Muggeridge şi iarna la Moscova

Malcolm Muggeridge s-a născut la Sanderstead, comitatul Surrey de lângă Londra, în anul 1903, fiind fiul unei notabilităţi laburiste locale. Initial a ales carierea de profesor predând pentru scurte perioade de timp, de-a lungul anilor 1920 in India si Egipt insa a fost atras mai degrabă de ziaristica fiind angajat de cotidianul socialist The Manchester Guardian. Ca atâtea alte personalitati marcante ale secolului trecut, Muggeridge a fost iniţial atras de comunism de aceea aceptand sa se deplaseze in anul 1932, împreuna cu soţia Kitty Dobbs care se înrudea cu o celebra militanta pro-comunist britanica, Beatrice Webb (mama ei, Rosalind Dobbs era sora mai mica a lui Beatrice). La Moscova Muggerige a preluat postul de corespondent al ziarului The Manchester Guardian, înlocuindu-l pe William Chamberlain. Iniţial, s-a concentrat asupra scrierii unui roman Picture palace in care descria experienţele trăite in calitate de ziarist al cotidianului din Manchester dar cartea nu a fost publicată, pana la urma, ceea ce i-a adâncit declinul financiar căci ziarul îl plătea la articol, în funcţie de cele care vedeau lumina tiparului. Cert este ca Muggerige nu a acceptat versiunile oferite de propaganda sovietica in legătura cu foametea din Ucraina si a ales, ca un adevărat reporter profesionist, sa vadă cu ochii săi realitatea de pe teren.

Într-un interviu oferit unei publicaţii din exil a ucrainenilor din Canada, Muggeridge oferă detalii interesante despre condiţiile si contextul în care şi-a scris reportajele şi, ulterior, cartea “Winter in Moscow” (1934). Întrebat de ce a ales să scrie despre foametea din Ucraina, Muggeridge se justifică “era subiectul principal în toate discuţiile noastre din Moscova. Toată lumea ştia despre ea. Puteam de asemenea observa cum toţi corespondenţii din Moscova distorsionau subiectul. Fără să-mi fac planuri prealabile şi fără a cere aprobarea, m-am dus şi mi-am luat un bilet pentru Kiev şi apoi pentru Rostov (...)Trecând cu trenul prin mediul rural puteai să-ţi dai seama de realitate. Ucraina murea de foame şi trebuia doar să deviezi puţin către micile localităţi pentru a vedea sate şi pământuri abandonate. Odată, schimbând trenul, într-o gară, am început să mă învârt prin jur şi am dat de un transport de culaci care era încărcat într-un tren, bine supravegheat de militari. Ceva m-a impresionat enorm. Eram într-o sâmbătă la Kiev şi m-am dus la biserică pentru slujba ortodoxă. Înţelegeam foarte puţin din ea dar era ceva atât de spiritual în ea, ceva ce nu am mai întâlnit niciodată după aceea. Oamenii aflaţi la capătul puterilor îi spunea lui Dumnezeu ”Muggeridge dezvoltă şi explică atrocităţile săvârşite de regimul stalinist. “Noutatea cu aceasta foamete, ceea ce a făcut-o atât de diabolică era faptul că nu era rezultatul unei catastrofe naturale precum seceta sau vreo epidemie. Fusese iniţiată de o minte birocratică ce impunea imediat colectivizarea agriculturii, aşa, ca o simplă afirmaţie teoretică, fără nici un considerent faţă de consecinţe, faţă de suferinţa umana. (...) Îmi aduc aminte că cineva îmi spunea că toate manierele şi fineţurile dispar. Când eşti înhăţat de aşa ceva şi ştii că cineva are hrana, te duci şi i-o furi. Chiar ucizi pentru a i-o lua. Asta face parte din oroarea ei” Câteva informaţii despre foametea din URRS din 1932-34 sunt necesare. Stalin a fost responsabil in totalitate de declanşarea şi propagarea ei deopotrivă ce el a fost cel care, pe 21 iunie 1932 a fixat cote de livrări exorbitante, ordonând sa se treacă la colectare cu orice preţ. Deja in 1931 statul bandit sovietic rechiziţionase/furase 42% din recolta ucraineana. La 12 octombrie 1932 a fost adoptata rezoluţia prin care nevoile statului trec pe primul loc fata de cele ale colhozului. Rezumând, cerealele au fost însuşite de Stat in timp ce ţăranilor care lucrau la colhozuri nu le-a mai rămas mare lucru, in nici un caz cat sa le ajungă pana la următoarea recolta. Demenţa lui Stalin nu cunoştea nici o limită căci la începutul lunii decembrie Stalin a ordonat sa se confişte pana si rezervele pentru însămânţările de primăvară. Începe sa se moara de foame, pentru a împiedica exodul muribunzilor de la sate către oraşe au fost introduse paşapoartele interne. “ Dat fiind secretul absolut impus de Stalin si de succesorii săi asupra foametei din acei ani, bilanţul exact este greu de stabilit. Demografii cei mai pridenti dau cifrele de 2.600.000 de morţi de foame, 1.100.000 deficit al naşterilor si un milion de deportaţi. Dar specialiştii ucraineni estimează numărul victimelor la 4 sau 5 milioane si vorbesc despre genocid.” Distrugerea satului ucrainean independent a permis de altfel si colonizarea cu elementul rus, in special in partea de est a Ucrainei, cu efecte politice vizibile si astăzi.

In mod firesc pentru atmosfera intelectuala din Occident, Muggerige a început sa aibă probleme cu propria redacţie căci articolele sale contraveneau cu politica editoriala a ziarului, unele din ele nefiind publicate iar altele fiind semnate sub pseudonim. Ziaristul britanic a reuşit sa-si transmită compromiţătoarele sale relatări evitând calea oficiala, depunându-le in geanta diplomatica a curierilor Ambasadei Imperiul Britanic la Moscova. A avut noroc ca un alt ziarist, Garath Jones a transmis si el relatări care confirmau amploarea foametei, ba mai mult, a scris câteva scrisori adresate redacţiei The Manchester Guardian în care-şi susţinea confratele. Tipic britanic! În schimb corespondentul prestigiosului ziar american New York Times, Walter Duranty, nega existenţa foametei din Ucraina. Despre acesta, Muggerige spunea la mult timp după, că a fost cel mai mare mincinos pe care l-am întâlnit în publicistică. La întoarcerea de la Moscova, ziaristul britanic a publicat în 1934 volumul Winter in Moscow in care Muggerige si-a continuat atitudinea critică atât faţă de masacrarea ţărănimii ucrainene de către Stalin cat si fata de ziariştii preş fapt care i-a adus noi necazuri in Anglia căci, cu doi ani inanitea lui Gide, a fost supus oprobriului public. Matusa şotiei sale, Beatrice Webb a fost furioasa pe el si, drept consecinţa, pentru a-si linişti conştiinţa, i-a făcut o vizita ambasadorului sovietic la Londra, Maisky care, in mod surprinzător (!) a negat existenta foametei din Ucraina. Puterea establishment-ului, pana si in conservatoarea Anglie era atât de mare incat Muggerige a avut dificultati in a-si găsi o alta slujba. “ Presa nu era in mod deschis pro-sovietica dar era simpatetica cu ea si neîncrezătoare cu toţi cei care o atacau.” Muggerige sfârşeşte interviul cu o observaţie inteligentă “Rămâne un mare mister pentru mine cum una după alta, intelectualităţile lumii vestice, cea americana, germana şi chiar franceză, s-au îndrăgostit (de comunism) atât de mult”

Curajul de a spune şi scrie adevărul atunci când trebuie a fost răsplătit de Ucraina cu ocazia celei de a 75-a comemorări a tragicelor evenimente în noiembrie 2008 când atât lui Muggerige cât şi lui Jones, le-au fost conferit Ordinul Ucrainian al Libertăţii pentru serviciile excepţionale aduse ţării şi poporului ucrainean.