Lungile seri daneze de noiembrie sunt propice introspecţiilor filozofice dar şi băutului iar hoardele de suedezi care treceau cu bacul din Helsingborg în Helsingor, orăşelul făcut celebru de Sheakspeare şi al lui Hamlet, pentru a achiziţiona lăzi de bere mai ieftină decât în Suedia o dovedea din plin. Îi admiram in dimineţile de sâmbătă. Într-o astfel de seară care începe undeva pe la ora 3 după-masa m-am apucat şi eu să scriu un lung eseu despre o tematică generoasă şi geopolitică, emigrarea tineretului romanesc, una din temele obsesive şi constante de dezbatere din România după douăzeci şi unu de ani şi care se desfăşoară mai degrabă în nota noastră tipic mioritică, cu lamentări lacrimogene. Fundaţia Gheorghe Ursu a avut notabila iniţiativă de a organiza astfel de concursuri inspirate, oferind o temă de interogaţie şi reflecţie tinerilor în căutarea veşnicii recunoaşteri dar şi a unui bun motiv de dezvăluire. Mă rog, tinerii de pe vremea mea, nu mai sunt tinerii de acum, dar aceasta-i o altă poveste. În Danemarca mă plictiseam aşa că informaţia despre aceasta minge ridicată la fileu nu m-a lăsat indiferent. M-am aruncat asupra tastaturii cu furie, aveam multe puncte de vedere inoxidabile pe care le doream transmise iar dialogul acesta, mai mult cu mine însumi, s-a concretizat în aproape zece pagini tehnoredactate, am scris direct la calculator (!) ceea ce nu mi se întâmplase până să ajung în Danemarca, fără diacritice, fără aliniate şi spaţii astfel încât şi acum mă mir că cineva a avut răbdarea să le citească. Lăsăm la o parte ideile concentrate care dospeau a revoltă asumată! Am pus plicul gros la poşta din Helsingor nu înainte de a lipi trei timbre de două kronner cu profilul reginei Regatului. Spre sfârşitul luni decembrie m-am întors fără nici un chef în ţară, cu gândul la alte escapade şi burse occidentale, trăind cu speranţa cu ele pot pica din cer precum o face aversa furioasă de vară. O vecina binevoitoare mi-a tulburat liniştea anunţându-mă ca fusese sunată de cineva de la redacţia Revistei 22 aflat în căutarea unui anume Codruţ Constantinescu. Era vorba despre un concurs. Am fost uimit: acel plic ajunsese totuşi la destinaţie şi chiar dacă mi s-a comunicat că grupul ţintă căruia i se adresa concursul era format din liceenii din întreaga ţară (detaliu care mi-ar fi tăiat din start orice chef de a participa căci cine se angrenează într-o competiţie ştiind încă de la bun început că nu are nici cea mai mică şansa de a câştiga – ea subzistă în inconştientul oricărui aspirant, indiferent cât de mult încearcă acesta să se convingă de inutilitatea şi zădărnicia demersului pentru a de proteja de durerea eşecului) eram invitat să iau parte la ceremonia de decernare a premiilor acelor liceeni care fuseseră desemnaţi câştigători. Ceremonia a avut loc în ziua de 10 ianuarie 2001 la sediul Grupului pentru Dialog Social. Lume multă, părinţi care-şi însoţeau mândre odraslele, personalităţi culturale a căror simplă prezenţă mă intimida ( oare tinerii de azi mai au fiorul de a fi in aceeaşi încăpere cu un Horia Roman Patapievici, cu Andrei Pleşu, cu Mihai Şora, cu Neagu Djuvara sau cu vreo altă personalitate culturală? Nu ştiu.). Cel care a prezidat decernarea premiilor a fost chiar Mihai Şora, ţin bine minte căci dânsul mi-a oferit un premiu de consolare, două cărţi ( îmi e imposibil să precizez titlul lor, s-au rătăcit undeva prin bibliotecă) dar, cel mai important, a remarcat zbaterile mele publicistice de la pagina a doua, cea a cititorilor, din Revista 22 şi Dilema (care încă nu era Veche) şi, înainte de a-mi strânge mâna, a rostit cuvintele care mi-au rămas întipărite în memorie iată, un tânăr de care vom mai auzi. Ştiu că memoria îţi poate juca destule feste şi poate rescrie chiar propriul tău trecut, ca să nu mai vorbim de trecutul tău în raport cu alţii însă bucuria acelor cuvinte nu s-a stins.
După modesta şi insignifianta mea părere, ducem o acută lipsa de gesturi tandre prin care barzii, mogulii, cei care deţin marea putere în cultura românească, taie şi spânzură, decid să găsească, încurajeze, promoveze juniorii, tineri care nefiind neapărat genii şi nedând semne de genialitate galopanta, ne-olimpicii români, au potenţial de gândire normală a culturii. Ce i-ar costa să rostească mai des cuvinte frumoase la adresa unor tineri începători într-ale culturii? Cât din timpul lor s-ar irosi dacă ar lua de mână debutanţi şi i-ar îndrepta către drumul marii culturi, fără a cădea în capcana facilă de a recruta viitori lăudaci ai propriei opere. Unul din obstacolele identificate îl reprezintă orgoliul acestora. Se aşteaptă mai degrabă tămâieri, laude, proslăviri, identificări şi mai puţin la mâini întinse. Cred că şi culturii i se aplică aceeaşi regulă ca altor sectoare ale unei societăţi: atunci când ai reuşit în acel domeniu de o manieră categorică, creştineşte şi uman ar fi să întorci o parte din prea-plinul tău celor lăsaţi în urmă, în marele cartier al anonimatului. Geniul lui Noica a constat şi în această grijă pentru antrenamentul tinerilor cu potenţial, în conceptul de paidea. Câte din gesturile lui în raportul cu regimul comunist nu se explică tocmai prin această dorinţă aparent naivă! Departe de mine credinţa că prin înmulţirea unor astfel de gesturi tandre şi, neapărat, dezinteresate, media de promovabilitate la bacalaureat ar creşte exponenţial însă în mod sigur culturii (dar şi limbii române!) i-ar merge mai bine, ar avea un viitor, s-ar desţeleni locuri care acum sunt sufocate cu bălării. S-ar crea sau s-ar înmulţi precum e cazul în cadrul fisiunii atomice, acea masă de dependenţi de actul cultural ce ar permite supravieţuirea şi concentrarea în exclusivitate asupra actului creator căci cultura, indiferent de ramură, nu ar mai sta la mila autorităţilor sau sponsorilor mai mult sau mai puţin generoşi ci ar vinde, deci ar fi perfect integrată în economia de piaţă.
Poate că acolo unde vom merge cu siguranţă toţi, acel Cineva ne va judeca şi după numărul, calitatea şi sinceritatea cuvintelor frumoase pe care le-am rostit despre semenii noştri. Punctajul ar trebui diminuat când este vorba despre soţi/soţii, iubiţi/iubite, copii şi părinţi căci, în mod teoretic cel puţin, ţine de domeniul naturalului să ne vorbim frumos, de bine, personalele apropiate chiar dacă uneori, dacă facem greşeala de a ne uita pe la ştiri (nu numai cele de la ora 5 după-amiaza) ajungem să credem contrariul. În această situaţie domnul Şora ar sta bine, foarte bine. În agenda roşie care-mi găzduia jurnalul din anul 2001 îmi transcrisesem, pe prima pagină, un citat din C.G. Jung care, cred, se potrivea de minune cu întâmplarea, singulară, care m-a dus pe mine, un necunoscut să strâng mâna domnului Mihai Şora ““Oricât de izolat şi singur te-ai simţi, dacă-ţi îndeplineşti lucrarea cu fidelitate şi grijă, prieteni neştiuţi vor veni să te caute.” Implicarea în viaţa socială a domnului Mihai Sora reconfirma angajamentul filosofului faţă de dialog (nu degeaba Mihai Sora a fost unul din membrii fondatori ai Grupului pentru Dialog Social) “Întâlnirea cu celalalt este o mare bucurie” mărturisea Mihai Şora. “Am aceasta disponibilitate pentru întâlnire oricând. Întotdeauna sunt în dialog cu ceva sau cu cineva. Dialogul este calea ce ar putea eventual duce la împlinirea persoanei.” Dialogul presupune o constituţie intelectuală nu numai robustă dar si temperată de pasiunile care animă sufletul uman, dacă nu o punere sub semnul întrebării a propriilor certitudini măcar o predispoziţie către a te lăsa modelat de argumentele altuia în cazul în care acestea rezonează cu eul tău interior. Însă o depărtare de tărâmurile încrâncenării, atitudine care a dominat viaţa românească intelectuală (dar nu numai) de după 1989.
Ceea ce este remarcabil la Mihail Sora este şi critica rezonabilă a înaintării bezmetice în labirintul în care riscăm să ne pierdem pentru că nu mai avem o siguranţă a sinelui, o construcţie identitară solidă, o ancorare în trecut şi în tradiţiile pe care acesta le-a decantat de-a lungul sutelor de ani. Probabil că şi de aceea se petrec atât de multe dezastre în jurul nostru, repede mediatizate (sau poate pentru că ne-am înmulţit mijloacele de mediatizare la infinit se petrec, cuptorul are nevoie de cărbune) pentru că am pierdut pariul cu noi înşine chiar dacă l-am câştigat, aparent, pe cel cu tehnologia şi, implicit, viteza. Încă din 1944 când scria la cartea “Du Dialogue Interieur” Mihai Şora avea această viziune sumbră asupra naturii umane “Drama omului este că-şi petrece cea mai mare parte a vieţii rătăcind pe căile nenumărate şi încâlcite ale aparenţei, bătând la toate uşile în spatele cărora bănuieşte că se află ascuns singurul lucru ce poate umple de substanţă momentele goale ale devenirii sale, şi anume fiinţa, când de fapt nu poate să se hrănească decât cu mirajele înşelătoare ale aparenţei.” După şase decenii de evoluţie umană, peisajul nu este radical modificat, dimpotrivă, evoluţia tehnologiilor împingând omenirea către o superficialitate din ce în ce mai vizibilă. Către o imensă flecăreală fără rost. “Suntem în pericol să ne ignorăm scânteia de divinitate şi să ne raportăm numai la înveliş, care e trupul, şi la trebuinţele acestuia. Omul nu mai are nici timp, nici dorinţa de a se bucura de viaţa adevărată. E pur şi simplu anulat de tehnologie. Mă uit la cât pot vorbi oamenii la telefonul mobil. Nu mai ies din ciclul comunicării, dar fără să comunice cu adevărat. Sunt prinşi într-un vârtej de informaţii superficiale. Nu mai au răgazul să vadă ce frumos este cerul, că lumea în care trăiesc este o minune. Viaţa acestor oameni este de-o monotonie înspăimântătoare. Nu mai e loc în viata lor de nimic, de bucurie, de speranţă. Şi nici nu mai comunică. Pentru că dacă nu mai acumulezi senzaţii, trăiri, gânduri, imagini, nu mai ai ce substanţă sufletească să împărtăşeşti într-un adevărat act de comunicare.” Mihai Şora se situează pe aceeaşi lungime de undă cu Aldous Huxley care, în romanul Punct. Contrapunct definea la rândul său noile timpuri
“- Viaţa modernă e o viaţă rapida. Astăzi nu mai poţi să tragi după tine un vagon de idealuri şi romantisme. Când călătoreşti cu avionul trebuie să-ţi laşi bagajele grele acasă. Sufletul bun şi demodat mergea pe vremea când oamenii trăiau încet. Astăzi e o povară. Nu mai e loc pentru el în avion.
- Nu mai e loc nici măcar pentru inimă?”
O altă latură a personalităţii sale este implicarea sa în societatea în care, cu atâta neşansă, a revenit când foarte mulţi doreau să plece, România. Dezbaterea privind implicarea sau pasivitatea intelectualilor faţă de trebile lumeşti are vechime şi destui combatanţi, poate si o concluzie: orice ar face nu au cum să se pună la adăpost de criticile comentatorilor. Chiar şi o implicarea reuşită în câmpul lumesc este privită drept suspectă, trecută cu vederea sau chiar blamată. Intelectualilor implicaţi li se cere nici mai mult nici mai puţin decât să fie perfecţi şi sa aibă instinctul posteriorităţii. Dacă rămân pe margine concentrându-se asupra culturii, şi această poziţie este blamabilă. Sunt laşi, nu au curaj, lasă Ţara pe mâinile derbedeilor politicieni. Domnul Sora a ales să se implice într-o măsura care nu poate fi stabilită decât individual şi subiectiv, de fiecare în parte căci şi intelectualii publici au această opţiune, la fel care oricine altcineva: de a accepta o funcţie sau alta, de a o părăsi după o anumită perioadă de timp. Fără sa-mi dau seama, am fost unul din beneficiarii direcţi ai perioadei scurte cât timp domnia sa a fost ministrul Învăţământului, în primul guvern post-decembrist căci desfiinţarea liceelor industriale şi agricole şi înlocuirea lor (de fapt revenirea) cu cele teoretice mi-a permis să fac patru clase de liceu studiind mai degrabă limba engleza, limba şi literatura română (cu istoricul literar câmpinean Ion Bălu) şi istorie decât rezistenţa materialelor sau celebrele abrevieri sângeroase, tecem sau uteleme. O reformă prea puţin cunoscută dar cu efecte poate mai benefice decât toate reformele pompoase care i-au urmat. Traducerea şi publicarea operei franceze a lui Benjamin Fondane (Restitutio Fondane), sper, dusă într-un final la bun sfârşit, în ciuda neaşteptatelor şi incomprehensibilelor dificultăţi colaterale, vine să completeze un tablou bine închegat a generozităţii domniei sale (nu degeaba iniţialele sale MS sunt şi cele folosite de Casele regale pentru desemnarea Majestăţilor Sale).
Neobosita muncă intelectuală a celor doi patriarhi ai culturii româneşti actuale, Mihai Şora şi Neagu Djuvara, puritatea şi altruismul căutărilor, aerul tare, de munte pe care-l oferă celor care au ochi pentru a citi si urechi pentru a auzi, mă face doar să mă întreb cum ar fi arătat cultura română dacă şenilele tancurilor sovietice nu ar fi smuls din rădăcini fundamentele unei societăţi care, departe de a fi fost perfecte, oferea totuşi un cadru propice formării spirituale. Cei doi sunt mostrele unui trecut pe care chiar dacă nu ar trebui să-l idealizam nu ar trebui nici să-l uităm.
Codruţ Constantinescu
Ploieşti 12.07.2011
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu