Creştinătatea a murit?

Marea sărbătoare a Crăciunului este un moment propice nu numai pentru a petrece în mod tradiţional, în familie, cu bucate alese, în aşteptarea lui Moş Crăciun dar şi pentru a reflecta la semnificaţia acestui eveniment şi implicit a Creştinismului în viaţa continentului nostru şi, în mod particular, a Uniunii Europene din care facem parte de exact doi ani de zile (chiar dacă de foarte multe ori am avea tentaţia să ne mirăm de aceasta).

Mai are vreun loc această religie în Europa noastră bătrână, în continuu proces de definire identitară? Scriitorul britanic Julian Barnes scria în cartea „Tour de France” că „Vechile naţiuni-stat ale Europei sunt treptat omogenizate în gloate de consumatori internaţionali, separate doar de limbă. Să fie acesta un preţ cinstit- sau unic, cel puţin- care trebuie plătit pentru evitarea convulsiilor războinice la nivel continental ce au marcat istoria noastra recenta? Se poate.” Nu-l putem acuza de superioritate britanică pentru că tot el declara cu multă autoironie că „în zilele sale imperiale, Marea Britanie a fost o mare adeptă a standardizării şi centralizării; acum îi place să se prezinte drept bastion în calea federalismului zelos.” Credem însă că întrebarea nu este just pusă: pericolul cel mai mare pentru Europa nu constă în federalizarea ei ci în decreştinarea ei. În filmul „Joyeux Noel” (2006), peliculă nominalizată la Oscar în regia lui Christian Clarion, oferit de către Pro Tv în seara de 27 decembrie 2008 detaşamentele din primele linii decid, în ajunul Crăciunlui anului 1914 ad-hoc, fără permisiunea Înaltelor Comandamente experte în strategii de abator să decreteze armistiţii cu ocazia naşterii lui Isus. Mai mult decât atât, trupele franceze, scoţiene şi germane participă împreună la messa rostită în limba latină. Mesajul este puternic şi răzbate cu forţă încât telespectatorul contemporan ajunge să se întrebe nedumerit: de ce naţiunile creştine au ajuns să se măcelărească? Este fondul unei problematici foarte profunde şi vaste care conduce către esenţa tragediei secolului trecut. Eşecul creştinismului de a împiedica prima hecatombă mondială a condus inevitabil către cea de a doua, în care creştinismul a fost exclus cu bocancii de către ideologiile extremiste, xenofobe. Întrebarea lui Julian Barnes merită comentată şi dintr-o altă perspectivă: oare nu cumva preţul plătit pentru lipsa masacrelor pan-europene este foarte mic (să spunem că acesta ar fi omogenizare în gloate de consumatori internaţionali) în comparaţie cu ceea ce s-a câştigat de când Comunitatea şi ulterior Uniunea Europeană au devenit parte integrantă a realităţii europene? Oare soldaţii francezi, scoţieni şi germani care degerau în tranşeele Primului Război Mondial nu ar fi preferat să-şi arunce armele şi să fraternizeze creştineşte consumând şi cumpărând produse standardizate dintr-un hypermarket mondializat? Evident că nu putem ştii, însă omeneşte am tinde să răspundem afirmativ. În plus, istoriografia din ultimele decenii dovedeşte că entuziasmul naţionalist al trupelor implicate în marele măcel din 1914-18 nu a fost unanim, în afara acestor incidente reale de care s-au folosit realizatorii filmului apărând multe alte indicii ale săturării de inutilele masacre (precum dezertarea a mii şi mii de soldaţi francezi, repede executaţi de Curţile Marţiale). Oare aceşti oameni nu sunt primii părinţi-fondatori ai Europei ? Căci refuzul lor de a ucide şi a se lăsa ucişi în numele unor idealuri greu de înţeles de către aceste mase a reprezentat un buletin în alb acordat ideii de Europa. Nu cumva se uită prea uşor de către eurosceptici şi eurocrititicii de serviciu faptul esenţial că U.E. şi mecanismele ei, e drept, foarte complicate au împiedicat suficient de multe potenţiale războaie pan-europene, transformând însăşi ideea de război cald între două ţări membre şi vecine în ceva de domeniul fantasticului? În continuare credem că oricând va fi preferabilă o negociere tensionată, un referendum eşuat sau nu, stabilirea de cote de lapte sau subvenţii ciudate şi greu de înţeles decât supraevaluarea spiritului naţionalist coexistent în interiorul fiecărei naţiuni europene însă pus în surdină, micşorat la cote rezonabile, gravitând în jurul echipelor de fotbal.

Îngrijorător şi prosteşte pare faptul că creştinii, mai ales cei din Vestul Europei, sunt mai lipsiţi de drepturi decât minorităţile religioase care au dreptul la o totală afirmare în numele diversităţii multiculturale. Tipic este cazul Parisului unde însemnele creştine au fost excluse din împodobirea fastoasă a capitalei. Dar la ce să te aştepţi de la un primar socialist, să conştientizeze cumva importanţa evenimentului?! Jean François Revel avea perfectă dreptate : „Noul cult al Republicii faţă de excepţia culturală musulmană nu a servit câtuşi de puţin integrării. El a hrănit dimpotrivă, numai ura.”

Europa nu poate exista luptând împotriva propriului său spirit şi a propriei spiritualităţi confesionale care, vrând nevrând este cea creştină. Noua modă a corectituinii politice migrată de peste Atlantic continuă procesul de decreştinare a Europei iniţiat de stânga politică încă din secolul trecut şi la care au fost supuse ambele jumătăţi ale Europei (chiar dacă nu în mod egal). Gabriel Giurgiu în editorialul deosebit de inspirat Moş Crăciunul multicultural din ultimul număr al ziarului EuRopeanul (nr.8/ anul III) se întreba şi sublinia: „Dar cu noi, europenii, ce facem, vorba unui celebru banc? Încep să înţeleg, în altă cheie, două evenimente relativ recente: evitarea oricărei menţiuni la rădăcinile creştine ale Europei în proiectul constituţional european şi respingerea lui Rocco Butiglione la audierile pentru funcţia de comisar. Ambele au lăsat în urmă o concluzie relativ amară: dacă eşti creştin în Europa, nu eşti destul de "divers". Eşti, carevasăzică, un tip anost, plicticos, ciudat, oarecum dinozaur, o amintire din altă epocă. Oricum, nu dai bine în ştiri sau la seminarii, conferinţe, congrese. Apoi, dai de altă dandana semi-filosofică: definiţia prin diversitate a Uniunii Europene. Nu are această definiţie, oare, darul de a accentua exact ceea ce ne separă şi prea puţin ceea ce este comun, ceea ce ne uneşte? Căutarea cu orice preţ a alterităţii îmi pare la fel de stupidă ca bigotismul fanatic. Este la fel de contra-productivă. Până la urmă, avem suficiente lucruri care sunt (cam) la fel prin (cam) toată Europa.” Avem bisericile creştine care chiar dacă sunt protestante, catolice sau ortodoxe dovedesc esenţa noastră comună: creştinismul. Esenţă evidenţiată în filmul Joyeux Noel căci naşterea lui Isus ar trebui să unească şi nu să dezbine. Dureros este faptul că cei care fac rău spiritului creştin al Europei sunt tocmai diverşi europeni ajunşi în funcţii de conducere sau care au putere de influenţare a maselor şi care, crescuţi rupţi de tradiţia Europei contribuie şi ei cum pot la declinul creştinismului european (apar moschei peste moschei însă câte biserici creştine mai există în ţările musulmane!?). Oare evitarea menţionării rădăcinilor creştine ale Europei în Tratatul Constituţional nu a avut efecte negative mult mai greu de explicat raţional prin succesivele eşecuri ulterioare ale U.E. (respingerea Constituţiei dar şi a ceea ce trebuia să preia esenţa acesteia, Tratatul de la Lisabona de către electoratul irlandez)? Prin ce directivă s-ar putea readuce ajutorul divin asupra proiectului comunitar? Nu trebuie uitat că Europa era unită de religia creştină cu mult înainte de apariţia Uniunii Europene şi a hagiografilor ei şi demagogiei de tip P.R. care ar vrea sa ne demonstreze că popoarele europene nu ar fi avut nimic comun înainte de 1951. Se numea Creştinătate.

Cardinalul Paul Poupard îl citează in extenso pe celebrul Robert Shumann în 1986 în „L’heritage chretien de la culture europeennee dans la conscience des contemporaines” care reuneşte o conferinţă susţinută la Institutul polonez pentru cultură creştină când acesta spunea că „trebuie să ne dăm seama că Europa nu va şti să se limiteze pe termen lung doar la o structură economică. Trebuie ca ea să devină un refugiu pentru tot ceea ce reprezintă măreţ în civilizaţia noastră creştină: demnitatea persoanei, libertatea şi responsabilitatea iniţiativei individuale şi colective, dezvoltarea tuturor energiilor morale ale popoarelor noastre. Dacă ne limităm doar în a ne dezvolta economic şi militar fără să oferim şi o armătură morală, fără să oferim exemplul unui comportament bazat pe principii spirituale, vom fi îndeplinit o operă nu numai vană dar şi periculoasă.”

Un prim pas minimal ar putea fi conştientizarea că de Crăciun nu sărbătorim venirea lui Moş Crăciun ci naşterea lui Isus. Evident, o Europă mult mai creştină decât este în acest moment nu este pe placul multinaţionalelor căci consumismul se bazează pe lăcomia oamenilor, fapt respins de Creştinism. De aceea criza actuală aruncă în aer multe aşa zise certitudini economice: consumul nestăvilit nu duce neapărat la o societate fericită ci poate conduce şi către o fundătură căci lăcomia umană nu are limite. Acelaşi cardinal conchidea acum două decenii: „Productivitate, masificare, lipsă de comunicare, manipulare, poluare, condiţii de muncă, de locuit şi de petrecerea timpului nu numai inumane dar dezumanizante, acesta este bilanţul tragic al unui progres material care nu este însoţit de acel supliment de suflet a cărui vitalitate era deja subliniata de Bergson. Dar noaptea cheamă aurora iar tenebrele lumina. Cum o spune proverbul, acolo unde este o voinţă se află un drum.” Dar avem această voinţă?!


Codruţ Constantinescu