Patru categorii de calatori

Întoarcerea în vechea lume este dezamăgitoare pentru marea majoritate a călătorilor a căror relatări sunt favorabile URSS (chiar greţos de linguşitoare). Interesantă este analogia între dezgustul călătorilor occidentali care se întorc in Vechea lume, Vechea ordine si disperata dorinţă a majorităţii cetăţenilor U.R.S.S. de a pleca sau trăi în acea lume coruptă dar liberală, democratică şi prosperă. Există patru mari categorii de călători care lasă în urmă relatări ale periplurilor din Uniunea Sovietică, în funcţie de importanţa avută în viaţa publică din Occident (şi mai ales din Franţa unde fenomenul a cunoscut cea mai mare amploare). Prima categorie este formată din cei care sunt în totalitate dependenţi de organizaţiile comuniste fie că e vorba de partidele comuniste sau de diverse asociaţii (AUS) sau sindicate (CGT). Aceşti călători nu-şi permit nici urmă de accente critice, dimpotrivă, tonul este exasperant de laudativ. Aceste relatări au avantajul că sunt scrise de oameni simpli de aceea impactul lor asupra altor oameni simpli nu a fost de neglijat de către propaganda comunistă, celebrul trust Munzenberg care deţinea nenumărate mijloace de propagare a acestor relatări ( ziare, edituri, reviste, cluburi etc.). Par a fi relatări ale unor pelerini contemporani, pelerini atei. În acelaşi timp, pentru militanţii de la piramida structurilor comuniste din Occident, călătoria în raiul comunist reprezintă o recompensă şi o promovare. Evident, nu oricine era ales pentru a face voiajul către Mecca proletariatului. Cea de a doua categorie a fost formată din intelectuali care deţineau de o oarecare notorietate şi în afara cercurilor comuniste însa pentru ei scrierea unor astfel de cărţi reprezenta o posibilitate de extindere a prestigiului căci se bizuiau pe puterea acestui trust de presă, foarte asemănătoare cu cea din zilele noastre, din România. Aceşti călători în lumea sovietică au pretenţia de a deveni adevăraţi ghizi care au descifrat modalităţile de întrebuinţare ale lumii viitorului. Nu trebui eludat faptul că aceştia au de câştigat şi din punct de vedere financiar chiar dacă tirajele cărţilor nu au explodat, după cum a fost cazul lui Luc Durtain L’autre Europe, Moscou et sa foi care a apărut în trei tiraje între anii 1928-30, vânzându-se doar 11.000 de exemplare, Pierre Herbart En U.R.S.S. en 1936 carte apărută anul următor în 5.500 de exemplare sau Georges Friedmann De la Sainte Russie à l’U.R.S.S. cu un singur tiraj de 3.800 de volume. Cea de a treia categorie este alcătuită din peştii mari ai culturii occidentale, intelectuali care deja aveau un renume bine format şi care au mers şi au scris despre Uniunea Sovietică. Din această categorie fac parte atât Andre Gide, Romain Rolland, Jean-Paule Sartre cât şi omul politic francez Edouard Herriot care a publicat in 1922 La Russie nouvelle care a cunoscut un adevărat succes la public. Cei care deţineau un capital de simpatie, de popularitate ridicat, câştigat prin propriile forţe au fost mai înclinaţi către încălcarea normelor călătorului standard în Uniunea Sovietică. Aveau o marjă de manevră mult mai mare faţă de primele două categorii care erau total dependente de trustul Munzenberg. Cele mai bune două exemple sunt Panait Istrati şi André Gide care chiar dacă au plecat la drum în calitate de simpatizanţi activi ai cauzei comuniste, s-au întors dezamăgiţi, frustraţi, înşelaţi. Îşi dăduseră seama de minciuna care le fusese livrată. Atât lui Istrati cât şi lui Gide le-a fost mai uşor să trântească uşa. Cu multă forţă. Răul făcut de Gide cu cele două volume ale sale a fost destul de mare dacă ne luăm după tirajele lor astronomice. Între 30 octombrie 1936 - 9 septembrie 1937 cartea sa Retour de l’URSS a fost tipărită în nouă tiraje, vânzându-se 146.300 de exemplare în timp ce şi mai acida Retouches à mon Retour de l’URSS, publicată anul următor, în doar două tiraje formate din 48.500 de exemplare. Ultima categorie este formată din specialiştii/ tehnicienii care mai degrabă au muncit decât vizitat Uniunea Sovietică dar care au lăsat mărturii interesante.

Şi inginerii au fost atraşi…

Am putea fi tentaţi să credem că numai oamenii de cultură au fost atraşi de mirajul utopiei şi, în consecinţă, al călătorie în tărâmul unde se credea că se construieşte viitorul omenirii ceea ce nu este adevărat căci atracţia utopică este comună oricărui spirit uman, intelectualii umanişti, având avantajul în aceasta competiţie aparentă de puterea ei mai mare de exprimare, de vizibilitatea ei mai pronunţată. Pentru a contrabalansa această imagine am ales să facem o scurtă trecere în revistă a lucrărilor scrise de diverşi specialişti înalt calificaţi din Occident care au trăit şi muncit în URSS în perioada interbelică. Moda rezumării experienţei sovietice era atât de mare încât nu numai scriitorii sau ziariştii vestici au dezvoltat-o, personalul tehnic imitând tendinţa intelectuală a vremii. Fred Beal, un sindicalist american care a muncit la începutul anilor 1930 la fabrica de tractoare de la Harakov a scris cartea Proletarian Journey: New England, Gastonia, Moscow Inginerul francez Francisque Bornet care a fost angajat în anii 1930 în URSS chiar şi la Magnitogorsk anunţa cu multă mândrie, în cartea sa că Je reviens de Russie. George Burrell, un inginer petrolist care a muncit între 1931-32 în regiunea petroliferă a Caucazului şi în oraşul Groznîi a publicat An American Engineer Looks at Russia. Un inginer italian, Ciocca Gaetano, şi-a descris experienţa avută în timpul primului Plan Cincinal într-un Giudizio sul bolscevismo . Jules Cotte, un inginer chimist francez care a trăit mult timp în URSS lasă o relatare pro-sovietică accentuată Un ingénieur français en URSS iar Kleber Legay, membru al unei delegaţii sindicale franceze, a descris cu multă perspicacitate situaţia din URSS în urma unui sejur mai lung, de aproape un an, în 1936 Un mineur chez les Russes. Peter Kleist, inginer german care a muncit în URSS în perioada 1933-37 a fost chiar arestat în timpul Marii Terori, petrecând un an în puşcăriile sovietice, înainte de a scăpa. A scris volumul, cu un titlu edificator, G.P.U. Justice . Lili Koerber, cetăţean austriac, a lucrat în fabricile Putilov timp de doar o lună, suficient pentru a nara această experienţă în cartea Life in a Soviet Factory. Arnold Rukeyser a muncit în industria de azbest din Urali din 1928 până în 1930 şi a scris lucrarea Working for the Soviets: An American Engineer in Russia . Allan Monkhouse, specialist în echipamente electrice, având două decenii de experienţă în Rusia şi Uniunea Sovietică între 1911-1933 a publicat cartea Moscow, 1911–1933. John Scott este un alt inginer american care a muncit în deceniul al treilea la Magnitogorsk, lăsând în urmă relatarea Behind the Urals: An American Worker in Russia's City of Steel. William Wood, un inginer american care a trăit împreună cu soţia sa în URSS în două perioade, 1931-1933 şi 1937-41, povesteşte cu destul talent literar contactele avute cu birocraţia sovietică, viaţa de zi cu zi dar şi felul cum îi tratau sovieticii pe specialiştii străini de care aveau mare nevoie (în ciuda propagandei) în cartea Our Ally: The People of Russia. Umberto Nobile, un celebru explorator arctic italian, atras de potenţialul dirijabilelor, a muncit în URSS între anii 1929-36 iar la finalul experienţei a publicat volumul My Five Years with Soviet Airships. Arne Storm, un specialist american de origine daneză în creşterea galinaceelor, a lăsat o mărturie unică despre acest domeniu în volumul cu un titlu edificator Uncle Give Us Bread (Unchiule, dă-ne pâine) .Însa un caz deosebit îl reprezintă experienţa lui Andrew Smith, activist de frunte al Partidului Comunist din Statele Unite încă de la înfiinţarea acestuia. Atras de magia construirii socialismului, şi-a abandonat slujba din Statele Unite, şi-a donat economiile Cauzei (adică partidului) şi, împreună cu soţia lui, Maria, a ajuns în 1932 în Uniunea Sovietică, dorind să se stabilească definitiv aici. Calităţile sale în domeniul mecanicii i-au asigurat rapid o poziţie importantă, cea de inginer, într-o uzină sovietică, beneficiind de toate avantajele acestei funcţii. Inutil de spus, economia sovietică, în cursa ei orbească pentru o industrializare accelerată, lăsând la o parte faptul că aceasta s-a făcut pe spatele şi din sângele ţărănimii sovietice, cunoştea mari lipsuri în domeniul expertizei tehnice, de aceea numărul inginerilor sau altor tehnicieni cu simpatii comuniste din Occident era însemnat. Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit regimul era introducerea unor elemente străine, posibil reacţionare (indiferent de gradul lor de obedienţă) în interiorul organismului. Andrew Smith s-a săturat de Rusia în anul 1935 şi, cu dificultate, căci uneori, tovarăşii de drum, în orbirea şi fanatismul lor, ajungând în Uniunea Sovietică, renunţau chiar la cetăţeniile statelor imperialiste astfel încât, după trezire le era aproape imposibil să se repatrieze, ei fiind fie apatrizi, fie cetăţeni sovietici, s-a întors împreună cu soţia sa în Statele Unite. În 1937 a apărut volumul său care a făcut vâlvă în epocă, I Was a Soviet Worker în care descrie tratamentul teribil la care erau supuşi muncitorii sovietici din uzina unde a muncit, care erau nevoiţi să trudească malnutriţi, la bunul plac al birocraţilor care conduceau uzina precum o făceau senatorii romani cu sclavii. De altfel această situaţie era condamnată şi de Arthur Koestler în eseul Soviet Myth and Reality din volumul The Yogi and the Commissar and other Essays. Smith descrie cum muncitori pe care-i cunoştea şi cu care lucra, dispăreau peste noapte doar pentru că-şi exprimaseră timide nemulţumiri în legătură cu condiţiile grele de muncă. Singura modalitate prin care muncitoarele puteau să-şi mai sporească mizerele venituri era tocmai prostituţia, ferm interzisă în mod oficial. În mod ciudat, în aceeaşi lucrare, Smith afirmă că în fiecare fabrică exista câte un grup de nemulţumiţi, adepţi ai Opoziţiei interne din Partid care ar fi dorit să-l înlocuiască pe Stalin cu un adevărat bolşevic!

Dacă oamenii de cultură erau atraşi de alchimia transformării omului vechi într-unul nou, cadrele tehnice care au lucrat în industria sovietică în diverse sectoare fuseseră fascinaţi iniţial de puterea tehnică a regimului, de capacitatea de a transforma natura şi de edificarea unei alte căi de dezvoltare economică, una ce părea, aparent, a asigura o egalitate perfectă căci, ştim bine, se adresa în mod teoretic claselor sărace.