masuri de austeritate in valoare de 30 de miliarde de euro, in schimbul banilor pe care urmeaza sa-i primeasca de la Uniunea Europeana si Fondul Monetar International, relateaza AFP, citata de HotNews.ro.
Iata care sunt principalele masuri adoptate de Guvern :
* reduceri ale cheltuielilor bugetare de 7.6 miliarde de euro in urmatorii doi ani
* al 13-lea si al 14-lea salariu nu vor mai fi acordate pentru angajatii din sectorul bugetar si nici pentru pensionarii din sectoarele public si privat
* investitiile publice vor fi reduse
* costurile necesare functionarii institutiilor publice vor fi diminuate
* veniturile la buget vor creste cu 7.8 miliarde de euro in urmatorii doi ani
* TVA-ul va creste de la 21% la 23% in acest an
* o noua taxa va fi impusa constructiilor ilegale, care sunt numeroase in Grecia
* noi taxe vor fi impuse pentru poluare, jocuri de noroc si pe profiturile companiilor
* taxele de consum pentru alcool, tigari si benzina vor fi majorate
* varsta de pensionare a femeilor va fi majorata de la 60 la 65 de ani, similara cu cea a barbatilor
* incepand din 2015, angajatii vor trebui sa plateasca contributii de pensie timp de 40 de ani pentru a primi pensie (nu doar 37 de ani ca pana in prezent)
* varsta minima de pensionare va fi stabilita la 60 de ani
* guvernul va implementa masuri care sa faca piata muncii mai flexibila si sa usureze modalitatile de concediere”
Sursa: www.euroactiv.ro

Comentariu

Elada ramane probabil cea mai mare teapa pe care a luat-o Uniunea Europeana vreodata. O alta lovitura data unicitatii Romaniei (ca la noi la nimeni). S-au scris multe comentarii despre situatia dramatica a acestei tari cu o cultura faimoasa si clasica, o clima si natura binecuvantate etc. Inselatoriile la care s-au dedat succesivele guverne elene insa cred ca vor intra in istoria economica (cel putin ) a Europei si nu numai. Nu suntem specialisti sau analisti financiari ci doar observatori ai scenei publice europene. O analiza recenta din Capital ne-a atras atentia prin pertinenta si curajul ei. In esenta ea afirma ca elenii au facut harcea parcea Tratatul de la Maastricht care are prevedri financiare stricte ( datoria publica nu trebuie sa depaseasca 60% din PIB, inflatia sa fie sub 3% iar deficitul public sub 3% - in cazul Greciei acesta ajungand la 14%, o cifra record!) Grecia reprezinta insa cea mai mare capcana ce i-a fost intinsa Uniunii Europene de la creearea sa. Pare a fi un hot care a intrat prin efractie intr-un apartament luxos al unei mari vedete de cinema care tocmai intretinea relatii sentimentale cu o amanta. Daca actorul suna alarma, sotia va afla despre aventura si-i va lua copiii si jumatate din avere. Daca il lasa in pace pe hot scapa mai ieftin doar cu cateva ceasuri Rolex si bijuterii. Mai mult ca sigur ar alege cea de a doua varianta. Ca si Uniunea Europeana. Explicabil. Caci daca ar lasa Grecia sa cada toate celelate tari ale zonei euro ar avea de suferit. Pe de alta parte numai morala nu este toata aceasta tarasenie.

Stimabilii contabili si experti finantisit ai Comisiei si ai Fmi uita un sigur lucru: populatia (boborul) se obisnuieste foarte rapid cu traiul bun. Un truism: nici un popor nu vrea sa traiasca prost, in mizerie. Poate nu are capacitatea de a se ridica si construi o societate si o economie prospera din varii motive insa in mod teoretic aspiratia lui este catre prosperitate. Este si cazul grecilor. Ne intrebam cum va da inapoi guvernul elen aceasta stare, cum ii va obisnui pe concetateni cu austeritatea. O caricatura excelenta publicata in le Courrier International, preluata din ziarul Le Matin din Lausanne arata un chelner care aduca unui client (UE) celebra salata greceasca spunandu-i “poftiti salata greceasca! Fara rosii, fara ardei, fara ceapa alba, fata feta, fara masline negre, fara ulei de masline si fara ierburiproaspete.” La care clientul (UE), cu dureri de cap, intreaba “Si cat ma va costa asta?” Deja am vazut la Euronews cum au inceput confruntarile pe strazile Atenei. Facem o legatura intre puterea stangii elene si dezastrul economic actual chiat ca nu este opera exclusiva a Stangii. Cand se da drumul la populism nici Dreapta nu este foarte imuna caci ce om politic sau guvern nu ar dori sa fie iubit, apreciat, votat? Cum ramane insa cu Uniunea Europeana si cu regulile ei? Mai conteaza ele? Daca ar fi fost posibil sunt sigur ca multi politicieni, mai ales germani, ar fi dat afara Grecia din zona euro ceea ce ar fi fosta pana la urma perfect justificabil: nu ati respectat semnatura pe care ati pus-o pe Tratatul de la Maastrict, ba mai mult, ne-ati mintiti la greu, ati falsificat statistici, v-ati imprumutat prin tot felul de aranjamente netransparente, de ce v-am ajuta? Insa aiasta nu se poate, cum spunea batranul P.P. Carp. Masivul pachet financiar, sustinut mai ales de statele din zona euro (80 de miliarde de euro! Daca am fi fost si noi parte a ei am fi scos carnetul de cecuri...) va atarna precum o piatra de moara de gatul Greciei iar populatia nu-i va face viata usoara guvernului pentru ca stie ca daca acesta cedeaza va fi cineva care sa-l salveze. Prostii care respecta Maastrichtul. Solidaritatea este excelenta, cheia de bolta a edificiului comunitar insa cu o singura conditie: sa se bazeze pe onestitate. De aceea, ni se pare important ca Romania sa absoarba cat mai multi bani comunitari (celebra sintagma grad de absorbtie) precum un burete dar sa o faca temeinic, in mod legal, cinstit si nu eludand legislatia comunitara, asa stufoasa cum este ea pentru a nu ajunge niciodata intr-o postura atat de neplacuta precum cea a Greciei.
Concluzii
Un alt articol din Capital se intituleaza “De ce voiau germanii ca Grecia să fie lăsată să dea faliment?” si preia datele unui studiu care arata ca nu mai puţin de 92% din germani voiau ca Grecia să fie lăsată să dea faliment, mai degrabă decât a fi salvată. Care sunt motivele?În primul rând, Germania va avea cea mai mare contribuţie în ajutorul acordat Greciei, guvernul de la Berlin fiind nevoit să scoată din buzunar nu mai puţin de 25 de miliarde de euro. Apoi, nemţii sunt contrariaţi de faptul că grecii protestează când e vorba de măsuri drastice în condiţiile în care:
- Pensia unui grec reprezintă 80% din salariu, în timp ce pensia unui german reprezintă 46% din salariu.
- Un grec are 14 salarii pe an, în timp ce un german are 12.
- Un grec ajunge la pensie după 35 de ani de muncă, in timp ce un german munceşte 45.
Conform CNN, un muncitor grec ar fi declarat pentru New York Times: "Am dat lumii democraţia. Acum aşteptăm de la Uniunea Europeană să ne sprijine". Sprijinul are insa un prêt si asta o va resimti el foarte curand.
Speram ca nemtii sa aiba pusi de o parte alte 50-60 de miliarde caci mai sunt tari care stau la coada in asteptarea ajutorului lor. Insa cand au nemtii timp sa se gandeasca la astfel de subtilitati financiare, nu sunt la munca? Factura celui de al doilea razboi mondial se pare ca nu a fost inca achitata.

Limbile celtice: extinctie sau conservare? (6) Manx+ Concluzii

2010-04-28T03:01:00.000-07:00

Manx

Manx este o limbă celtică din familia limbilor goidelice, verişoară primară cu irlandeza şi scoţiana fiind vorbită în insula Man. Având în vedere imposibilitatea traducerii literare a termenului acestei limbi am preferat să păstrăm forma sa engleză căci forma sa gaelică este de gaeleg sau gailck. Manx provine din irlandeza medievală din care a început procesul de desprindere în secolul al XIII-lea iar de scoţiană s-a diferenţiat începând cu secolul al XV-lea. Folosirea limbii a decăzut masiv în secolul al XIX-lea. În 1874 încă aproximativ 30% din populaţia insulei vorbea manx în mod frecvent ( 12.340 de oameni din populaţia insulei de 41.084). În 1901 numărul vorbitorilor deja scăzuse la 9,1% din populaţie iar în 1921 la infima cifra de 1,1%. Ca şi în alte zone locuite de descendenţii triburilor celtice, una din cauzele decăderii limbii a fost dorinţa părinţilor de a asigura copiilor lor o educaţie cât mai bună care să le permită integrarea într-un ansamblu social de mari dimensiuni la care se adăuga, evident, descurajarea activă a folosirii limbii de către autorităţile engleze. Situaţia acestei limbi este cumva asemănătoare cu a cornezei: ultimul vorbitor nativ al limbii, Ned Maddrell, a murit în 1974 însă în ultimul deceniu a apărut o mişcare de resuscitare a vorbirii limbii, mişcare culturală care a întâlnit un teren fertil fiind încurajată de autorităţile autonome ale insulei căci manx este învăţată ca a doua limbă în toate şcolile primare şi gimnaziale din sistemul educaţional al insulei şi, de asemenea, în cadrul liceului insulei Man şi a Centrului de Studii Manx. Această tendinţa a cunoscut un relativ succes astfel încât la ultimul recensământ 1.689 de oameni au declarat că cunosc într-o oarecare măsură limba (2,2% din totalul populaţiei insulei). În plus, limba a fost studiată începând cu secolul al XIX-lea de mai mulţi cercetători în domeniul lingvsticii iar Eamon de Valera, liderul naţionalist irlandez, prim-ministru al Irlandei în acea perioadă, a trimis în insulă cercetători ai Comisiei de Folclor Irlandez care i-au înregistrat în 1948 pe cei care încă mai vorbeau limba. În consecinţă, resuscitarea ei a fost posibilă, limba fiind învăţată ca a doua limbă de către entuziaşti care şi-au crescut copiii bilingvi, aceştia fiind prima generaţie de vorbitori nativi ai manx după o jumătate de secol. La fel ca celelalte rude directe ale sale şi ea a împrumutat cuvinte din alte limbi, cele cu care a intrat într-o formă sau alta în contact, precum latina, vechea norvegiană, franceza (prin intermediul anglo-normanzilor) şi, bineînţeles, engleza (atât cea medievala cât şi cea modernă).

Concluzii

Ghinionul limbilor celtice (în aceeaşi măsură cu cel al micilor naţiuni care le vorbeau) l-a reprezentat existenţa lor într-o arie geografică ce a cunoscut expansiunea şi dezvoltarea unor civilizaţii foarte puternice, definitorii pentru Europa şi, lărgind cadrul, pentru întreaga lume, cea engleză şi cea franceză care, în ciuda faptului că şi-au îndreptat o mare parte din efortul lor expansionist în afara spaţiului geografic propriu-zis, devenind ambele deţinătoare ale unor imense imperii coloniale, au pus o presiune culturală şi politică atât de importantă asupra limbilor celtice încât acestea au fost la un pas de dispariţie. Încă dinaintea secolului naţionalismelor aceste limbi au fost circumscrise la arii de vorbire din ce in ce mai restrânse. O altă teorie pune accentul pe contribuţia cărţii tipărite în transformarea acestor limbi într-unele periferice :“Extrema diversitate dialectală se restrânge făcând loc unei singure limbi principale în fiecare ţară. Benedict Anderson pune mecanismul acesta al înlăturării celorlalte graiuri - uneori literare - pe seama unor medii desconsiderate în care se vorbeau idiomuri sortite dispariţiei. Conform teoriei sale, privilegierea câtorva dintre limbi a fost generată de exercitarea constrângerii lor comerciale, financiare şi tehnice atât de către imprimerie cât şi de industrie. La sfârşitul secolului al XV-lea tipografii şi-au sporit vânzările creându-şi cel mai vast public cu putinţă. Dacă ar fi publicat cărţi în limbi prea variate, tirajele ar fi fost în mod obligatoriu mai slabe pentru a le asigura un beneficiu semnificativ. De aici nevoia unei soluţii simplificatoare şi rentabile care consta în a produce ediţii în limbile medii, într-un cuvânt, artificiale, dar accesibile unui mare număr de cititori ce practicau graiuri suficient de apropiate de acest limbaj de sinteză.” Limbile celtice aveau mult mai mulţi vorbitori înaintea secolului al XIX-lea şi pentru că “sentimentul naţional, practicat odinioară numai de monarhi sau de miniştrii lor consta mai ales în apărarea unui interes (lăcomia de pământ, de câştig comercial sau de vreo alianţă utilă) astăzi, resimţit îndeobşte de cugete populare, el consta, mai ales, în exercitarea unui orgoliu” Nu trebuie ignorat faptul că “Pasiunile naţionale fiind trăite azi de suflete plebee, dobândesc un caracter mistic, de adoraţie religioasă rar întâlnită pe vremuri în spiritul practic al conducătorilor, caracter care – nu mai este nevoie s-o spunem - face ca pasiunile să fie mai adânci şi mai puternice.” Secolul naţionalismului, secolul al XIX-lea a impulsionat cele două mari state în procesul de deznaţionalizare a minorităţilor conlocuitoare iar limbile celtice au fost primele care au suferit căci se spera ca eliminarea lor va duce la contopirea micilor popoare celtice în marile cazane naţionale ceea ce din fericire nu s-a întâmplat chiar dacă numărul vorbitorilor acestor limbile a descrescut teribil. Să nu uităm că în această perioadă Franţa şi Marea Britanie (în esenţă Anglia) erau cele care impulsionau întreaga lume, făcând moda vremurilor, ele aspirând diferenţele lingvistice considerate a fi retrograde, posibile călcâie ale lui Ahile în armătura statului naţional-(ist) aflat în confruntare cu alte state naţionaliste. Din fericire pentru conceputul atât de drag al Comisiei Europene şi Parlamentului de la Strasbourg, cel de diversitate, limbile celtice se pare că au trecut deşertul, reuşind miraculos să supravieţuiască. Pierderile au fost însă uriaşe şi nu credem că mai pot fi recuperate în ciuda încercărilor determinate de schimbarea opticii autorităţilor britanice şi franceze. Acum cele două mari limbi, franceza şi engleza, seamănă cu două mame care, după ce şi-au sugrumat copiii vitregi urâţi fac eforturi (mai mult sau mai puţin înverşunate) să îi resusciteze din moartea lor clinică părându-le, tardiv, rău. Dintr-o altă perspectivă nici aceste limbi nu erau pregătite pentru a face faţă competiţiei culturale şi economice care a fost fermentată de către industrializarea tocmai a statelor naţionale în care ele erau vorbite. Probabil că dacă zonele celtofone atât din Marea Britanie cât şi din Franţa ar fi fost şi mai industrializate şi urbanizate limbile ar fi fost acum studiate doar eventual la universitate căci ele s-au păstrat mai ales în zonele rurale, izolate geografic şi neinteresante pentru spiritul întreprinzător al societăţii capitaliste. Aproape toate zonele locuite de naţiunile celtice au fost destul de sărace din punct de vedere al resurselor (cu excepţia Ţării Galilor, bogată în cărbune) iar pământurile bogate, de o anumita importanţă strategică, au fost acaparate de invadatorii anglo-saxoni atât în Britannia cât şi în Irlanda ( de ceea ce este numit the Ascendency) iar în Franţa, bretonii s-au retras treptat având în spate Oceanul. Eforturile de promovare şi păstrare a limbilor celtice în calitatea lor de elemente esenţiale şi definitorii de comunicare sunt lăudabile însă o realitate se impune: în lumea globalizată de astăzi în cel mai fericit caz populaţiile celtofone din Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Cornwall, insula Man sau Bretania pot deveni sau rămâne bilingve, stăpânind şi transmiţând mai departe atât limba lor strămoşească cât şi o limba de mare circulaţie naţională şi internaţională precum engleza sau franceza.

Limbile celtice: extincţie sau conservare?(5) Scotiana

2010-04-26T04:17:00.000-07:00

Pentru a înlătura confuziile în limba româna vom folosi termenul de scoţiana chiar dacă această limbă este numită gaidhlig (gaelică). Atât irlandeza cât şi scoţiana sunt limbi derivate din gaelică ce s-au despărţit undeva în secolul al XVI-lea. Apropierea dintre cele două era atât de mare încât mult timp scoţienii au folosit traducerea Bibliei în irlandeză până când a fost realizată versiunea în scoţiană (în 1767). Scoţiana nu este limba vorbită de vechile triburi care locuiau în Antichitate în zona Scoţiei, triburile celtice ale cumbrilor şi picţilor. Cert este că întemeierea regatului Dal Riata în secolul al IV-lea care unea Ulsterul cu Scoţia a contribuit la promovarea limbii gaelice (vorbită şi în restul Irlandei) iar la expansiunea ei au contribuit şi misionarii creştini irlandezi (Sfântul Columba). Declinul limbii scoţiene a început înainte ca regatul Scoţiei să-şi piardă independenţa, aria de folosire a limbii restrângându-se treptat din Lowlands (partea de sud a Scoţiei) către Highlands ( partea nordică, muntoasă) şi insule, pe măsură ce presiunea limbii engleze se accentua. Declinul limbii este dovedit şi de diversele recensăminte efectuate în Scoţia : de la 289.798 de vorbitori numai de scoţiană în 1755 ( la o populaţie de 1.265.380) ajungându-se ca astăzi să mai vorbească limba (dar şi engleza, procentul este de oameni bilingvi) doar 58.652 (1,2% din populaţia Scoţiei de astăzi de 5 milioane). Procesul este îngrijorător căci se observă o scădere a scoţienilor bilingvi: în 1991 erau 65.978. (1,4% din populaţie). Limba se menţine doar pentru că este în continuare vorbită în insulele Hebride, probabil şi din cauza izolării geografice. Cauzele decăderii lingvistice sunt asemănătoare cu cele ale diminuării vorbitorilor celorlalte limbi celtice din arhipelagul britanic. Scoţiana a fost secole la rândul eliminată din sistemul public de învăţământ, vorbirea ei de către copii atrăgând chiar pedepse corporale din partea profesorilor.

Acordarea autonomiei Scoţiei a determinat reconsiderarea din punct de vedere politic a limbii, astfel că la 21 aprilie 2005 Parlamentul autonom al Scoţiei a adoptat legea limbii gaelice prin care s-a stabilit înfiinţarea unei instituţii (Bord na Gaidhlig) având ca principal obiect de activitate promovarea limbii scoţiene. Dezbaterile din Parlament s-au dovedit a fi aprinse căci declararea scoţienei ca limbă oficială ar fi avut consecinţe pecuniare însemnate (mai ales în domeniul traducerilor şi publicării tuturor documentelor şi în scoţiană). S-a preferat o variantă de compromis prin care scoţiana se bucură de respect egal cu limba engleză, o formulare vagă ce nu a mulţumit mica minoritate gaelică. Guvernul autonom scoţian a făcut presiuni pentru ca scoţiana să poată fi folosită în comunicările dintre autorităţile scoţiene şi cele comunitare cu condiţia ca guvernul scoţian să plătească traducerile. Ministrul Culturii, Mike Russell a declarat cu acest prilej că ”este un pas înainte semnificativ în vederea recunoaşterii limbii scoţiene atât acasă cât şi în străinătate şi abia aştept să mă adresez Consiliului Uniunii Europene în gaelică. Folosirea limbii noastre în astfel de înalte forumuri duce la creşterea prestigiului limbii şi dovedeşte angajamentul nostru în a avea noi generaţii de vorbitori ai scoţienei.”

Limbile celtice: extinctie sau conservare? (4) Irlandeza

2010-04-20T04:18:00.000-07:00

Irlandeza

Anglofonii folosesc pentru a desemna limba irlandeza şi termenul gaelica irlandeză pentru a o deosebi de celelalte două limbi gaelice, înrudite cu irlandeza, făcând parte din ramura limbilor goidelice: gaelica scoţiană şi gaelica vorbita pe insula Man (Manx). De altfel cele trei limbi provin din irlandeza medievală care şi-a sedimentat forma provenind din vechea irlandeză în jurul secolului al X-lea şi care era vorbită în întreaga Irlandă, insulă Man şi Scoţia. Abia către secolul al XII-lea cele trei limbi au început să se îndepărteze, evoluând către forme uşor distincte. Dar chiar şi aşa, prima formă a limbii irlandeze medievale era limba literară atât în Irlanda cât şi în Scoţia gaelică din secolul al XIII-lea.

La o primă vedere, una superficială, limba celtică cu cel mai mare impact şi cu cei mai mulţi vorbitori ar trebui să fie irlandeza (gaeilge), prima limbă oficială a singurului stat de extracţie celtică independent, Republica Irlanda. În plus, recent, limba irlandeză a devenit ca urmare a presiunilor politice ale Dublinului şi limba oficială a Uniunii Europene, a 23-a. Realitate este însă mult mai complexă căci nici irlandeza nu a scăpat de tăvălugul limbii dominante, în ciuda independenţei politice (partiale) obţinute în anul 1921. Autorităţile sud-irlandeze au pus accentul pe educaţia în limba irlandeză căci ambele mari partide care au condus Irlanda după anul 1921 îşi aveau rădăcinile în partidul nationalist Sinn Fein (denumire care inseamna în irlandeză Prin noi înşine) ambele adoptând denumiri irlandeze Fine Gael (Familia gaelilor) partidul înfiinţat şi condus de Michael Collins, W. Cosgrave şi Fianna Fail ( Războincii destinului), partidul lui Eamon de Valera, Sean Lemass, Bertie Ahern etc. Autorităţile sud-irlandeze chiar au delimitat o zonă geografică, în vestul Irlandei, în care irlandeza se vorbea intens desemnând-o cu numele de Gaeltacht. Acestei zone i-a fost acordat de-a lungul timpului sprijin financiar şi administrativ important în vederea prezervării purităţii lingvistice, fără prea mare succes căci până şi în aceste zone majoritar irlandezofone procesul de restrângere lingvistică şi-a făcut cunoscută prezenţa. În cadrul recensământului din 2006 91.862 de oameni locuiau în aria Gaeltacht iar din aceştia 70,8% au declarat că vorbesc irlandeza, 60% dintre ei zilnic. Situaţia este îngrijorătoare la nivelul populaţiei tinere din această zonă care tinde să folosească limba engleză, mai ales atunci când vine vorba despre comunicarea în afara zonei rurale. Familiile care locuiesc in Gaeltacht şi care îşi trimit copiii la şcoală pot opta pentru a participa la un program în care dacă elevii dovedesc că deţin un nivel bun de cunoaştere a limbii irlandeze pot primi o subsidie de 260 de euro pe an pentru fiecare copil. În anul şcolar 2006-2007 2.216 familii au fost acceptate pentru a primi alocaţia în întregime iar alte 937 alocaţia redusă, 225 de familii neîndeplinind criteriile. Programul se numeşte Sceim Labhairt na Gaelige şi reprezintă primul exemplu din istoria statelor europene în care cetăţenii sunt plătiţi pentru a-şi educa copiii în limba oficială a statului! In Gaeltacht funcţionează câteva colegii unde zeci de mii de tineri din întreaga Irlanda vin să studieze în fiecare an, găzduiţi fiind de familiile locale unde se vorbeşte doar în limba irlandeză. De asemenea pe timpul verii îşi deschid porţile 46 de şcoli de vară frecventate de aproximativ 26.000 de elevi din întreaga Irlandă şi nu numai, dornici să înveţe sau să exerseze limba. Diverse analize dovedesc însă eşecul politicilor de gaelicizare duse succesiv de toate guvernele irlandeze. Un astfel de studiu deenunţa “un eşec de proporţii al statului liber irlandez constă în faptul că atunci când s-au pus temeliile lui trăiau în zone dominate de limba gaelică 250.000 de oameni fluenţi în irlandeză pentru ca acum numărul lor să scadă la 20-30.000”. Acuzarea guvernelor irlandeze de acest proces istoric ni se pare excesivă şi contraproductivă. Poate că metodele de încurajare a limbii nu au fost întotdeauna cele mai potrivite însă nu trebuie să se uite că guvernele de la Dublin erau cele mai interesate în a promova Gaeltachtul. Că această politică nu a reuşit să dea rezultate se explică într-o măsură mult mai mare dezvoltării ameţitoare a insulei, a deschiderii ei către investitorii din afară şi, deci, a promovării folosirii limbii engleze căci oamenii de afaceri americani sau canadieni nu şi-ar fi dorit să angajeze suplimentar şi traducatori pentru a demara afacerile lor. Trebuie recunoscut din start că în competiţia economico-informaţională limba irlandeză nu avea cum să concureze chiar şi în Irlanda cu limba engleză, limba integratoare într-un spaţiu cultural, economic, social imens dacă ne gândim la numărul şi ponderea mare a statelor anglofone. În plus, gradul de dificultate al limbii irlandeze ne apare ca fiind mult mai mare decât cel al englezei. Un factor important în declinul vorbirii limbii irlandeze ca primă limbă în Gaeltacht a fost dinamica interioară a populaţiei Republicii : întoarcerea nativilor irlandezi cu parteneri anglofoni sau stabilirea în zonă a irlandezilor (doar) anglofoni. În anul 2007 televiziunea irlandeza TG4 a realizat o serie de emisiuni avându-l drept protagonist pe scriitorul irlandez Manchan Magan care s-a deplasat peste tot în Irlanda cu scopul declarat de a vorbi numai în irlandeză, confruntându-se de cele mai multe ori cu uimirea şi neînţelegere din partea compatrioţilor săi. Nu ar fi pentru prima oară când cifrele oficiale ar minţi.

Totuşi limba irlandeză a beneficiat şi beneficiază în continuare de sprijinul politic susţinut al unui stat independent fapt ce schimbă radical situaţia în comparaţie cu celelalte limbi celtice. Nu numai că în sistemul educaţional public irlandez studierea limbii irlandeze este obligatorie dar până în anii 1970 admiterea în serviciul public al Republicii (administraţie, armată, forţele de ordine, poştă etc.) depindea şi de trecerea unui examen de limbă irlandeză, examen deosebit de dificil pentru mulţi aspiranţi irlandezi anglofoni care nu-l puteau trece. În anul 1974 a fost introdusă o reformă care prevedea ca fluenţa doar într-o singură limbă să fie suficientă în urmara a protestelor Mişcării pentru Libertate Lingvistică, probabil spre regretul lui Eamon de Valera, cel mai asiduu susţinător al limbii irlandeze. În anumite sectoare se cere în continuare trecerea unui examen de limbă irlandeză. Din punct de vedere constituţional limba irlandeză încă este considerată ca fiind prima limbă oficială a Republicii Irlanda, engleza fiind doar pe locul doi, în ciuda realităţii. Factorul politic şi resentimentele istorice nu aveau cum să dispară. În plus, unele popoare încă luptă pentru a-şi păstra cu orice preţ specificitatea iar pentru aceasta guvernul irlandez a adoptat o strategie pe douăzeci de ani de încurajare şi promovare a folosirii limbii în toate sectoarele de activitate.

Recensământul din 2001 din Irlanda de Nord a relevat că 167.487 (10,4%din populaţie) are un anumit nivel de cunoştinţe de irlandeză. Cumulând cele două cifre de cunoscători (chiar dacă aceasta este vagă şi comportă mai multe cercuri ) ai limbii irlandeze din Republica Irlanda şi Irlanda de Nord se poate estima că aproximativ 1,8 milioane de oameni, cam o treime din populaţia insulei are cunoştinţe de irlandeză. După cum este lesne de imaginat, atitudinea estabilshment-ului protestant din Irlanda de Nord faţă de limba irlandeză a fost, până recent, necruţătoare căci se asocia limba irlandeză cu Biserica Romano-Catolică si, mai recent, cu mişcarea naţionalistă dominată de Armata Republicană Irlandeză. De altfel mulţi dintre militanţii republicani încarceraţi în puşcăriile de mare securitate din Ulster (inclusiv liderul Sinn Fein, Gerry Adams) şi-au dedicat timpul (sentinţe de zeci de ani) învăţării limbii irlandeze- pe care irlandezii cu celebrul lor simţ al umorului au numit-o jailtacht- pe care în libertate o cunoşteau şi vorbeau prea puţin sau deloc. Folosirea limbii era practic interzisă fiind predată doar în şcolile administrate de către Biserica Catolică. Semnarea Tratatului din Vinerea cea Sfântă din anul 1998 care a pus capăt ostilităţilor de mai bine de trei decenii dintre comunitatea protestantă (unionistă) şi cea catolică (republicană) a dus la schimbarea percepţiei negative avute asupra limbii irlandeze, ea fiind recunoscută şi acceptată în zonele catolice. Mai mult, cartierul catolic Falls Road din Belfast a fost desemnat cartier cultural Gaeltacht. Plăcuţe bilingve au început să apară în oraşele şi cartierele locuite de catolici iar programul postului de televiziune TG4 este preluat de un releu din Belfast.

Limba irlandeză (încă) mai este vorbită în diaspora irlandeză din America de Nord (Statele Unite şi Canada) şi Australia. Recensământul din SUA din 2005 releva faptul că 18.815 persoane vorbesc irlandeza acasă. În Australia limba irlandeză a ajuns încă de la începuturile fondării coloniilor penitenciare pentru că mulţi dintre prizonieri erau rebeli irlandezi care îşi vorbeau limba. Se pare că în secolul al XIX-lea irlandeza era cea mai folosită limbă europeană în afara englezei având în vedere că mulţi dintre coloniştii sau deţinuţii irlandezi proveneau din comitate irlandeze unde folosirea limbii era în secolul al XIX-le încă foarte răspândită ( Clare, Galway). În 2001 existau 828 de cămine în care se folosea frecvent irlandeza. În Australia există o libertate educaţională remarcabilă, Universitatea din Sydney are un departament de Studii celtice în cadrul căruia se predă limba irlandeză (veche şi modernă !)

Statisticile recente arată că 1.656.790 de oameni se consideră competenţi într-o măsură mai mare sau mai mică în limba irlandeză însă această cifră este înşelătoare tocmai pentru că irlandeza este o materie obligatorie în şcoală. Dintre aceştia 538.283 vorbesc limba în fiecare zi, 97.089 (5.9%) în fiecare săptămână, 581.574 (35,1%) mai rar de atât iar 412.846 (24,9%) niciodată. Cresterea numarului de vorbitori zilnici se datorează creşterii numărului de şcoli cu predare în limba irlandeză atât în ciclu primar cât şi cel gimnazial în zonele urbane. Chiar dacă irlandeza face faţă cu greu competiţiei cu engleza (şi limba sectorului informatic în care Irlanda excelează), o limbă mult mai populară, din punct de vedere cultural irlandeza a oferit în secolul al XX-lea un mijloc ideal de exprimare unor scriitori contemporani importanţi precum Mairtin O Cadhain (1906-1970), Thomas O Criomhthain (1856-1937) sau Muiris O Suilleabhain (1904-1950). Însă mijlocul cel mai eficient în propagarea irlandezei este, normal, televiziunea TG4 care are o medie de 800.000 de privitori zilnic, difuzând şi un fel de telenovelă (soap opera) ...gaelică. Însă oare scopul nu scuză mijloacele ?

Limbile celtice: extinctie sau conservare? (3) Corneza

2010-04-15T05:39:00.000-07:00

Corneza

Corneza (traducerea termenului Cornish language sau Kernewek) face parte din ramura britonică a trunchiului limbilor celtice. Limba a fost vorbită în mod curent, în diverse stadii descrescătoare, în peninsula Cornwall până în secolulul al XVIII-lea. În faţa expansiunii regatelor anglo-saxone, britonii s-au retras către zonele mai inospitaliere, deluroase şi muntoase. În 927 regele saxon Athelstan i-a alungat pe celţi din Exeter iar în 936 a stabilit ca râul Tamar să fie frontiera între Wessex şi Cornwall-ul celtic. Un cronicar anglo-saxon scria bucuros „Si astfel Exeter a fost curăţată de murdărie ştergându-se de pe suprafaţa pământului acea rasă murdară” Se pare ca regele celt al regatului Cornwall, Hywell, a acceptat să plătească un tribut regelui saxon care l-a lăsat în schimb în pace. Limba corneză a continuat să fie vorbită masiv în zonă până în timpul Evului Mediu. În secolul al XIII-lea se estimează că ar fi trăit 39.000 de vorbitori. Prima atestare a limbii se regăseşte în manuscriptul De Consolatione Philosophiae de Boethius în care se află trecută menţiunea în corneză ud rocashaas (mintea ura acele locuri întunecate). În anul 1549 încă mulţi locuitori ai Cornwall nu vorbeau deloc limba engleză ci doar corneza astfel încât înlocuirea limbii latine cu cea engleză în timpul slujbei a provocat o reacţie viguroasă în regiune, crunt reprimată de autorităţile engleze: 4000 de protestatari au fost masacraţi de armata regelui. Ducele de Somerset i-a întrebat pe protestatari de ce îi deranja înlocuirea latinei cu engleza având în vedere că oricum nu înţelegeau nici rugăciunile în latină. Studii recente dovedesc că masacrul din acel an al vorbitorilor de corneză a avut efectul de a accentua declinul lingvistic al limbii (după cum s-a întâmplat şi cu vorbitorii irlandezei care au fost decimaţi de Marea Foamete din 1845-49). În mediile ştiinţifice există o dezbatere în legătură cu ultima persoană care vorbea corneza : fluent, monolingv, sau bilingv, corneza fiind învăţată din surse tradiţionale şi nu prin eforturi artificiale - moderne. Se pare că ultima persoană care vorbea numai corneza a murit în 1676. Legenda a reţinut că ultima persoană bilingvă din Cornwall ar fi fost Dolly Pentreath care a murit în anul 1777. Ultimele ei cuvinte, pe patul de moarte „Me ne vidn kewsel Sowsneck” (nu voi vorbi în engleză!) Evoluţia limbii corneze este divizată în mai multe perioada istorice: corneza primitivă (600-800) corneza veche (800-1200- un manuscris aflat la Vatican scris în latină poartă mai multe adnotări în această corneză), corneza medie ( 1200-1578 în care sunt scrise 20.000 de rânduri de text!) şi corneza târzie ( 1578-1800 cu multe împrumuturi din limba engleză).

Renaşterea culturală a cornezei se datorează lui Henry Jenner, un entuziast al limbilor celtice care a publicat în 1904 volumul „Handbook of the Cornish Language” în care observa că „nu a existat niciodată o perioadă în care să nu se vorbească corneza în Cornwall.” Volumul cuprinde ortografia şi regulile gramaticale folosite în secolul al XVIII-lea. În 1929 un alt lingvist îndrăgostit de limbile celtice, Robert Morton Nance, a realizat unificarea ortografică a cornezei care a fost contestată ulterior plecându-se de la considerentul că se favorizau formele greoaie celtice vechi, eludându-se formele influenţate de engleza din secolul al XVIII-lea. Tipic celtic, disputa nu s-a încheiat decât în 2009 când a fost adoptată forma scrisă standard.

În momentul de faţă aproximativ 2000 de persoane ar fi fluente în această limbă resuscitată de la o moarte clinică sigură căci sistemul public de educaţie din Cornwall încurajează predarea limbii în unele şcoli, astfel că un mic număr de copii din peninsulă sunt bilingvi. Corneza a primit recunoaşterea oficială din partea Cartei Europene pentru limbi ale minorităţilor regionale în anul 2002. În iunie 2005 guvernul britanic a cedat presiunilor diverselor grupuri de protecţie lingvistică şi a alocat 80.000 de lire pe an, timp de trei ani, promovării limbii corneze, sumă considerată prea mică în comparaţie cu milionul de lire oferit scoţienei din Ulster, o limbă pe care nimeni nu doreşte să o studieze, nici măcar descendenţii scoţieni din Irlanda de Nord. Anul acesta a apărut şi prima creşă din Cornwall, în localitatea Cambrone, în care este folosită limba corneză, copii cu vârste între 2 şi 5 ani învăţând limba împreună cu părinţii lor în ideea ca aceasta să fie folosită şi acasa. Prima ediţie completă a Noului Testament în corneza ( Testament Noweth agan Arluth ha Savyour Jesu Cryst) a fost publicată în 2002 de către Nicholas Williams