Liam O”Flaherty (1896-1984) este una dintre cele ai intresante figuri ale vieţii literare irlandeze din secolul al XX-lea. S-a născut în 1896 într-un cătun numit Gortna gCappal, de pe insula Inishmore, una dintre cele trei insule Aran din vestul Irlandei, zonă cunoscută sub denumirea de Gaeltacht (în care încă se vorbeşte în mod curent limba celtică irlandeza sau gaelică) de aceea Liam O’Flaherty a fost un vorbitor nativ de irlandeză, fapt cu care nu se pot lăuda mulţi scriitori irlandezi. Provenind dintr-o famile ultra-catolică, încă din copilarie a cunoscut două pasiuni: tradiţionala ură faţă de Anglia şi veneraţia faţă de Biserica Catolică. Dragostea faţă de literatura engleză a temperat-o pe prima, iar socialismul, pe cea de-a doua. A studiat la Colegiul Rockwell din comitatul Tipperary iar ulterior, în 1914, s-a înscris la Colegiul Universitar din Dublin. Istoria nu l-a lăsat să-şi continue studiile, el fiind pus în situaţia de a alege între două deziderate contradictorii: dorinţa ca Anglia să fie înfrantă în Primul Război Mondial, dar şi dragostea şi compasiunea pentru Belgia, o ţară mică precum Irlanda şi, în plus, catolică, ocupată de Germania. În 1915 s-a înrolat în Armata Britanică, folosind un alt nume pentru ca cel al familiei sale să nu fie dezonorat.
A luat parte (cum altfel?!) şi la evenimentele sângeroase care au precedat semnarea Tratatului Anglo-Irlandez din decembrie 1921 şi care a pus capăt războiului de independenţă, cum este cunoscut în istoriografia irlandeză, dintre republicanii naţionalişti irlandezi şi Guvernul de la Londra. O’Flaherty a fost membru al Irish Citizens Army, o grupare care a activat şi în timpul războiului de independenţă şi a luat parte la Rebeliuna Paştelui din 1916 a cărei tendinţă politică era de stânga iar după 1917, chiar de extremă stânga, pro-comunistă. O’Flaherty a încercat să convingă conducerea Partidului Comunist Irlandez să-i sprijine pe muncitorii irlandezi care, după modelul rusesc, începuseră să preia controlul fabricilor unde lucrau (în Cork, Limerick). P.C.I. i-a respins solicitarea pe motivul că nu încuraja puciurile locale. Trecând peste consemnele P.C.I., Liam O’Flaherty care era cunoscut încă din acea perioadă a tinereţii sale zbuciumate, s-a pus în fruntea a două sute de şomeri care au ocupat Sala de Concert Rotunda din centrul Dublinului. Reacţia dublinezilor la vederea steagului roşu înălţat pe acoperişul sălii nu a fost chiar favorabilă, poliţia fiind nevoită să reţină mulţimea agitată care ar fi dorit să se ocupe de simpatizanţii comuniştilor. O’Flaherty în schimb a profitat de agitaţia creată in jurul sau devenind foarte cunoscut. După patru zile ocupanţii clădiri au fost nevoiţi să fugă. O’Flaherty s-a strecurat în sudul Irlandei unde se afla fieful celor care se împotriveau Tratatului Anglo-Irlandez, în frunte cu De Valera. În iunie 1922 scriitorul s-a întors la Dublin unde izbucnise în mod deschis războiul civil. Noua armată a Statului Liber Irlandez, organizată de neobositul Michael Collins a deschis focul asupra clădirlor ocupate de rebeli din capitală. Liam O’Flaherty a luat parte la lupte. La 30 iunie, după două săptămâni de confruntări sângeroase în Dublin, trupele guvernului provizoriu au aruncat în aer cladirea Four Courts unde se găsea conducerea rebelilor din Dublin. La 4 iulie unitatea condusă de Liam s-a dizolvat iar el s-a strecurat în port de unde s-a îmbarcat clandestin pe o nava cu direcţia Liverpool. De aici el s-a exilat în lumea anglofonă, până când apele s-au liniştit în Irlanda unde guvernul îl avea în vizor, din cauza activitatilor sale politice. A fost rînd pe rînd tăietor de lemne în Canada, agent al turcilor lui Atatürk în Asia Mică, chelner într-o cafenea din Wisconsin, muncitor la o fabrică de cauciuc în Minnesota etc. În această perioadă din viaţa lui a început să scrie primele nuvele, pe care a doua zi le arunca la coş, nemulţumit. A trăit o perioadă în Statele Unite, iar după aceea, la Dublin, făcînd dese vizite la Paris.
Fiind un camarad de drum, şi scriitorul irlandez a beneficiat de programul special pus la punct de sovietici, vizitând U.R.S.S. în anul 1930. În memoriile sale descrie cu regret diferenţa între intenţiile cu care a pornit la redactarea cărţii si ecoul volumului I went to Russia apărut în anul 1931 în care descrie vizita (doar) la Leningrad şi Moscova din aprilie-mai 1930. Tonul scrierii este satiric la adresa comunismului sovietic, el observând cum comuniştii ortodocşi sunt în fruntea bucatelor iar sub ei se regăsesc carieriştii lacomi şi ambiţioşi. „Cea mai mare prostie din viaţa mea a constituit-o, fără îndoială lipsa de respect de care am dat dovadă în timpul sejurului meu în Rusia şi tonul ironic flegmatic cu care am scris cartea în care descriam, la întoarcere experienţele şi impresiile mele din acel atelier în care civilizaţia viitorului era făurită prin munca titanică a milioane de eroi. Am trecut frontiera sovietică înapoi în Polonia fiind plin de entuziasm faţă de tot ceea ce văzusem, foarte hotărât să fac tot ceea ce mi-ar fi stat în putinţă pentru a-i incita pe toţi oamenii cărora m-aş fi putut adresa fie prin viu grai fie prin scris, întreaga umanitate, pentru a o câştiga cauzei sovietice.” Cartea nu a plăcut foarte mult cenzorilor - agenţi sovietici care i-au spus că ar face mai degrabă un serviciu burghezo-imperialiştilor decât Cauzei. Naivul O’Flaherty scrie despre acest refuz al agenţilor comunişti din Londra „ au sfârşit prin a mă enerva iar eu am susţinut că volumul nu era în nici un fel reacţionar şi că eu nu puteam scrie decât ceea ce simţeam.”. Însa lucru ciudat, afirmarea adevărului faţă de sistemul stalinist sau neacceptarea comenzilor politice nu i-a produs scriitorului irlandez nici o bucurie, dimpotrivă, după patru ani de la acele evenimente el avea un sentiment de amărăciune pentru că „volumul i-a amuzat pe cei pe care dorea să-i irite şi a displăcut tocmai celor al căror respect mă interesa. În loc să mă ajute să-mi reafirm scopul existenţei mele din care să extrag o nouă vigoare, cartea mi-a accelerat ritmul deziluziilor.” Durerea a fost provocată de sfârşitul unei iubiri sau a unei credinţe: cea în puterea regeneratoare a comunismului asupra umanităţii. Căci pentru el, sfârşitul credinţei în comunism după ce în prealabil şi credinţa catolică în care a fost crescut, fusese înlăturată, a însemnat consumarea capacităţii sale de a crede într-un ideal. I-a rămas doar credinţa în cuvântul liber al scriitorului. Regăsim în materia volumului A mes ennemis ce poignard alte numeroase divagaţii destul de incorente pe aceeaşi temă: răul facut constant şi peste tot de burghezia lacomă si realizările măreţe ale Uniunii Sovietice, ceea ce denotă ca la momentul scrierii acestui volum autobiografic O’Flaherty încă mai simpatiza vag şi inconstant cu ideea luptei de clasa. În preajma unei noi tentaţii suicidare, el se întreabă „De ce să mori când mai rămâne un cântec de cântat, un imn revoluţionar al maselor muncitoare de intonat?” Cochetarea cu un socialism idilic şi utopic continuă : „dacă ne-am lăsa imaginaţia să joace asupra sensului adevărat al acestei lozinci socialiste - a produce pentru propriile nevoi şi nu pentru profit- am putea edifica o societate formată în exclusivitate din doamne şi domni. Iar pentru noi, scriitorii, aceasta ar fi o eliberare mai mare decât pentru oricare alt grup social, poate în afara oamenilor de ştiinţă care, în zilele noastre în loc să lupte împotriva malariei şi a morţii, sunt obligaţi să inventeze gaze de lupta, explozivi şi alte dispozitive menite a aduce distrugerea. ” Nu ştim dacă autorul şi-a păstrat credinţa în totalitarismul comunist de-a lungul întregii sale vieţi dar O’Flaherty reprezintă un caz interesant şi puţin întâlnit de apostaţi ai comunismului care regreta atitudinea anticomunista adoptata.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu