După analizarea relatărilor călătorilor care s-au perindat în Uniunea Sovietica paginile marchizului Astolphe Louis Leonor Custine, scrise cu un secol înaintea literaturii propagandistice pro-sovietice sau a celei disidente devin premonitorii, oferind o profundă cheie de lectură a regimului comunist a cărui descriere, înlocuind în mod firesc referinţele la ţar şi la imperiul ţarist cu Stalin şi restul terminologiei sovietice, este identica. Evident, ne întrebăm ce ar fi scris Custine dacă ar fi vizitat şi Uniunea Sovietică şi ar fi descoperit aparatul de propagandă şi de supraveghere stalinist. Paragrafele selectate pentru a oferi o palidă oglindă a viziunii lui Custine despre Rusia anului 1839 ne îndrituiesc să afirmăm că marchizul francez nu ar fi fost deloc mirat, dimpotrivă căci ar fi descoperit un peisaj mai mult decât familiar. Custine a rămas în istorie doar prin aceasta încercare reuşită de a decodifica societatea rusească din 1839 iar geniul său s-a întâlnit cu jocul misterios al istorie care, printr-o ironie sordida i-a dat dreptate după un secol. Custine oferă nu numai portretul Rusiei din 1839 dar şi pe cel al Rusiei din 1939. Custine a vizitat Rusia in perioada iulie-septembrie 1839 trecând prin Sankt Peterburg (o descriere mai degrabă negativă), Moscova (descriere mai degrabă pozitivă) şi Nijni Novgorod.
În contextul călătoriilor propagandistice, lectura cărţii sale „Scrisori din Rusia” devine obligatorie pentru că demonstrează că regimul comunist a găsit în Rusia un teren afânat, extrem de propice transformării sale dintr-o ideologie oarecare, plecată din pana unui filosof german (Karl Marx) într-un adevărat sistem totalitar de guvernare şi dominare a unor oameni extrem de reali. Ceea ce l-a interesat pe Custine a fost mai degrabă sistemul de guvernare, moravurile si mentalitatea poporului rus, religia lui. Aceasta abordare conferă valoare cărţii sale căci, din nefericire, se pare ca poporul rus are o mare aversiune faţă de libertatea politică. În mare măsură descrierile marchizului seamănă cu cele ale călătorilor lucizi din secolul al XX-lea, uneori fiind chiar mai virulente, cu câteva diferenţe: (1) calatorii lucizi nu fac un portret laudativ lui Stalin după cum este cazul cu marchizul de Custine care, flatat de întâlnirile personale cu ţarul Nicolae I, totuşi, unul dintre cei mai reacţionari şi conservatori ţari ruşi din secolul al XIX-lea, îl descrie iniţial în culori mai degrabă deschise, adoptând scuza că sistemul despotic este de vină, ţarul se supune acestuia dar are un suflet bun pentru ca spre sfârşitul călătorie sale sa-l critice pe tar, considerându-l parte a problemei şi (2) în ciuda existenţei unui cult al împăratului, componenta masiv ideologică ce caracteriza comunismul este absentă. În plus, diferenţa între Rusia din 1839 şi cea din 1939 constă în saltul uriaş făcut de tehnologie fapt ce a permis regimului comunist să distrugă /modeleze societal Uniunea Sovietica mult mai profund decât şubredul şi agrarul Imperiu ţarist a cărui forţă se baza mai degrabă pe sutele de mii de soldaţi ţărani decât pe vreo dezvoltare economică adevărată, în ciuda tardivelor succese din primul deceniu şi jumătate din secolul al XX-lea.
Paralela :Rusia -1839 Rusia- 1939
Ceea ce fascinează este pertinenţa, premoniţiile lui Custine şi minuţioasa descriere a viitorului totalitarismului comunist “Ruşii din toate clasele sociale conspiră într-o înţelegere minunată pentru a vedea triumful duplicităţii la ei în ţară. Mint cu o iscusinţă şi se prefac cu naturaleţe al cărei succes revoltă şi deopotrivă înspăimântă sinceritatea mea. (…)În Rusia, teama înlocuieşte, adică paralizează gândirea; sentimental acesta, când domneşte de unul singur, nu poate da naştere decât unor simulacre de civilizaţie: să nu fie cu supărare legiuitorilor cu vedere scurtă, dar teama nu va putea fi niciodată sufletul unei societăţi bine organizate; ea nu este ordinea, ci valul haosului, nimic altceva: fără libertate, nu exista suflet, nici adevăr.” O alta trăsătura a stalinismului este descrisa de Custine „Cum se ridica vreunul, măcar cu un deget, deasupra gloatei, capătă de îndată dreptul, mai mult chiar, contractează obligaţia de a maltrata alţi oameni cărora este însărcinat să le transmită loviturile pe care le primeşte de sus; pare chiar să caute, în relele pe care le face celorlalţi, o despăgubire pentru ce îndură (…) din atâtea samavolnicii, care alcătuiesc existenţa fiecăruia, se naşte ceea ce se cheamă aici ordinea publică, adică o linişte mohorâtă, o tăcere înspăimântătoare, aidoma celei din morminte; iar ruşii sunt mândri de acest calm.” Custine se referă şi la epurările apartului stalinist (Zinoviev, Buharin) : “În Rusia, în ziua când un ministru se prăbuşeşte, prietenii lui se prefac surzi şi orbi. Un om e înmormântat de îndată ce a căzut în dizgraţie. Şi spun pare, pentru că nu se merge niciodată până la a afirma că cineva a căzut în dizgraţie, deşi faptul e uneori vizibil. A mărturisi dizgraţia înseamnă a ucide. Iată cum se face că Rusia habar nu are astăzi dacă ministrul care ieri o conducea mai există.” Tăcerea este indispensabilă asupririi. Într-o cârmuire absolutistă, unele indiscreţii echivalează cu o crimă de înaltă trădare.” Şi capcana dictaturilor este redată de Custine „despotismul nu este nicicând mai de temut decât atunci când pretinde că face binele, căci atunci îşi închipuie că prin intenţii îşi face iertate faptele cele mai revoltătoare: iar răul oferit drept leac nu mai cunoaşte margini.” Până şi rescrierea istorie, o practică întrebuinţată de toate regimurile comuniste este denunţată de marchizul Custine „În Rusia, istoria face parte din domeniile coroanei: este proprietatea morală a împăratului, după cum oamenii şi pământul sunt proprietatea lui materială; este pusă la păstrare, în loc sigur, alături de mobilele şi averile imperiale, neînfăţişându-se din ea decât ceea ce vrea într-adevăr a se face cunoscut. Amintirea celor ce s-au înfăptuit mai înainte este bunul împăratului; acesta modifică, după cum voieşte, cronicile ţării şi împarte în fiecare zi poporului adevărurile istorice care se potrivesc cu plăsmuirea momentului.”
Una din nenumăratele sale concluzii edictează „În Rusia, cârmuirea stăpâneşte totul şi nu dă viaţă la nimic. În imperiul acesta uriaş, poporul, când nu este liniştit, este mut; moartea pluteşte aici deasupra tuturor capetelor şi le loveşte după capriciile ei; ceea ce te face să te îndoieşti de justiţia supremă. Aici omul are două coşciuge: leagănul şi mormântul. Iar mamele au de plâns mai mult naşterea decât moartea pruncilor lor.” Te freci la ochi şi nu-ţi vine să crezi anul în care Custine a observat Rusia, cel în care şi-a publicat impresiile “Dacă vreodată s-ar izbuti să se înfăptuiască o adevărată revoluţie de către poporul rus, masacrul ar fi metodic, ca mişcările unui regiment. Am vedea cum satele se preschimbă în cazărmi, cum crima organizată iese gata înarmată din colibe, înaintând în linie dreaptă, în bună ordine (...) Totul este obscur în viitorul lumii; dar sigur este că omenirea va vedea scene stranii ce vor fi jucate în faţa popoarelor de către această naţiune predestinată. Ruşii tulbură ordinea publică, aproape întotdeauna, dintr-un respect orbesc pentru putere.” Custine condamnă fără drept de apel tirania “Un popor asuprit şi-a meritat întotdeauna pedeapsa; tirania este opera popoarelor, şi nu capodopera unui singur om. Ori lumea civilizată va recădea, mai devreme de cincizeci de ani, sub jugul barbarilor, ori Rusia va trece printr-o revoluţie mai teribilă decât aceea din apusul Europei, şi ale cărei urmări se mai simt şi astăzi.” „Forţa despotismului nu stă decât în masca despotului.(…) Daca nu aveţi frică decât de samavolnicia violentă şi recunoscută, mergeţi în Rusia, si veţi învăţa să vă temeţi mai cu seama de tirania ipocrită.”
Eterna condiţie a călătorului în Rusia
Custine descrie cu onestitate greutăţile pe care le întâmpină călătorul în aventura sa don-quijotească, astfel fiindu-i răsplătită curiozitatea intelectuală şi anduranţa fizică. “Nu poţi vedea nimic, aici, fără ceremonie şi fără pregătire. Să mergi unde doreşti, atunci când doreşti, este ceva imposibil. Ospitalitatea rusească, înţesată de felurite formalităţi, face viaţa grea şi celor mai favorizaţi străini; este un pretext onest pentru a stânjeni mişcările călătorului, restrângând necuviinţa observaţiilor sale. I se fac aşa-zisele onoruri ale ţării şi datorită acestei fastidioase politeţi, observatorul nu poate vizita locurile sau cerceta lucrurile decât cu o călăuză; nefiind niciodată singur, îi este mai greu să judece după capul lui, şi asta este tocmai ceea ce se vrea. Pentru a intra în Rusia, trebuie să-ţi laşi la graniţă, odată cu paşaportul şi liberul arbitru.” (...) “vei fi oricum atât de supravegheat pe timpul incursiunilor, încât ele nu vor duce la nimic, nu vei comunica decât oficial cu şefii aşezămintelor aşa-zis publice, şi nu ţi se va lăsa nici o altă libertate, decât aceea de a-ţi exprima, în faţa autorităţii legitime, toată admiraţia pe care ţi-o dictează politeţea, prudenţa şi o recunoştinţă de care ruşii sunt foarte dornici.” “Orice călător este un indiscret; în cel mai politicos chip cu putinţă, trebuie să nu-l slăbeşti din ochi pe străin, mereu prea curios, de teamă să nu vadă lucrurile aşa cum sunt, ceea ce ar fi cea mai mare necuviinţă.” Ai tentaţia să exclami: nimic nou sub soare! “Răul este atât de înrădăcinat, ca sare în ochi chiar şi străinilor mai puţin atenţi, şi totuşi Rusia este o ţară în care toată lumea conspiră pentru a-l înşela pe călător. Ştiţi oare ce înseamnă să călătoreşti în Rusia? Pentru un nesocotit, înseamnă să se hrănească cu iluzii; dar pentru oricine îşi ţine ochii larg deschişi, îmbinând o cât de măruntă putere de observaţie cu o atitudine independentă, aceasta înseamnă o muncă permanentă, îndârjită şi care constă în a deosebi întruna, cu greutate, două naţiuni ce se luptă într-o gloată. Cele două naţiuni sunt Rusia aşa cum este, şi Rusia aşa cum se vrea să fie arătată Europei.(...)atât de lăudata ospitalitate moscovită a devenit o artă ce se preschimbă într-o politică foarte şireată, constând în a-ţi mulţumi musafirii cu o cât mai mică cheltuială de sinceritate. Dintre călători, cei mai bine văzuţi sunt cei care se lasă traşi pe sfoară cu cea mai mare îngăduinţă şi cât mai multă vreme” Fascinantă este descrierea şi condamnarea acelor călători străini care se lasă cumpăraţi de ruşi pentru a disimula realitatea, pentru a o colora în roz. “Străinii care au descris Rusia se înţeleg cu ruşii pentru a înşela lumea. Cine oare se face vinovat de complezenţe trădătoare mai mari decât majoritatea scriitorilor veniţi aici în fuga mare, din toate colţurile Europei, pentru a se înduioşa de familiaritatea mişcătoare ce domneşte între împăratul Rusie şi poporul sau? (...) Ori această ţară n-a fost încă zugrăvită decât de oameni cărora poziţia şi caracterul nu le îngăduiau să se arate independenţi, ori spiritele cele mai sincere îşi pierd libertatea de judecata de îndată ce păşesc în Rusia.” În funcţie de predispoziţiile cu care pleacă la drum, care est călătorul (atât cel la care se refera Custine, din prima jumătate a secolului al XIX-lea cat si cel din secolul al XX-lea) poate vedea totul fără a înţelege nimic “Călătorul care s-ar lăsa îndoctrinat de oamenii de pe-aici ar putea străbate imperiul de la un capăt la altul şi apoi să se întoarcă acasă fără să fi aflat altceva decât o sumedenie de aparenţe. Văd că tocmai lucrul acesta ar fi pe placul gazdelor mele; dar la un astfel de preţ, ospitalitatea lor m-ar costa prea scump; prefer să renunţ la laudele lor, decât să pierd singurul rod adevărat al călătoriei mele :experienţa.” Călătorul, un potenţial inamic, este atent studiat. „Nici un străin nu poate pune piciorul în această ţară fără să nu se simtă imediat cântărit şi analizat. Omul e sincer, gândesc ei, prin urmare poate fi periculos” De aceea sistemul i-a încurajat, cumpărat pe cei nesinceri, a căror sinceritate putea fi controlată atent! Într-un apendice scris în 1842 prilejuit de două întâlniri petrecute în Franţa cu doi oameni care au cunoscut binefacerile ruseşti (prizonieratul în Rusia în urma dezastroasei campanii a la Grande Armeé a lui Napoleon din 1812) şi care, de frică, refuzaseră să-şi pună pe hârtie amintirile cutremurătoare (sau doar pretexte literare inventate de Custine?) marchizul decretează fără drept de apel. „Adevărata fire a oamenilor, care locuiesc în acest imperiu imens şi redutabil este o enigmă pentru majoritatea europenilor. Daca toţi călătorii, din diferite pricini, se înţeleg să păstreze tăcerea, aşa cum faceţi şi dumneavoastră, asupra adevărurilor supărătoare ce se pot spune acestui popor şi oamenilor care-i conduc, nu există nici un motiv suficient de temeinic ca Europa să afle vreodată la ce să se aştepte din partea acestei temniţe model. A lăuda binefacerile despotismului, chiar şi atunci când nu te ating, constituie o prudenţă ce mi se pare de-a dreptul criminală.” Custine a scăpat, după cum mărturiseşte la finalul cărţii, de acea „fascinaţie a fricii” care-i încătuşa pe călătorii din secolul al XX-lea dintre care putini au adoptat calea lui Custine.
Lectura literaturii utopice şi propagandistice din Uniunea Sovietica (cu cele două feţe ale monedei, cea idilică, mai mult sau mai puţin naivă, nu nevinovata si cea iconoclastă, care sparge minciuna) nu ne-a scos în evidenţă faptul că vreunul din scriitorii implicaţi în acest fenomen ar fi avut cunoştinţă de lucrarea lui Custine. Nici Gide, nici Istrati, nici Celine, nici Albert Londres chiar daca francezi precum Custine sau scriind în franceză, adoptaţi de spaţiul cultural francez precum Istrati nu fac referiri la celebrul marchiz aventurier chiar dacă în mod firesc acesta le-ar fi întărit argumentaţia. Custine rămâne un profet prea puţin înţeles, un vizionar uitat, însă analiza lui va traversa timpul dovedind luciditate unui spirit ascuţit şi liber care nu a vrut să se lase înşelat.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu