Camere de lucru

O'Hagan

Toibin

Banville

Heaney
Lumea culturală anglofonă, atât de vastă şi bogată (atât din punct de vedere material cât şi spiritual) este recunoscută prin metodele neconvenţionale de a promova arta sau literatură căci ea doreşte să atragă publicul, să-l captiveze şi cucerească. Ultimul exeplu descoperit este o iniţiativă interesantă a ziarului britanic The Guardian care prezintă în ediţia sa electronică, la sectiunea cultură (nu ştim dacă se întâmplă şi în ediţiile tipărite) o rubrică cel puţin atipică: camerele de lucru ale scriitorilor. O idee aparent foarte simplă (dacă nu chiar simplistă) dar care se dovedeşte o găselniţă foarte inspirată căci descrierea camerei de lucru a scriitorului, realizată de el însuşi este însoţită şi de exemplificarea acesteia prin publicarea unei fotografii menită a dovedi cuvintele scriitorului. De ce să se aştepte moarte scriitorului pentru a-i transforma locul de muncă în potenţial muzeu şi pentru a-l oferi cititorilor ?! Rubrica este actualizată săptămânal. Marea majoritate a intervenţiilor sunt oferite de scriitori contemporani însă regăsim şi expuneri ale camerelor de lucru ale unor scriitori clasici de limbă engleză precum, Rudyard Kippling, Virgina Woolf, Charles Darwin sau George Bernard Shaw „Un loc ciudat pentru un socialist cu barbă roşcată, cu idei generoase despre cum să schimbe lumea. Dar cumva, i se potrivea lui Shaw. Era, până la urmă, un geniu paradoxal şi, pe deasupra, toţi scriitorii au nevoie de intimitate, chiar şi cei mai prestigioşi dintre ei, un spatiu intim unde să poată scrie. Oamenii mă deranjează s-ar fi confesat Shaw am venit aici să mă ascund de ei. Din acest loc, Shaw putea să-i deranjeze fără încetare pe oameni. Cu toate acestea, locul unde a venit să locuiască în 1906 când deja avea 50 de ani era ciudat. Satul Ayot St. Lawrence din Hertfordshire avea un magazin, două biserici, nici o gară şi nici un chiosc de ziare. După ce Shaw regiza piese, rostea discursuri, îi zorea pe editori, se certa cu biografii şi, în general, îşi îndeplinea statutul de fenomen universal, Shaw se retragea în bârlogul lui.”
Ne-am întrebat de ce este interesată prezentarea birourilor scriitorilor? Este şi aceasta o formă de voyeurism cultural? Este fascinant pentru că un astfel de loc dezvăluie partea intimă a unui creator, locul unde ideile, imaginile sunt asamblate, locul unde are loc o parte din procesul de documentare inerent oricărei creaţii (literare sau nu). Atelierul ideilor, un atelier mult mai dificil de descris decât atelierul unui pictor sau sculptor care cam ştim ce fac, pictează, sculptează. Însă cuvintele sunt mult mai greu de prins în insectar precum nişte fluturi multicolori care trăiesc o zi (dar ce zi!). Şi ideile zboară şi ideile mor dar unde se aştern ele pe hârtie sau pe ecranul maşinăriilor informatice?
Camera de lucru a laureatului Premiului Nobel pentru literatură Seamus Heaney se află „în mansarda casei noastre din Dublin. În cealaltă parte a mansardei se află un luminator mai mare de unde pot vedea panorama vastă a golfului Dublinului şi a capului Howth dar şi a portului Dublin cu navele care pleacă şi vin, în funcţie de vreme. Suprafaţa biroului este formată dintr-o placă aşezată pe două corpuri de lemn dar atunci când ne-am mutat pentru prima oară în cladire, acum treizeci de ani, nu aveam decât două scânduri care fuseseră întrebuinţate pentru băncile sălii de lectura din Carysfort College, scânduri de stejar bine şlefuite de frecarea fină a studenţilor timp de un secol. Întotdeauna am simţit o frică suprestiţioasă de a aranja o cameră de lucru perectă pentru ca mai apoi să constat că scrisul de devenit imperfect. Chiar şi aşa, mansarda a fost reamenajată acum zece ani adăugându-i luminatorul mare şi o bibliotecă pentru a crea un spaţiu foarte necesar pentru mormanul de cărţi.” Observăm şi o geantă rezemată de biroul improvizat. Seamus Heaney are o camera de lucru moderna, nu acelaşi lucru putând spune despre cea a scriitorului Colm Toibin. „Fereastra acestei camere dă către clădirile din centrul Dublinului. Masa de lucru am adus-o înapoi din apartamentul în care am locuit la New York unde am avut o bursa la Biblioteca Publică. Scaunul este unul dintre cele mai inconfortabile scaune fabricate vreodată. După o zi de lucru provoaca mari dureri în părţi ale corpului care nici nu ştiai că există. Dar mă ţine treaz. Mica pictură de deasupra căminului este un peisaj din Viengar Hill dând către Enniscorthy în comitatul Wexford, imagine pe care o puteam privi din casa unde am cresut. Este realizat de mama mea care a murit acum şapte ani. Masca africană de deasupra podelii a aparţinut fratelui meu mai mic, Lian care a murit şi el acum doi ani. Lângă mască se află înrămată o pagină imprimata din volumului Finnegans Wake care i-a aparţinut lui James Joyce. Camera este precum o peştera în care-mi ţin cărţile pe care le iubesc”
Andrew O’Hogan scrie „cred că am devenit obsedat. David Backham se pare că duce toate cutiile de Coca Cola dietetic în frigider pentru a arăta la fel în fiecare dimineaţa iar eu, în mod stupid, îmi ascut toate creioanele pe care apoi le aranjez în borcan înainte de a mă aşeza şi a începe ziua de lucru. Dintr-o zi în alta mă aştept să încep să-mi calc coperţile cărţilor. Trebuie să ştiu unde se află fiecare lucru înainte de a începe să caut lucrurile din capul meu şi de fiecare dată când îmi ridic privirea din birou mă ajută să văd ordine de aceea, de altfel, camera este atât de curată şi bine pusă la punct. Îmi place să amestec lucrurile personale- o fotografie cu fraţii mei din 1973, o partitură cu un cantec pe care o mătuşa din Glasgow obişnuia să-l cânte- cu afişe şi postere. Este agăţat înrămată şi o copie a recensământului din Irlanda din 1910 arătând casa în care locuia James Joyce, el fiind trecut ca student. Îmi place mobila care are o poveste.” Un alt scriitor irlandez, Sebastian Berry recunoaşte că biroul lui „nu arată foarte ordonat dar încă din copilarie am iubit sentimentul de provizorat într-o cameră. Masa de lucru o am din anii 1980 când eu şi soţia mea Ali am cărat-o din piaţa de pe strada Francis tocmai către cartierul Micul Ierusalim din Dublin, o distanţă apreciabilă. Stofa de pe imprimantă dar şi cutia de lemn sunt turceşti, cumpărate în timpul unei vacanţe acum câţiva ani când era aproape să mor din cauza unei intoxicaţii alimentare.” Sebastian Berry îşi continuă succintul text cu o descriere justificativă a obiectelor relevante (pentru autor) care îl înconjoara şi inspiră (o cană, un tablou, o gravură, o mică statuie tibetana, o lampă) toate strânse din diverse călătorii sau oferite de persoane dragi autorului. Eric Hobsbawm lucrează în fosta cameră a fiului său Andy, la etajul casei din Hampstead. „Camera a fost modificată în mod dramatic, trecând de la tinereţe la bătrâneţe cu excepţia aerului haotic care continuă să domine încăperea prin teancurile de fişe de cercetare, foi tipărite, scrisori care încă îşi aşteaptă răspunsul, facturi, cărti recent primite toate pentru a ajuta o memorie care începe să dea rateuri. Pentru că profesia mea este cea de istoric sunt înconjurat de foarte multe hârtii care au tendinţa de a se aduna pe suprafaţa celor două birouri rotunzi dar şi deasupra laptopului fără de care nu aş mai putea lucra, fiind vârât în epoca calculatoarelor la sfârşitul anilor ‘80 de caăre studenţii mei din New-York. Prea puţine lucruri mă distrag de la muncă în această cameră. Nu am nici un scaun confortabil. Un afiş cu Billie Holiday şi o pictură roşie şi neagră se află agăţate pe singurul perete care nu este acoperit cu rafturi de cărţi. Cam asta-i tot. Mai am şi un radio-casetofon dar nu prea ascult la el nimic. Muzica te confiscă prea mult. Rafturile bibliotecii mele conţin cărţi care mă ajută să scriu despre subiectele care mă preocupă, naţionalismul şi istoria banditismului. Cele mai multe sunt însă pline cu ediţii străine ale cărţilor mele. Numărul lor mă bucură şi sunt fericit că ele continuă să fie traduse în alte limbi după cum societăţile respective se deschid către lume –în hindi sau vietnameză de exemplu. Cum nu pot să le citesc, ele mă ajută din punct de vedere bibliografic iar în momentele de descurajare îmi aduc aminte cum un vechi cosmopolit nu a eşuat în cei cinzicei de ani de încercare în a comunica istoria cititorilor.” Edna O’Brian recunoaşte că scrie de mână. „Nu înţeleg cum oamenii pot deveni creativi folosind calculatorul. De multe ori nu mai găsesc vreo carte de care am nevoie disperată şi ma reped la cea mai apropiată librărie pentru a cumpăra un exemplar, de aceea am patru-cinci ediţii ale cărţilor mele favorite. Multe din cărţi au autografele autorilor care-mi sunt prieteni dar premiul pentru cea mai depreciativa dedicaţie îi revine lui Ted Hughes care mi-a scris O recoltă de sedimente...Îmi iubesc camera şi harababura din ea. Târziu în noapte, când focul mocneşte în şemineu, mă ridic, deschid o carte, citesc Este miezul nopţii. Ploaia bate la ferestre. Nu era miezul nopţii. Nu era ploaie din Molloy de Samuel Backett. Şi mă gândesc ce recoltă nepreţuită este literatura.”
Mai pot fi regăsite mărturiile mai mult sau mai puţin vinovate ale multor altor scriitori, mai degrabă puţin cunoscuţi în spaţiul cultural românesc precum Louis de Bernieres, Wendy Cope, Richard Fortey, Michael Berkeley, Simon Gray, Roald Dahl, David Harsent, Michael Rosen, Anne Enright, Charlotte Mendelson, Sebastian Faulks, Joanna Briscoe, Marina Warner, Robert Irwin etc. Toate aceste fotografii degajă însă acelaşi aer de prosperitate şi siguranţa financiara pe care statutul de scriitor profesionist (talentat, evident) le asigură în lumea anglofona care îi respectă şi preţuieşte pe aceşti oameni care, aparent trăiesc cu capul în nori pentru ca de la acea altitudine să-şi observe cu acurateţe semenii.