O sovietohagiografie

“Ceea ce e interesant în cazul lui Geo Bogza este transformarea poetului de avangardă, non-conformist şi provocator, târât prin tribunale şi băgat prin puşcării pentru îndrăznelile sale de viziune şi limbaj, la interval de numai un deceniu, într-unul din cei mai jenanţi cântăreţi ai vremurilor noi. Sigur, putem presupune că înclinaţiile sale de gazetar de stânga l-au condus în această direcţie. Sau oportunismul, răspândit la scriitorul român mult mai generos chiar decât talentul, că doar românul e foarte talentat, ba încă şi născut poet.” O altă explicaţie ar putea fi şi dorinţa lui Bogza de a se răzbuna pe vechea Românie care-i făcuse atâtea necazuri. Venise vremea plătirii unor poliţe reale sau imaginare! Iar în mod simbolic, una dintre ele avea sa o plătească Bogza prin cea mai penibilă şi relativ puţin cunoscută carte scrisă de el: “Meridiane sovietice”, volum tipărit la Editura de stat pentru literatură şi artă (celebra în epocă ESLA) in anul 1953 care marca un punct de cotitură în partea din Europă dominată de comunism prin moartea, mult aşteptată a lui Stalin, dar şi grevele muncitoreşti din RDG şi Polonia. După doar trei ani, în 1956, se consemna practic sfârşitul oricăror iluzii legate de natura şi intenţiile regimurilor impuse de sovietici: revolta maghiară înăbuşită în sânge de tancurile Armatei Roşii. Lăsăm la o parte întregul bogat parcurs al lui Geo Bogza în noua lume comunistă, cu toate suişurile şi coborâşurile, chiar dacă nu putem să nu remarcăm faptul că “sosirea tancurilor sovietice în România, intrarea triumfală a Armatei Roşii în Bucureşti, aveau să-i ridice vălul de pe ochi, aveau să-i lumineze, să-i cristalizez privirea” şi ne vom concentra doar asupra viziunilor şi imaginilor zugrăvite de Bogza în urma călătorilor sale prin URSS în intervalul 1950-52.

În mod firesc, primul capitol al cărţii de reportaj este dedicat părintelui fondator, fără de care, însăşi plimbarea autorului nu ar fi avut loc. Lenin este deificat. “Dacă ar veni cineva de pe altă planetă şi ar întreba: - Cine e Lenin? Iar noi am vrea să-l facem să priceapă totul, dintr-o dată, cred că i-am putea răspunde:- Lenin e omul pe care-l iubesc milioane de oameni.(...)Pe Lenin oamenii îl iubesc cu inima lui Lenin, întorcându-i, toţi împreună, dragostea cu care el i-a iubit. Un om a apărut dintre oameni, atât de mare şi de generos, încât i-a putut iubi pe toţi, luptând întreaga viaţă, cu toată forţa geniului său, pentru binele lor, iar astăzi milioane de oameni descoperă ceea ce e mai bun şi mai adânc în fiinţa lor, în dragostea cu care îl iubesc pe Lenin.” Greaţa se extinde. “Lenin a fost, dintre oameni, cel mai uman. Faptele lui Lenin sînt ale unui titan. Dacă Lenin ar învia, dacă s-ar ivi iarăşi printre oameni, toate cele cinci continente l-ar copleşi cu dragostea lor.” Observăm paralelismul inconştient între “cazul” învierii lui Isus Hristos şi posibila înviere a lui Lenin, alesul lumii muncitoreşti pentru apoteoza finală. Chiar şi după alte douăzeci de pagini, Bogza rămâne sub influenţa lui Lenin, desigur. “De dincolo de moarte, Lenin pare că gândeşte încă. Spre fruntea-i palida privirile rămân aţintite tot timpul, ca spre busola uriaşei corăbii pe care geniul lui o orientează.”

Relatarea lui este mult diferită faţă de litaniile călătorilor occidentali importanţi căci Bogza îşi foloseşte din plin talentul literar pentru a transforma călătoria sa şi ceea ce a observat la faţa locului într-o epopee fără egal, în care nu face deloc economie de elogii deşănţate. Vizitează inevitabil Moscova şi orice trecere prin capitala sovietică presupunea şi trecerea pe lângă mumia lui Lenin din mausoleul din Piaţa Roşie, folosirea metroului, vizitarea diverselor şantiere care continuau să-i uimească pe călători atât în anii 1930 cât şi la începutul anilor 1950 căci, ştim bine, sistematizarea nu se termină decât atunci când nu mai există nici urmă de casă, nici urmă de grădină particulară, idealul comunist fiind o mare masa de betoane gri uniforme. “De la zeci de metri sub pământ, până la sute de metri în aer, Moscova formează în zilele noastre, fără îndoiala, cel mai grandios şantier din lume.” O altă odă este închinată măreţului canal Moscova-Volga “Energia unor uriaşe hidrocentrale, alimentate chiar de apele fluviului, pune în mişcare pompele cu o putere de neînchipuit” căci Moscova, după cum ştim bine, este port la cinci mări. Fluviile geografice sunt însoţite, evident, de fluviile umane care “însufleţite de Marea Revoluţie, s-au puse ele însele în mişcare.” Autorul român a fost dus să vadă şi Muzeul Gorki, experienţă expusă în capitolul ‘Chipul lui Maxim Gorki”, un bun prilej pentru un alt omagiu deloc discret “Ca un munte în jurul căruia gravitează o tară întreagă, figura lui Maxim Gorki se înalţă peste întreaga cultură sovietică, pisc neclintit şi sfânt spre care se întorc toate privirile..” sau “În ţara sa, Maxim Gorki e privit nu numai ca scriitorul venerat al unui popor de două sute de milioane de oameni, ci şi unul din precursorii noii vieţi care a cuprins în tumultul ei pământurile bătrânei Rusii.”

Autorul sovietohagiografiei ajunge şi la Leningrad unde petrece adevărate nopţi albe ce-i oferă prilejul unor profunde meditaţii asupra destinului lumii sovietice, pagini greu lizibile acum, ca de altfel toate paginile cărţii pentru care cititorul întârziat trebuie să se înarmeze cu o răbdare de fier. La Leningrad, Bogza a fost lovit şi de un puternic sentiment de nostalgie. Aminteşte tunurile crucişătorului cult al Revoluţiei bolşevice, Aurora, vizitează Palatul de iarna, aduce din condei un portret idilic ţarului Petru cel Mare ale cărui înfăptuiri istorice cadrau cu noua perioadă expansionistă sovietică postbelică. “Petru cel Mare este, printre atâtea glorii ale istoriei, o figură unică pentru că a coborât, cu prestigiul purpuriu şi al sceptrului cu care fusese investit, în lumea celor mai umile unelte, ridicându-se prin aceasta la nivelul puternicului său tron. » Pe lângă tendinţele lui expansioniste, avea şi ceva proletar şi asta plăcea (şi, propagandistic, era folositor) ! La Leningrad, sub influenţa impresiilor puternice, autorul este izbit frontal de o nostalgie lirica “Într-una din acele nopţi, în apele Nevei a tremurat lumina unei stele. Atunci, am ridicat ochii şi am văzut cerul. Cât era de gol!”

Bogza a fost dus şi în Caucaz, la fel precum mulţi alţi scriitori. Caucazul scăpase uşor de pe urma tăvălugului celui de al Doilea Război Mondial, spre deosebire de Ucraina sau Bielorusia sau chiar Rusia Occidentala, un motiv în plus pentru a fi expus “Ca o pulbere de aur se ridică în lungul acestui drum gloria atâtor nume, în vreme ce într-o parte şi alta prăpăstii adânci şi piscuri ameţitoare coboară în întuneric sau urcă în lumină, ca o lecţie solemnă despre măreţia lumii şi istoria popoarelor, pe care Caucazul o dă tuturor celor ce, cuprinşi de o înţeleasă sfiiciune, păşesc pe sub splendoarea crestelor sale.” Un alt torent. Urmat de altul şi altul şi altul. “Se face ziuă în Caucaz; şi ca tot ce se întâmplă pe aceste pământuri, în acelaşi timp enorme şi pline de gingăţie, abia a început lumina să mişte greoaiele umbre ale munţilor, că din înaltul cerului au şi izbucnit ciocârliile.” În mod firesc şi explicabil, autorul vizitează in zona Caucazului Georgia, ţara natală a dictatorului sovietic. De aceea portretul Georgiei este sublim “georgienii ocupă cel dintâi loc în lumea Caucazului, prin gradul lor de cultură la care au ajuns şi prin marea lor frumuseţe (....)Înalţi şi zvelţi, cu trăsăturile feţei regulate, cu pielea obrazului limpede, cu părul foarte negru şi strălucitor, cu o lumină vie în priviri, georgienii s-au ridicat de mult în admiraţia tuturor celorlalte popoare. Ca tot ce le e propriu, această neobişnuită frumuseţe e de asemeni multimilenară. Cei ce sosesc în Georgia dau de un întreg popor ai cărui oameni par, între munţii de granit şi porfir, statui nesfărâmate ale unei frumuseţi ideale.” Însă şi această lume a fost transformată “Georgia are acum înfăţişarea unei ţări despre care nu s-ar putea crede că se află atât de aproape de inima geografică a Orientului.” Poetic, îşi încheie relatarea etapei georgiene cu aceeaşi revenire la elementul primordial: ciocârlia. “Deasupra bulevardului Rustaveli, ciocârliile cântau.”

O alta odă este închinată avionului şi aerogării din Moscova. “Rând pe rând avioanele îşi iau zborul spre atât de depărtate şi felurite oraşe, încât cei ce au venit din Moscova până aici în lungul aceleiaşi şosele, în acelaşi şir de maşini, o dată trecuţi prin holul aerogării în partea care stabileşte legătura cu cerul, se despart mai spectaculos decât electronii unui atom: unii vor fi în curând în Crimeia, alţii vor fi proiectaţi tocmai în Kamciatka. În tunetul cu care motoarele avioanelor se pun în mişcare, e parcă o sugestie despre miracolul energiei nucleare. În fond, în esenţa ei mecanică, aerogara este o uzină de proiectat oameni, cu puterea şi viteza unei explozii, pe distanţe continentale” Chiar dacă Bogza a mutat cadrul, o pasăre rămâne “La acea oră, milioane de ciocârlii vestesc colhoznicilor ruşi - cum au vestit cu mii de ani în urma popoarelor scite - sosirea dimineţii. Sub ciocârlii şi sub avioane, câmpiile se trezesc la viaţă” Autorul zboară pe deasupra Rusiei, Munţilor Urali, Siberiei observând oraşele survolate în viteză, descoperind că în jumătatea de secol care a trecut, pe pământurile Rusiei au apărut oameni atât de măreţi, încât oraşele le poartă acum numele într-o nouă, schimbată geografie a patrie sovietice. Datorită acestor oameni şi revoluţiei pe care au înfăptuit-o, avionul trece în Siberia nu numai peste un lanţ de munţi, ci şi peste un masiv lanţ de uzine” Bogza ajunge în Asia Centrală “După mii de ani, inima Asiei bate din nou, revărsându-şi puterea în arterele lumii socialiste. Câte un vultur cenuşiu (frumoasă şi delicată translaţie de la ciocârlie la vultur!-n.m) luându-şi zborul de pe culmile Altaiului, aduce păsării argintii care zboară spre răsărit salutul marilor înălţimi asiatice.” Aventurierul ideologic ajunge până la Vladivostok, o destinaţie rară în peregrinările tovarăşilor de drum, un alt motiv de extaz ideologic în faţa superiorităţii şi amplitudinii geografiei sovietice “De neînchipuit este, prin vastitate, oceanul aerian sovietic,” si “Acum, cu motoarele fierbinţi, avioanele poposesc în inima incandescentă a Asiei, la acele popoare felurite şi străvechi care, după mii de ani de asuprire, au început o viaţă nouă, întemeind, la adăpostul măreţului acoperiş al lumii-cum numesc ele munţii Pamirului - înfloritoare republici sovietice. Unul din semnele dezvoltării lor este larga folosire a aviaţiei (...)” Bogza reia obsesiv pe parcursul multor pagini ( cel puţin un sfert din materia cărţii) aceeaşi idee, înfăşurând-o, îmbrăcând-o în alte forme. Reciclând farmecul absolut al călătoriei cu avionul. Însă avionul este folosit de Geo Bogza şi ca un mijloc de a demonstra superioritatea lumii sovietice. O posibilă concluzie “Plină de farmec este călătoria pe această mare Egee a norilor.”dar şi “Cel dintâi stat al muncitorilor s-a născut şi trăieşte sub un cer pe care aeronavele alunecă asemeni unor bolizi, creind o altă imagine a lumii, plină de grandoare. Peste întinderile Siberiei şi peste uriaşele ei fluvii plutesc avioane.”

Literatura din lungul reportaj scris de Geo Bogza este una torenţială, dominată de nenumărate torente de imagini alcătuite prin intermediul unei fantastice inflaţii de metafore, hiperbole şi alte figuri de stil. Volumul se sfârşeşte abrupt, cu un elogiu deşănţat lui...Prometeu care este strâns legat de noua societate muncitorească. “Te salut, cutezătorule Prometeu, părinte al unei răzvrătiri nemuritoare, făuritor al lumii care urcă!...”“Senzaţia mea este că metamorfoza postbelică a literaturii lui Geo Bogza se datorează în foarte mare măsură şi faptului că a zburat prea mult, chiar excesiv, cu avionul!”

Atracţia utopică

Paralela între regimul utopic imaginat de către Thomas More în celebra sa carte, cu un titlu astronomic şi ceea ce lasă să se întrevadă marea majoritatea a relatărilor călătorilor înregimentaţi, este un exerciţiu instructiv, căci permite dezvoltarea unui registru de asemănări între diverse reprezentări mentale idealizate. Cetăţenii sovietici cunoşteau realităţile regimului indiferent de ce parte a baricadei se aflau (cei care beneficiau sau cei exploataţi şi/sau ucişi) însă calatorului vestic i se ofera un alt tablou care semana izbitor cu cele scrise de More cu patru secole inainte, aparent, o simpla opera literara dar cu mult mai mult decat atat caci More construieste o aparenta societate perfecta. De altfel More nu se identifica neapart cu ea deopotriva ce o numeste în mod ironic utopia, termen care deriva de la cuvintele grecesti ou topos, loc care nu există. Thomas More descrie un regim absolutist/totalitar in care cetateanul este obligat sa fie virtuos, modest, perfect incadrabil intr-un tipar imposibil de impus unui popor.

Utopia este o insulă în forma unui corn. „Pe insula Utopia se afla cincizeci şi patru de oraşe spaţioase şi magnifice. Cele cincizeci şi patru de oraşe sunt construite după acelaşi plan, au aceleaşi clădiri, aceleaşi edificii publice modificate în funcţie de condiţiile locale” „Cetăţenii Utopiei aplică principiul posesiunii colective. Pentru a distruge până şi ideea de proprietate individuală şi absoluta, ei îşi schimbă între ei casele la fiecare zece ani şi pentru a şti care le revin, trag la sorţi.”(…)„Atunci când o familie se înmulţeste prea mult, excedentul este dat altei familii care are mai puţini copii” „O altă cauză a avariţiei omului este orgoliul care-l face să dorească să-şi depăşească semenul în bogăţie şi să epateze prin etalarea unei bogăţii inutile. Dar instituţiile utopiene fac acest viciu imposibil” dar şi „caracterizat printr-un dirijism strict, utopia multiplică regulile, legifereaza toate aspectele vieţii cotidiene, într-un permanent balet menit a reglementa şi uniformiza care anihilează orice iniţiativă personală” Care nu ar face altceva decât să-i diferenţieze pe oamenii ceea ce de altfel se si intampla in societatile imperfecte dar libere si liberale din lumea capitalista (pentru a folosi dihotomia leninista). În această accepţie, exista două tipuri de societăţi : cele perfecte (cele comuniste, pline de virtute, de idealuri altruiste şi nobile) şi cele imperfecte (cele occidentale, liberale, egoiste, corupte etc.)

Absurdul imaginat de More continuă „Fiecare cap de familie merge şi face piaţa luând cele necesare pentru el şi ai lui. Ia ceea ce cere, fără să i se ceară bani şi nimic altceva în schimb. Capului familiei nu i se refuză niciodată nimic. Abundenţa este atât de mare încât nimeni nu se teme că ar putea fi cerute mai multe decât e nevoie.” Mesele încep cu „lectura unei cărţi de morală; această lectură este scurtă căci nu se doreşte a plictisi.”„În Utopia lenea este imposibilă. Nu există nici taverne, nici locuri unde poţi găsi prostituate, nici unghere ascunse. Fiecare este expus fără încetare privirii celorlalţi, fiind fericit când poate munci şi odihni, urmând legile şi obiceiurile ţării.(…) astfel republica utopică este asemănătoare unei singure mari familii” Societatea perfectă nu poate fi locuită decât de omul perfect atât de apropiat în concepţie de omul nou comunist. Omului perfect nu are cum să-i placă vânătoarea ( chiar dacă liderii oamenilor perfecţi o adorau) sau jocurile de noroc, jocuri a căror nebunie nu o cunosc decât din legende căci nu le-au practicat niciodată „Niciunde altundeva viaţa omului nu este mai lungă iar boliile mai puţin numeroase (…) Poporul utopian este spiritual, amabil, întreprinzător, iubind să se distreze dar în acelaşi timp răbdător când munceşte, când munca este necesară; pasiunea sa favorită este exerciţiul şi dezvoltarea spirituală”

Călătorii intelectuali din Occident, companioni căii luminoase, se aflau, dintr-o altă perspectivă, în căutarea unui vechi mit al umanităţii (mai ales a celei occidentale): căutarea Paradisului pe Pământ. „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre Răsărit şi a pus acolo pe omul pe care îl întocmise.” Însă acest paradis nu mai era creaţia lui Dumnezeu ci a omului, suprema ambiţie. Raţiunea a luat locul credinţei dar aceasta, după cum se ştie bine, nu a adus fericirea general aşteptată, dimpotrivă. Jean Delumeau întreprinde un minunat excurs în istoria ideii de paradis terestru, de la cele mai vechi reprezentări până în momentul destrămării acestui mit prin succesivele descoperiri georgrafiec care nu au mai lăsat loc interpretarilor, dar nu face nici o referire la persistenţa acestui ideal în mentalul umanităţii care a luat o altă formă. Dintr-un anumit unghi, călătorii în URSS se aseamănă cu legiunile de căutători medievali ai Paradisului (călugări, navigatori, militari, comercianţi, termenul generic fiind cel de conquistadori etc.) De altfel, dezamăgirea întoarcerii în lumea descompusă a capitalismului putred este în strânsă legătură cu dezamagirea faţă de parasirea Paradisului terestru al oamenilor muncii (strict supravegheaţi de GPU sau NKVD), un paradis pentru călătorul căruia autorităţile sovietice în mod evident îi asigurau, din toate punctele de vedere (atat material cât şi mental- vezi metodele de gâdilare a orgoliului) un sejur foarte plăcut. Unul de vedetă, şi, ştim bine, cui nu i-ar plăcea să experimenteze această minunată postură? O altă asemănare între regimul paradisului medieval şi cel revoluţionar constă în tendinţa migratorie a celor două. Jean Delumeau descrie cu minuţiozitate bezmeticiele reprezentări geografice ale paradisului din Evul Mediu târziu, din Abisinia (regatul preotului Ioan) până în America (Dacă există un paradis pe pământ, aş spune că el se află acum în Brazilia (…) cine vrea să trăiască în paradisul terestru, trebuie să vină în Brazilia scria pe la 1560 călugărul portughez Rui Pereira) şi Indii. Odată ce un astfel de punct geografic este descoperit, existenţa paradisului este transferată altundeva unde Creştinătatea încă nu pusese piciorul pentru ce locurile explorate şi observate nu păraeau deloc a fi paradisiace ci doar terestre, cel mult exotice, diferite. În mod similar şi paradisul revoluţionar a migrat, luând intai forma geografică a URSS însă pe măsură ce acest mit se spulbera, devenind din ce în ce mai clar adevărata natură a regimului (invazia Cehosolovaiei din 1968 punând capăt iluziilor ) paradisul migra către orizonturi şi locaţii mult mai virgine din punct de vedere revoluţionar precum Cuba lui Castro şi Che Guevara sau China lui Mao şi a Revoluţiei culturale. Cruntă dezamăgire, să cauţi o viaţă întreagă un loc perfect şi să nu-l găseşti….

Baletul lui Edouard Herriot

Cu greu poate fi găsit un caz de negare a foametei din U.R.S.S. de la începutul anilor 30 mai relevant decât cel al omului politic francez Edouard Herriot, unul din personajele centrale ale vieţii politice franceze din perioada interbelică. Herriot a ocupat de trei ori poziţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a celei de a III-a Republici ( 14 iunie 1924- 10 aprilie 1925, 19 iulie-21 iulie 1926 şi 3 iunie-14 decembrie 1932) primar al Lyon-ului, cel de al doilea oraş ca mărime din Franţa, între 1905-1940 şi 1945-57 (!!), preşedinte al Camerei Deputaţilor (1936-1940 şi 1947-54), preşedinte al Partidului Radical, un rezumat al unui CV politic care demonstrează că nu avem de-a face cu un simplu şi necunoscut om politic francez. Dimpotrivă. Herriot mai călătorise în Rusia Sovietică în anul 1921 pentru a se edifica asupra comunismului. Impresiile sale de călătorie au apărut sub forma unui volum tipărit în anul 1922, intitulat, promiţător La Russie Nouvelle şi care prezintă mai degrabă o imagine favorabilă noului regim comunist. Herriot, chiar în preambul susţine că a putut să observe liber, în calm, redactându-şi impresiile fără să-i pese dacă ele vor plăcea sau nu, cuvinte a justifica părerile autorului şi a le oferi un grad sporit de autenticitate, obiectivitate şi relevanţă.

În vara anului 1933 Herriot a decis să întrepindă un turneu politic în Orient, poate pentru a sonda soliditatea şi posibilele alianţe pe care Franţa s-ar fi putut baza, având în vedere ascensiunea lui Hitler în Germania (30 ianuarie 1933). Herriot debarcă în Turcia kemalistă pentru o vizită ghidată care îi va oferi o imagine frumoasă a noii Republici Turce pe care o consideră, nici mai mult, nici mai puţin decât „sora mai mică a Republicii franceze, kemalistă, laică, anticlericală”. Îl întâlneşte chiar pe Mustafa Kemal. Din Turcia, omul politic francez s-a îndreptat către URSS. A debarcat la Odessa pentru a ajunge la Moscova iar la sfârşitul lui august 1933 îl regăsim în Ucraina devastată de foamete unde a petrecut cinci zile. Însă, în mod evident, Herriot nu descoperă nici o urmă a dramaticelor evenimente cu aveau loc atunci în zonă. Probabil că nici nu dorea să le descopere, dar aceasta-i o altă poveste. Din cele cinci zile, jumătate din timp a fost alocat banchetelor şi dineurilor oficiale iar restul timpului unui turneu aranjat. Un vizitator străin a surprins pregatirilele facute de autorităţile sovietice în ajunul sosirii lui Herriot la Kiev. Cu o zi înaintea măreţului eveniment, populaţia întregului oraş a fost obligată să muncească de la 2 dimineaţa la curăţatul străzilor şi la decorarea caselor. Centrele de distribuire a alimentelor au fost închise. Cozile au fost interzise. Copiii vagabozni, cerşetorii şi oamenii murind de foame au fost făcuţi să dispară. Vitrinele magazinelor au fost umplute cu mâncare dar poliţia îi alunga sau aresta pe cei care se apropiau prea mult de ele (şi oricum vânzarea alimentelor era interzisă). Străzile au fost spălate, hotelul unde urma să stea a primit covoare şi mobile noi iar personalul a fost îmbrăcat în haine noi.” La fel s-a întâmplat şi la Harakov, oraş aflat într-o regiune lovită crunt de foamete şi care, în plus, mai era şi capitala R.S.S. Ucrainiană (abia după 1934 capitala a fost transferată la Kiev, capitala istorică a Ucrainei). Aici, Herriot a fost dus să viziteze Muzeul Şevcenko, fabrica de tractoare, o creşă model. În plus, a luat parte la mai multe dineuri oficiale organizate în cinstea lui de către Partidul Comunist local. Lângă cele două mari oraşe ucraineine se aflau cooprative model unde erau duşi vizitatorii străini oficiali, lângă Harakov cooperativa Steaua roşie iar lângă Kiev, cooperativa Revoluţia din Octombrie, ambele unităţi model, în care lucrau doar membri de partid sau komsomolişti devotaţi şi mai bine hrăniţi. Un martor descria fidel pregătirile ce au avut loc în ajunul sosirii lui Herriot „Un comunist mai bătrân, inspector în cadrul Comisariatului pentru Agricultură, a fost numit temporar şef iar agronomi experimentaţi au fost detaşaţi la brigada fermei. Totul a fost curăţat şi frecat. Mobila teatrului regional a fost adusă în sălile clubului cooperativei. Draperii, cuverturi şi feţe de masă au fost aduse de la Kiev. O aripă a clădirii a fost tranformată în sală de mese, mesele fiind acoperite cu feţe de masă noi, decorate cu flori. Câţiva juncani şi porci au fost sacrificaţi pentru a avea suficientă carne. A fost adusă şi o cantitate bună de bere. Toate cadavrele şi toţi ţăranii muribunzi au fost înlăturaţi de lângă şosea şi obligaţi să se ducă în interiorul ţinutului iar ţăranilor le-a fost interzis să iasă din case. A fost organizată o adunare generală cu colectivul fermei, comunicându-se că urmează a se realiza un film despre viaţa la ferma colectivă iar pentru aceasta a venit o echipă de la un studio cinematografic de la Odessa. Doar cei care vor fi aleşi să joace în film vor veni la muncă a doua zi, iar ceilalţi trebuie să stea acasă şi să nu se amestece. Cei aleşi au primit îmbrăcaminte şi încălţăminte adusă tocmai de la Kiev: pantofi, ciorapi, costume, pălării, batiste. Femeile au primit rochii noi. Întreaga mascaradă era supervizată de un delegat al partidului comunist din Kiev. (…) Organizatorii au decis că cel mai bine ar fi ca Herriot să-i întâlnească pe muncitorii fermei cooperatiste în timp ce ei stăteau la masă, savurându-şi copioasa masă. A doua zi, atunci când Herriot ar fi trebuit să sosească, muncitori bine îmbrăcaţi stăteau în sala de mese, mâncând o masă sănătoasă, bucaţi mari de carne alunecând jos pe gât, însoţite de bere şi limonadă. Directorul, nervos, a ţipat la oameni să mănânce mai încet pentru ca distinsul lor oaspete, d-l Herriot, să-i vadă la masă. Tocmai atunci telefonul a sunat iar cineva de la Kiev a anunţat -vizita s-a anulat, închideţi totul!- Direcţiune a adunat muncitorii, le-a mulţumit pentru efort şi le-a cerut să înapoieze hainele şi încălţările date cu excepţia ciorapilor şi batistelor. Oamenii au implorat să le fie lăsate hainele şi pantofii, promiţând că vor munci pentru ele dar fără succes. Totul trebuie returnat la Kiev magazinelor de unde bunurile fuseseră împrumutate.” De altfel tot la vizita aranjată cinematografic face referire şi cunoscutul scriitor Vasili Grossman când se referă la un faimos ministru francez care a vizitat gradiniţa unui kolhoz. Întrebându-i pe copii ce au mâncat la prânz aceştia au răspuns în cor „supă de pui cu piroşki şi cotlete cu orez.”Comentariul lui Grossman este elocvent pentru mistificarea de proporţii „Supă de pui! Cotlete! La ferma noastră se mâncaseră până şi râmele!”

Vizitând o cantină model a unui kolhoz, are proasta inspiraţie şi entuziasmul de a scrie „Pot confirma că supa este excelentă. La fel este şi restul mâncării, demnă de un oraş precum Lyon, cel mai gurmand oraş din Franţa.” La finalul vizitei în Ucraina, Herriot declara infailibil că nu a observat nici urmă de foamete în regiune, aceasta fiind rodul unui zvon lansat de elemente care urmăresc o politică antisovietică. Pravda scria la 13 septembrie 1933 că Herriot denunţă în mod categoric minciunile presei burgheze despre o foamete în Uniunea Sovietică. Însă Herriot nu se lasă şi nu se rezumă doar la articole şi declaraţii în presa sovietică şi franceză, căci întorcându-se în Franţa trebuie neapărat, asemeni oricărui călător înregimentat şi tovarăşilor de drum, să publice (nici măcar un rezumat, având în vedere proporţiile, peste 400 de pagini) o carte de călătorie, intitulată sec, Orient despre amblele etape ale călătorie sale din Est (150 pagini despre Turcia kemalista şi 250 despre Rusia stalinistă!) în care face elogiul ambelor.

Rămane impresionantă volte-face-ul lui Edouart Herriot, de la condamnarea regimului sovietic în elementele sale esenţiale de început dar care vor defini întreaga existenţă istorică a URSS („Nici o ţară nu este mare, nici un regim nu este puternic fără libertatatea de gândire” sau „încercat în ţara noastră, acest regim ar anula mai multe secole de construcţie politică şi ar distruge cadrul necesar pentru progresul nostru” sau „idealul unui asemenea regim este să suprime toate partidele în afara partidului aflat la putere, să fondeze viaţa publică pe o dogmă, să răpească politicii orice caracter raţional, să ucidă spiritul critic, singurul element activ al progresului umanităţii.” ) la cauţionarea şi, mai mult, negarea unor atrocitaţi întâmplate la scara industrială! Ceea ce este simpatic, ne întrebăm dacă Herriot a aflat vreodată, interpretul lui din Ucraina, profesorul Seeberg, angajatul Colegiului Educaţiei Lingvistice din Kiev, a fost arestat în timpul Marii Terori sovietice, condamnat la cinci ani de recluziune într-un lagar din Karelia tocmai pentru strânsele legături cu politicianul imperialist!

Cu respect, despre Mihai Sora, la 95 de ani

Lungile seri daneze de noiembrie sunt propice introspecţiilor filozofice dar şi băutului iar hoardele de suedezi care treceau cu bacul din Helsingborg în Helsingor, orăşelul făcut celebru de Sheakspeare şi al lui Hamlet, pentru a achiziţiona lăzi de bere mai ieftină decât în Suedia o dovedea din plin. Îi admiram in dimineţile de sâmbătă. Într-o astfel de seară care începe undeva pe la ora 3 după-masa m-am apucat şi eu să scriu un lung eseu despre o tematică generoasă şi geopolitică, emigrarea tineretului romanesc, una din temele obsesive şi constante de dezbatere din România după douăzeci şi unu de ani şi care se desfăşoară mai degrabă în nota noastră tipic mioritică, cu lamentări lacrimogene. Fundaţia Gheorghe Ursu a avut notabila iniţiativă de a organiza astfel de concursuri inspirate, oferind o temă de interogaţie şi reflecţie tinerilor în căutarea veşnicii recunoaşteri dar şi a unui bun motiv de dezvăluire. Mă rog, tinerii de pe vremea mea, nu mai sunt tinerii de acum, dar aceasta-i o altă poveste. În Danemarca mă plictiseam aşa că informaţia despre aceasta minge ridicată la fileu nu m-a lăsat indiferent. M-am aruncat asupra tastaturii cu furie, aveam multe puncte de vedere inoxidabile pe care le doream transmise iar dialogul acesta, mai mult cu mine însumi, s-a concretizat în aproape zece pagini tehnoredactate, am scris direct la calculator (!) ceea ce nu mi se întâmplase până să ajung în Danemarca, fără diacritice, fără aliniate şi spaţii astfel încât şi acum mă mir că cineva a avut răbdarea să le citească. Lăsăm la o parte ideile concentrate care dospeau a revoltă asumată! Am pus plicul gros la poşta din Helsingor nu înainte de a lipi trei timbre de două kronner cu profilul reginei Regatului. Spre sfârşitul luni decembrie m-am întors fără nici un chef în ţară, cu gândul la alte escapade şi burse occidentale, trăind cu speranţa cu ele pot pica din cer precum o face aversa furioasă de vară. O vecina binevoitoare mi-a tulburat liniştea anunţându-mă ca fusese sunată de cineva de la redacţia Revistei 22 aflat în căutarea unui anume Codruţ Constantinescu. Era vorba despre un concurs. Am fost uimit: acel plic ajunsese totuşi la destinaţie şi chiar dacă mi s-a comunicat că grupul ţintă căruia i se adresa concursul era format din liceenii din întreaga ţară (detaliu care mi-ar fi tăiat din start orice chef de a participa căci cine se angrenează într-o competiţie ştiind încă de la bun început că nu are nici cea mai mică şansa de a câştiga – ea subzistă în inconştientul oricărui aspirant, indiferent cât de mult încearcă acesta să se convingă de inutilitatea şi zădărnicia demersului pentru a de proteja de durerea eşecului) eram invitat să iau parte la ceremonia de decernare a premiilor acelor liceeni care fuseseră desemnaţi câştigători. Ceremonia a avut loc în ziua de 10 ianuarie 2001 la sediul Grupului pentru Dialog Social. Lume multă, părinţi care-şi însoţeau mândre odraslele, personalităţi culturale a căror simplă prezenţă mă intimida ( oare tinerii de azi mai au fiorul de a fi in aceeaşi încăpere cu un Horia Roman Patapievici, cu Andrei Pleşu, cu Mihai Şora, cu Neagu Djuvara sau cu vreo altă personalitate culturală? Nu ştiu.). Cel care a prezidat decernarea premiilor a fost chiar Mihai Şora, ţin bine minte căci dânsul mi-a oferit un premiu de consolare, două cărţi ( îmi e imposibil să precizez titlul lor, s-au rătăcit undeva prin bibliotecă) dar, cel mai important, a remarcat zbaterile mele publicistice de la pagina a doua, cea a cititorilor, din Revista 22 şi Dilema (care încă nu era Veche) şi, înainte de a-mi strânge mâna, a rostit cuvintele care mi-au rămas întipărite în memorie iată, un tânăr de care vom mai auzi. Ştiu că memoria îţi poate juca destule feste şi poate rescrie chiar propriul tău trecut, ca să nu mai vorbim de trecutul tău în raport cu alţii însă bucuria acelor cuvinte nu s-a stins.

După modesta şi insignifianta mea părere, ducem o acută lipsa de gesturi tandre prin care barzii, mogulii, cei care deţin marea putere în cultura românească, taie şi spânzură, decid să găsească, încurajeze, promoveze juniorii, tineri care nefiind neapărat genii şi nedând semne de genialitate galopanta, ne-olimpicii români, au potenţial de gândire normală a culturii. Ce i-ar costa să rostească mai des cuvinte frumoase la adresa unor tineri începători într-ale culturii? Cât din timpul lor s-ar irosi dacă ar lua de mână debutanţi şi i-ar îndrepta către drumul marii culturi, fără a cădea în capcana facilă de a recruta viitori lăudaci ai propriei opere. Unul din obstacolele identificate îl reprezintă orgoliul acestora. Se aşteaptă mai degrabă tămâieri, laude, proslăviri, identificări şi mai puţin la mâini întinse. Cred că şi culturii i se aplică aceeaşi regulă ca altor sectoare ale unei societăţi: atunci când ai reuşit în acel domeniu de o manieră categorică, creştineşte şi uman ar fi să întorci o parte din prea-plinul tău celor lăsaţi în urmă, în marele cartier al anonimatului. Geniul lui Noica a constat şi în această grijă pentru antrenamentul tinerilor cu potenţial, în conceptul de paidea. Câte din gesturile lui în raportul cu regimul comunist nu se explică tocmai prin această dorinţă aparent naivă! Departe de mine credinţa că prin înmulţirea unor astfel de gesturi tandre şi, neapărat, dezinteresate, media de promovabilitate la bacalaureat ar creşte exponenţial însă în mod sigur culturii (dar şi limbii române!) i-ar merge mai bine, ar avea un viitor, s-ar desţeleni locuri care acum sunt sufocate cu bălării. S-ar crea sau s-ar înmulţi precum e cazul în cadrul fisiunii atomice, acea masă de dependenţi de actul cultural ce ar permite supravieţuirea şi concentrarea în exclusivitate asupra actului creator căci cultura, indiferent de ramură, nu ar mai sta la mila autorităţilor sau sponsorilor mai mult sau mai puţin generoşi ci ar vinde, deci ar fi perfect integrată în economia de piaţă.

Poate că acolo unde vom merge cu siguranţă toţi, acel Cineva ne va judeca şi după numărul, calitatea şi sinceritatea cuvintelor frumoase pe care le-am rostit despre semenii noştri. Punctajul ar trebui diminuat când este vorba despre soţi/soţii, iubiţi/iubite, copii şi părinţi căci, în mod teoretic cel puţin, ţine de domeniul naturalului să ne vorbim frumos, de bine, personalele apropiate chiar dacă uneori, dacă facem greşeala de a ne uita pe la ştiri (nu numai cele de la ora 5 după-amiaza) ajungem să credem contrariul. În această situaţie domnul Şora ar sta bine, foarte bine. În agenda roşie care-mi găzduia jurnalul din anul 2001 îmi transcrisesem, pe prima pagină, un citat din C.G. Jung care, cred, se potrivea de minune cu întâmplarea, singulară, care m-a dus pe mine, un necunoscut să strâng mâna domnului Mihai Şora ““Oricât de izolat şi singur te-ai simţi, dacă-ţi îndeplineşti lucrarea cu fidelitate şi grijă, prieteni neştiuţi vor veni să te caute.” Implicarea în viaţa socială a domnului Mihai Sora reconfirma angajamentul filosofului faţă de dialog (nu degeaba Mihai Sora a fost unul din membrii fondatori ai Grupului pentru Dialog Social) “Întâlnirea cu celalalt este o mare bucurie” mărturisea Mihai Şora. “Am aceasta disponibilitate pentru întâlnire oricând. Întotdeauna sunt în dialog cu ceva sau cu cineva. Dialogul este calea ce ar putea eventual duce la împlinirea persoanei.” Dialogul presupune o constituţie intelectuală nu numai robustă dar si temperată de pasiunile care animă sufletul uman, dacă nu o punere sub semnul întrebării a propriilor certitudini măcar o predispoziţie către a te lăsa modelat de argumentele altuia în cazul în care acestea rezonează cu eul tău interior. Însă o depărtare de tărâmurile încrâncenării, atitudine care a dominat viaţa românească intelectuală (dar nu numai) de după 1989.

Ceea ce este remarcabil la Mihail Sora este şi critica rezonabilă a înaintării bezmetice în labirintul în care riscăm să ne pierdem pentru că nu mai avem o siguranţă a sinelui, o construcţie identitară solidă, o ancorare în trecut şi în tradiţiile pe care acesta le-a decantat de-a lungul sutelor de ani. Probabil că şi de aceea se petrec atât de multe dezastre în jurul nostru, repede mediatizate (sau poate pentru că ne-am înmulţit mijloacele de mediatizare la infinit se petrec, cuptorul are nevoie de cărbune) pentru că am pierdut pariul cu noi înşine chiar dacă l-am câştigat, aparent, pe cel cu tehnologia şi, implicit, viteza. Încă din 1944 când scria la cartea “Du Dialogue Interieur” Mihai Şora avea această viziune sumbră asupra naturii umane “Drama omului este că-şi petrece cea mai mare parte a vieţii rătăcind pe căile nenumărate şi încâlcite ale aparenţei, bătând la toate uşile în spatele cărora bănuieşte că se află ascuns singurul lucru ce poate umple de substanţă momentele goale ale devenirii sale, şi anume fiinţa, când de fapt nu poate să se hrănească decât cu mirajele înşelătoare ale aparenţei.” După şase decenii de evoluţie umană, peisajul nu este radical modificat, dimpotrivă, evoluţia tehnologiilor împingând omenirea către o superficialitate din ce în ce mai vizibilă. Către o imensă flecăreală fără rost. “Suntem în pericol să ne ignorăm scânteia de divinitate şi să ne raportăm numai la înveliş, care e trupul, şi la trebuinţele acestuia. Omul nu mai are nici timp, nici dorinţa de a se bucura de viaţa adevărată. E pur şi simplu anulat de tehnologie. Mă uit la cât pot vorbi oamenii la telefonul mobil. Nu mai ies din ciclul comunicării, dar fără să comunice cu adevărat. Sunt prinşi într-un vârtej de informaţii superficiale. Nu mai au răgazul să vadă ce frumos este cerul, că lumea în care trăiesc este o minune. Viaţa acestor oameni este de-o monotonie înspăimântătoare. Nu mai e loc în viata lor de nimic, de bucurie, de speranţă. Şi nici nu mai comunică. Pentru că dacă nu mai acumulezi senzaţii, trăiri, gânduri, imagini, nu mai ai ce substanţă sufletească să împărtăşeşti într-un adevărat act de comunicare.” Mihai Şora se situează pe aceeaşi lungime de undă cu Aldous Huxley care, în romanul Punct. Contrapunct definea la rândul său noile timpuri

“- Viaţa modernă e o viaţă rapida. Astăzi nu mai poţi să tragi după tine un vagon de idealuri şi romantisme. Când călătoreşti cu avionul trebuie să-ţi laşi bagajele grele acasă. Sufletul bun şi demodat mergea pe vremea când oamenii trăiau încet. Astăzi e o povară. Nu mai e loc pentru el în avion.
- Nu mai e loc nici măcar pentru inimă?”

O altă latură a personalităţii sale este implicarea sa în societatea în care, cu atâta neşansă, a revenit când foarte mulţi doreau să plece, România. Dezbaterea privind implicarea sau pasivitatea intelectualilor faţă de trebile lumeşti are vechime şi destui combatanţi, poate si o concluzie: orice ar face nu au cum să se pună la adăpost de criticile comentatorilor. Chiar şi o implicarea reuşită în câmpul lumesc este privită drept suspectă, trecută cu vederea sau chiar blamată. Intelectualilor implicaţi li se cere nici mai mult nici mai puţin decât să fie perfecţi şi sa aibă instinctul posteriorităţii. Dacă rămân pe margine concentrându-se asupra culturii, şi această poziţie este blamabilă. Sunt laşi, nu au curaj, lasă Ţara pe mâinile derbedeilor politicieni. Domnul Sora a ales să se implice într-o măsura care nu poate fi stabilită decât individual şi subiectiv, de fiecare în parte căci şi intelectualii publici au această opţiune, la fel care oricine altcineva: de a accepta o funcţie sau alta, de a o părăsi după o anumită perioadă de timp. Fără sa-mi dau seama, am fost unul din beneficiarii direcţi ai perioadei scurte cât timp domnia sa a fost ministrul Învăţământului, în primul guvern post-decembrist căci desfiinţarea liceelor industriale şi agricole şi înlocuirea lor (de fapt revenirea) cu cele teoretice mi-a permis să fac patru clase de liceu studiind mai degrabă limba engleza, limba şi literatura română (cu istoricul literar câmpinean Ion Bălu) şi istorie decât rezistenţa materialelor sau celebrele abrevieri sângeroase, tecem sau uteleme. O reformă prea puţin cunoscută dar cu efecte poate mai benefice decât toate reformele pompoase care i-au urmat. Traducerea şi publicarea operei franceze a lui Benjamin Fondane (Restitutio Fondane), sper, dusă într-un final la bun sfârşit, în ciuda neaşteptatelor şi incomprehensibilelor dificultăţi colaterale, vine să completeze un tablou bine închegat a generozităţii domniei sale (nu degeaba iniţialele sale MS sunt şi cele folosite de Casele regale pentru desemnarea Majestăţilor Sale).

Neobosita muncă intelectuală a celor doi patriarhi ai culturii româneşti actuale, Mihai Şora şi Neagu Djuvara, puritatea şi altruismul căutărilor, aerul tare, de munte pe care-l oferă celor care au ochi pentru a citi si urechi pentru a auzi, mă face doar să mă întreb cum ar fi arătat cultura română dacă şenilele tancurilor sovietice nu ar fi smuls din rădăcini fundamentele unei societăţi care, departe de a fi fost perfecte, oferea totuşi un cadru propice formării spirituale. Cei doi sunt mostrele unui trecut pe care chiar dacă nu ar trebui să-l idealizam nu ar trebui nici să-l uităm.

Codruţ Constantinescu
Ploieşti 12.07.2011

Theodor Dreiser despre Rusia Sovietica

Theodor Dreiser a fost unul dintre scriitorii importanţi ai Americii primei jumătăţi a secolului trecut. S-a născut în anul 1871 într-o familie numeroasă, părinţii săi, catolici fervenţi, având 13 copii ( el fiind al 12-lea). Tatăl său era imigrant din Germania, după cum o atestă şi numele iar mama lui provenea din Dayton, Ohio. Prima sa carte, Sister Carrie (1900) nu a cunoscut un mare succes la public chiar dacă ulterior ea a fost reconsiderată, în parte şi datorită dezinteresului editorului pentru a o promova. Afirmarea sa ca scriitor a avut loc abia în 1925 când volumul An American Tragedy a primit aprecieri fiind bine vândută. Celelalte volume ale lui Drieser sunt considerate ca făcând parte din curentul realist american, axându-se cu predilecţie asupra tematicilor sociale, a inegalităţii, promiscuităţii, ambiţiei nemăsurate şi lăcomiei determinate, evident, de cupiditatea capitalismului american.

În acest context favorabil carierei artistice, Dreiser a fost invitat alături de mulţi alţi simpatizanţi ai Uniunii Sovietice (aproximativ 1500!!) printre care se număra şi Panait Istrati la fastuoasele ceremonii ocazionate de împlinirea unui deceniu de la Revoluţia din Octombrie 1917, momentul fondator al noului regim politic totalitar. Pentru a ajunge in Rusia Sovietica Theodor Dreiser a urmat traseul clasic in epoca: New-York- Paris-Berlin-Varsovia- Moscova. Dupa ce a luat parte la festivitatiile omagiale din Moscova, Dreiser a vrut mai mult, sa cunosca adevarata Uniunea Sovietica fapt ce a obligat sistemul să-l atragă pe Dreiser în plasa sa fermecată astfel încât şi pentru autorul american a fost stabilit un traseu amplu, el având posibilitatea de a vizita in ultima parte a anului 1927 si începutul anului 1928 vitrinele regimului sovietic calatoria sa ducând-l nu numai la Moscova si Leningrad dar si la Nijni Novgorod, in sudul Rusiei, Transcaucazia sau Crimeea. Kamaeneva, conducătoarea VOKS în acea perioadă a încercat chiar să aranjeze o întâlnire între Dreiser şi Stalin, a reusit doar la Buharin, însa în scrisoarea adresată conducerii URSS, Kameneva nu părea deloc convinsă de utilitatea lui Dreisr “Mi se pare că este o persoană bădărană. Întrebările sale mi-au dovedit totala sa incompetenţă faţă de toate aspectele vieţii din ţara noastră. Fără îndoială, acest om este înclinat către scepticism şi ironie şi această latură a sa, alăturată talentului său literar evident, pot avea consecinţe neplăcute.” In timpul lungii sale vizite, Dreiser a fost insotit de o secretara de origine americana, Ruth Epperson Kennell, o expatriata cu afinitati comuniste, asemenea multor altor inflacarati adepti ai comunismului din Occident care au lasat bunastarea regimurilor corupte si imperialiste pentru a trai in raiul muncitoresc din Uniunea Sovietica . Foarte rapid, cei doi au devenit amanti si confidenti, astfel incat secretara lui Dreiser a ajuns chiar sa-i redacteze jurnalul pe care l-a tinut de cand a plecat din America, la 3 octombrie 1927 pana in ultima zi a calatoriei in URSS, 13 ianuarie 1927, notand dar si batand la masina de scris Corona impresiile, traseele, parerile lui Dreiser. Uneori adaugand de la ea! In timp ce redacta jurnalul oficial al scriitorului american, Kennell isi tinea propriul jurnal pe care l-a publicat abia in 1969, intitulat sec „Theodor Dreiser and the Soviet Union”. Fiind o adevarata camarada de drum, chiar daca autorul american a fost insotit de interpretul-ghid oficial, desemnat de catre VOKS dar si de un medic sovietic pentru a se asigura de sanatatea importantului oaspete american, Kennell a predat o copie a jurnalului lui Dreiser VOKS. In timpul celor aproape doua luni, Dreiser s-a intalnit si cu Sinclair Lewis si Dorothy Thompson, alti tovarasi de drum (cel putin in acel moment).

Iniţial, impresiile autorul american care a fost întotdeauna un diletant într-ale politicii, au fost mai degrabă defavorabile Uniunii Sovietice care, in viziunea lui, era un experiment social interesant, rămânând în acelaşi timp o societate orientală, exotică ochiului occidental. Observând colecţia de automobile vechi din faţa gării din Moscova, Dreiser scria “cele mai modeste autovehicule din Georgia sau Wyoming nu s-ar compara cu acestea. Şi oamenii! Amestecul de europeni şi asiatici! Ai sentimentul de însingurare şi destrămare.” Ceea ce i-a plăcut lui Dreiser a fost încercarea supraomenescă de modernizare, în ciuda ideologiei, pe care el oricum nu prea o înţelegea. Astfel încât sovietofilia lui Dreiser s-a dezvoltat în ciuda unor critici nemiloase la adresa stării de lucruri din Uniunea Sovietică. Deloc flatant pentru gazdele sale, Dreiser, care nu era lovit de corectitudinea politica, îi compara pe ruşi cu negrii, deopotrivă ce in loc sa stranga, sa organizeeze si sa munceasca intr-o maniera constructiva, prefera sa viseze si sa se joace si sa vorbeasca precum copiii, remarci care nu au picat deloc bine rusilor din VOKS. Un alt motiv care l-a exasperat pe scriitorul american a fost murdaria pe care a observat-o in multe locuri, nepasarea fata de jegul din apartamente si toalete pe care le-a condamnat “cu o onesta oroare americana si multa uimire.” Mai mult, Dreiser a redactat si o scrisoare deschisa (un adevarat truism in Uniunea Sovietica deopotriva ce toate scrisorile erau oricum deschise de organele abilitate) destinata VOKS in care facea bilantul impresiilor sale sovietice dupa petrecerea a 77 de zile in raiul comunist. Nici macar in aceasta scrisoare Dreiser nu s-a abtinut sa nu atraga atentia gazdelor sale despre importanta curateniei intr-o societate. Si nu numai. “Se aude vorbind atat d emult despre cum va fi in viitor dar mai este atat d emult de facut chiar acum....Casa ruseasca, curtea ruseasca, strada ruseasca, toaleta ruseasca, hotelul rusesc, atitudinea individuala a rusilor fata de felul cum arata sunt tot atatea aspecte care sar in ochi vesticului (si cu atat mai mult unui calator din America) si care ofera o imagine care nu este nici sanatoasa, nici credibila si care nu poate fi explicata folosind scuza saraciei. Hotelurile, trenurile, garile si restaurantelor voatsre sunt prea murdare si prea prost echipate. Nu va spalati geamurile prea des. Traiti prea multi intr-o singura camera si sunteti destul de nebuni incat sa desemnati aceasta drept spirit comunist.” Reactia VOKS la scrisoarea lui Dreiser a fost cosemnata intr-un raport in care Dreiser este descris in culori inchise considerandu-se criticile scriitorului american drept “dovada spiritului sau individualist, tipic unui scriitor burghez, avand o ideologie mic-burgheza marunta, prea batran si bolnav pentru a intelege adevaratul fenomen, neintelegand absolut nimic din economie si foarte putin din politica.” Din intalnirile aranjate de VOKS el a dovedit ca nu intelge nimic din lupta de clasa. In cea de a doua parte a raportului se consemnează şi aspecte pozitive ale viziunii lui Dreiser si anume aprecierea politicilor antireligioase ale Sovietelor si altruismului (!) liderilor sovietici. Insa gazdele sovietice credeau ca viziunile lui depindeau de confortul in care traia. Venind dintr-o tara care a ajuns la un standard înalt de dezvoltare tehnologica, spiritul sau mic-burghez nu s-a putut adapta la standardul unei tari aflata in curse de dezvoltare. La fiecare pas, natura sa obişnuită cu confortul, primea şocuri.” Evident, structurile sovietice incercau sa explice criticile lui Dreiser folosind vulgata marxist-leninista, conditiile materiale in care traia Dreiser explicand criticile sale.

Dreiser a părăsit Uniunea Sovietica la 13 ianuarie 1929 fiind nevoit să ia vaporul de la Odessa căci autorităţile poloneze, prea puţin prietenoase cu camarazii de drum din Occident, i-au refuzat viza de tranzit. În mod paradoxal, odată întors acasă, Dreiser a adoptat poziţii filocomuniste, declarând presei americane că guvernul sovietic va rezista dar şi “cred că până şi ţara noastră va fi, în cele din urmă, sovietizată.” Prelucrând jurnalul pe care a reuşit să-l strecoare din URSS, Dreiser si-a schimbat complet atitudinea fata de Uniunea Sovietica si a adoptat aceeaşi atitudine pe care au avut-o mulţi alţi scriitori, camarazi de drum, care, parcă ruşinaţi de efortul gazdelor de a-i face să se simtă bine, au înmuiat tonul scrierilor lor, până la adevărate hagiografii vinovate (pentru ca in tot acest interval, in Uniunea Sovietică se murea). În cartea “Dreiser Looks at Russia” tonul este unul destul de apologetic. Chiar autorul a declarat mass-media americane a timpului că “mai presus de orice, am decis ca oricât de puţin aş critica, nu trebuie să aduc atingere unui efort idealistic.” În schimbul atitudinii complice a lui Dreiser, autorităţile sovietice şi-au îndeplinit partea lor de înţelegere (scrisă sau doar tacită?) cărţile lui Dreiser fiind editate şi tipărite în tiraje de masă, cu o singură excepţie, chiar volumul de impresii de călătorii în URSS care, oricât de blând ar fi fost faţă de regimul sovietic, nu putea fi publicat.
Dreiser şi-a continuat implicarea în diverse cauze sociale, apropiate de stânga politică americană, precum conducerea Comitetului Naţional pentru Apărarea Prizonierilor , o organizaţie inspirată de aparatul sovietic de propagandă care a făcut pui în multe ţări ale lumii (inclusiv în România interbelică) în vederea apărării minerilor grevişti din sud-estul statului Kentucky faţă de violenţele la care erau supuşi minerii de către oamenii proprietarilor de mină. A continuat să scrie lucrări critice despre America precum Tragic America (1931) sau America Is Worth Saving (1941). Jerome Loving, unul dintre biografii lui Dreiser, a scris că “întreaga activitate a lui Dreiser începând cu anii 1930 a fost în concordanţă în mod ostentativ cu idealurile comunismului în ceea ce priveşte clasa muncitoare” o frază a cărei ton academic-neutru ne lasă pradă nostalgiei. Dreiser a murit la 2 decembrie 1945 la Hollywood, la vârsta de 74 de ani, cazul său fiind unul relevant pentru schimbarea de atitudine şi percepţie a multor oameni de cultură din Occident care chiar dacă au recepţionat cu maximă acuitate realitatea dezastroasă din Uniunea Sovietică, odată întorşi acasă, şi-au modelat impresiile pentru a servi atât Uniunii Sovietice cât şi propriilor interese, propriei agende publice.

LANSARE- IN LABIRINT SUNT UMBRE SI LUMINI, EDITURA VREMEA, BUCURESTI, 2011

România serbează viaţa!

Ştim bine, este evident, un adevarat truism, omul modern are nevoie de evenimente. Simte necesitatea unei intime comuniuni cu semenii săi. Sub o formă sau alta căci cum se poate explica altfel succesul nebun al televiziunii decât prin această nevoie a omului pentru alţi oameni? În România îţi poţi da seama de apropierea sorocului alegerilor şi prin intensitatea cu care aproape fiecare localitate organizează diverse evenimente cunoscute indeobşte prin termenii festival/ sărbătoare/ zilele comunei sau ale oraşului. Festivalul gemului, al florii de tei, al mierii, al cireşelor, vişinelor, caşcavelei, ţuicii, vinului. Parcă toamna intensifică apetitul autoritătilor locale pentru organizarea unor astfel de evenimente şi este o dovadă suplimentară în disputa istorică legată de primordialitatea poporului român în acest areal căci parcă popoarele sedentar-agricole au o apetenţă mult mai mare pentru serbările câmpeneşti, ale recoltei. Uneori, titulatura pompoasă a serbării are prea puţin a face cu desfăşurarea de facto a evenimentelor căci găseşti prea puţine cireşe, prea puţine gutui sau mere însă vei descoperi cu uimire tarabele cu tradiţionalele produse ieftine, chinezeşti (jucării la preţuri aberant de mari), producători ai celebrului colac secuiesc dar şi ai clatitelor gigantice sau gogoşi. Notiunea de kitsch postmodern românesc îşi regăseşte întreaga paletă de expuneri. De nelipsit sunt instalaţiile menite a-i bucura pe copii, de obicei aduse la mâna a doua sau a treia din Germania, abordând preţuri nesimţite, 5 lei 3 minute de învârteală/rotire/răsucire/ameţire. Însă segmentul cel mai uşor de cucerit, cel mai naiv este cel care trăieşte încă în marele continent al copilărie şi care cunoaşte cel mai bine declinările verbului a vrea (am vrut/vreau/aş vrea/voi vrea). De aceea tarabele cu jucării sunt amplasate la nivelul solului iar vânzători ambulanţi se plimbă cu baloane umflate, adulmecând prada. Peisajul este populat mai ales cu mese şi bănci din lemn, aşezate sub umbrelele distribuite de marcile care produc berea şi sucuruile carbo-gazoase, grupate în jurul punctului sensibil al noii arte culinare româneşti, centrul de vânzare si producere a mesei tradiţional româneşti: grătarul ( pulpe de pui, cârnaţi, mici, ceafă) la care se adaugă eventual şi hamsii dubioase vândute la suta de grame. Inutil de menţionat că preţurile sunt de-a dreptul aberante, cel putin duble decât în mod normal însă tunul trebuie dat într-un interval scurt, de maxim două zile, profitul maximalizat, stomacul românului repede umplut. Fumul amestecat al diverselor grătare concurente emană în atmosfera înecăcioasă semnele aparentei prosperităţi şi veselii valahe.

Multe astfel de evenimente rurale au loc pe tăpşanul comunal sau stadionul echipei locale (după caz, Viforul, Voinţa, Progresul, Concordia sau Avântul) unde este amplasată, în mod necesar, o scenă pe care evolează atât rapsozii locali, acompaniaţi de grupul de dans popular al Căminului Cultural (dacă el mai supravieţuieşte însă este posibil ca cele două perspective aparent de nereconciliat, cea păşunist-semănătoristă, ansamblul folcloric şi cea progresist-integrator-europeană, clubul în care şi la ţară se produce fenomenul cunoscut sub titulatura de clubbing!) sau Centrului Cultural (o titulatură mult mai europeană care începe să-şi facă locul şi în mediul rural). Uneori, în funcţie de buget şi de mărimea oraşului, sunt angajate trupe de muzică rock, folk, hip-hop, disco iar finalul serbării este marcat printr-un foc de artificii.

Aceste chermeze populare nu au fost inventate de ieri, de azi, având o lungă tradiţie în mediul rural, poate estompată în timpul regimului comunist având în vedere că nimic nu-i displăcea regimului totalitar decât mase de oameni reunite anarhic, fără o disciplină de Partid, greu de infiltrat şi de manevrat, de făcut să tacă, pentru a se supune şi a nu contesta ordinea. Unul din beneficiile directe ale libertăţii regăsite după 1989 este tocmai acest aparent detaliu: sărbătorile pot fi chiar prilej de bucurie, de uitare, de distracţie. Însă ele reprezintă şi un bun prilej pentru a studia frânturi din specificul naţional.

În mediul urban există şi încercări de a rafina aceste evenimente, oferindu-le o nuanţă culturală (minunate festivalri de film care, parcă, se înmulţesc în fiecare an ceea ce reflectă succesul internaţional al noi filmografii româneşti însănătoşită brusc după epoca Sergiu Nicolaescu care, e drept, are dificultăţi în a se reflecta şi în plan intern- câte săli de cinematograf mai funcţionează astăzi în România? Foarte puţine iar la Mizil sau Rădăuţi mai greu vor apărea mall-uri cu săli bine-dotate dolby-sound) O altă modă care-şi face loc în această materie este cea a festivalurilor medievale. Evident, precursorul acestei tendinţe a fost cel din Sighisoara. Cel de la Suceava a ajuns la cea de a cincea ediţie. În mod paradoxal chiar şi autorităţile din Câmpina au dorit să imprime o tentă medievală serbărilor de toamnă chiar dacă oraşul nu are nici măcar o urmă de tradiţie medievală chiar şi vechiul centru interbelic fiind ras de pe suprafaţa pământului (asemeni altor oraşe din Muntenia şi Moldova) de furia ceauşistă. Cu atât mai simpatică a fost apariţia domniţelor în rochii grele, cu falduri până la pământ şi a cavalerilor cu zale, coifuri şi săbii de aluminiu, călărind armăsari fragili, într-un decor dominat de semeţe blocuri gri, bastioanele nemuritoare ale regimului comunist, pe care, of, Doamne!, nici până astăzi nu le-am văruit!

Studiu de caz. Nu numai în judeţul Prahova avalanşa eveimentelor este remarcabilă. 8 septembrie, Serbarea castanilor (Măneşti) 10-11 septembrie - Festivalul Caşcavelei, ediţia a X-a. Încercare de explicaţie: Manifestare complexă, cu participare judeţeană. Târg de produse alimentare specifice zonei montane, expoziţii de artă populară şi obiecte meşteşugăreşti, spectacole folclorice, horă, foc de tabără, distracţii (Valea Doftanei – Baza sportivă). 23-25 septembrie Valea Călugărească- Sărbătoarea vinului, ediţia a IX-a. Manifestare complexă cu participare judeţeană şi naţională. Spectacole, expoziţii, târg, degustări şi concursuri de vinuri, petrecere, dans ; 25 septembrie Şotrile. Festivalul Cătinei. Ziua localităţii. Spectacole folclorice, expoziţii, târg, cu participare judeţeană 16 octombrie Cocorăştii Colţ. Festivalul cocorilor, ediţia a IV-a. Manifestare complexă, cu participare judeţeană şi naţională. Muzică de fanfară, spectacole folclorice şi de muzică uşoară, expoziţii de artă populară şi produse meşteşugăreşti, târg, distracţii, dans, cu participare judeţeană şi naţională (sursa:www.cjph.ro) Credem ca este singura omagiere, evident, în lipsă, a acestor frumoase păsări intrate într-un nejustificat con de umbră.

Recunoaştem că nu suntem unici în Europa în organziarea unor astfel de evenimente ( şi Franţa, Italia sau Spania fiind pline de ele) căci ele fac parte din ţesutul intim al fiecărui popor. Toate aceste serbări au fost promovate de factorii locali şi judeţeni pentru că permit o deloc subtilă campanie electorală (indiferent de perioada afişării). Este obolul pe care cetăţenii trebuie să-l acorde factorului politic care organizează aceste manifestări nu din bugetul personal ci, mai ales, din bugetul public, cu participarea, de la caz la caz, a sponsorilor din mediul privat (mai mult sau mai puţin strânşi cu uşa). Această competiţie în domeniul loisir-urilor tradiţionale este simpatică şi dovedeşte natura veselă a poporului român atât de departe de retorica prăpăstioasă a automatelor de serviciu ale televiziunilor de ştiri, programate parcă anume pentru a induce populaţiei o stare de psihoză generalizată, vecină cu sinuciderea. Însă cele două perspective nu sunt complet antagonice, românul poate să stea în faţa televizorului înjurând pentru ca peste puţin timp să iasă la Serbarea Murei sau Papadiei pentru a servi un mic, o bere, alungând durerosul spleen naţional.