Consideratii despre criza

Vroiam sa incep scriind ca nebunia a cuprins Romania uitand ca, de fapt, de facto, din 2007 nebunia nu ne-a parasit decat in intervale scurte, de o luna sau doua. Speram ca acestea sa fie ultimele alegeri din ultimii doi ani insa se poate ghici usoar ca este foarte posibil sa mai avem alegeri anticipate la anul avand in vedere sansele infime de a trece de Parlament a guvernului fantoma Croitoru. Dar nu am de gand sa ma transform in analist politic de duzina, situatiunea daca nu ma enerveaza ma lasa rece. Constat doar faptul ca structura institutionala acestei Romanii este foarte prost definita. Romania celei de a doua republici (daca ar fi sa o consideram pe cea comunista prima, cu toate ca e greu de dfinit ce naiba era Roamnia comunista in afara de stat dictatorial fara nici un fel de legitimitate nici istorica si nici electorala) se aseamana foarte bine cu cea de a IV-a republica franceza ambele fiind caracterizate de aceeasi instabilitate institutionala cronica. Pana cand francezii nu au schimbat sistemul, cea de a IV-a cu cea de a V-a Republica in care presedintele nu mai este un pion care lupta cu disperare sa fie rege sau macar nebun, Franta nu si-a gasit linistea. Nu mai tin minte cate guverne au avut in intervalul 1946-56 si nici nu are importanta, mult mai multe decat am avut noi in intervalul 1990-2009 ( am gasit cronologia guvernelor celei de a IV-a Republici Franceze si am constat ca guvernul lui Pinau a durat doar o zi iar cele prezidate de Henri Queuille si Robert Schuman doua zile!).

Instabilitatea politico-economico-instutionala de acum nu este de altfel decat rezultatul unei Constitutii foarte proaste. Stim bine cine a nasit-o, pentru cine a fost creata de catre lacheii constitutionalisti, de aceea par cu atat mai amuzante dar si tragice interventiile lui Iliescu care-l condamna pe Basescu de spirit antidemocratic etc. Adica ahtiatul dupa putere Iliescu il acuza pe Basescu ca vrea si el inca un mandat! Passons. Ideea care mi se pare evidenta este faptul ca Romania dupa 1989 avea disperare nevoie de intoarcerea monarhiei constitutionale pe langa o decomunizare totala acompaniata cu o rapida cunoastere a adevarului ( mai tineti minte ce se spune in documentul acela programatic : si adevarul va va face liberi!?). Avea nevoie de regele ei abuziv alungat in 1947, ordinar santajat de catre acolitii lui Iliescu si parintii lui alde Geoana, Oprescu etc. Instabilitatea de acum, cronica este asemanatoare cu instabilitatea din secolul al XIX-lea inainte si ceva timp dupa aducerea lui Carol I. Inscaunarea principelui german asta isi propunea: gasirea unui arbitru intre gastile autohtone, arbitru care sa mentina un echilibru, sa imparta cartonasele, sa valideze golurile si sa ofere prestanta ideii de Stat roman. Sa nu mai rada strainii cand foloseau aceasta sintagma. De exact acelasi arbitru avem nevoie si acum. Asa, fara rege si arbitru, nu ne putem bucura decat de privelistea unei caftele generalizate. Amintesc cu nostalgie intelepciunea unui fascist criminal, Francisco Franco, care, spre sfaristul vietii lui de dictator al Spaniei l-a adus pe Juan Carlos inapoi in Spania si i-a predat Tronul si Tara. Sa nu ne mai miram ca regele Carol I a vrut sa plece invartindu-se de mai multe ori. Cine nu ar prefera linistea unui mic principat de cateva sute de kilometri patrati zarvei si nelinistii deloc metafizice ale unui popor care, in clasicul stil balcanic, se incaiera non-stop pentru putere. Dar a inghitit in sec, s-a sacrificat si a intrat pe usa din fata a istoriei (caci altfel ce ar fi fost, un mic si anonim print alaturi de alte cateva sute de printi germani?). Un aspect pozitiv totusi exista: in comparatie cu albanezii romanii recurg mai greu la violenta fizica (cu toate ca daca e sa ne amintim de perioada interbelica parca incepem sa ne indoim...). Noi preferam sa ne balcarim de aceea televiziunea este un mijloc excelent de defulare nationala. De aceea nici nu le mai urmaresc. A quoi bon !?

Super ofertă: comunicare nelimitată

Timpul prezent este dominat de obsesia comunicării. Suntem îndemnaţi de prin toate mijloacele de informare să comunicam mai mult, mai bine, să ne facem înţeleşi, să socializam, să ieşim din îmbufnare. Teza noastră : cu cât comunicăm mai mult cu atât o facem mai prost, mai superficial, împinşi de la spate de nenumăratele campanii de marketing ale firmelor direct interesate. Paradoxală este comprimarea cuvintelor din comunicarea scrisă. Dacă în trecut scrisoarea avea o formă normală, cuvintele se scriau în întregime treptata, în ultimele doua decenii s-a trecut la comunicarea electronică, întâi la email care era un fel de scrisoare electronică, apoi la formula de Messenger care a început distrugere cuvintelor înlocuindu-le cu tot felul de prescurtări aberante pentru a se ajunge la twitter. Twitter (ciripit, ciripitor) pentru neiniţiaţi este un site web fondat în 2006 care permite utilizatorilor scrierea şi transmiterea de mesaje de câte maxim 140 caractere. Este uneori descris ca fiind "SMS-ul Internetului".Nu este clar care este numărul utilizatorilor, deoarece firma nu-l face public, dar se crede că în 2008 au fost circa 4-5 milioane, iar la mijlocul lui 2009 circa 20-25 milioane. Utilizatorii pot trimite şi primi tweet-urile (mesajele de pe situl Twitter) prin SMS sau prin aplicaţii-client. Utilizarea prin Internet este gratis, dar cea prin SMS nu este totdeauna gratis (conform wiekipedia.ro). Din ce în ce mai puţine cuvinte, din ce în ce mai concentrat pentru a exprima, in definitiv, ce ? Concentrarea nimicurilor. Banalizarea lor. Ruinarea scrisului adevărat. Digitalizarea lui. Cu cât mai mult cu atât mai bine chiar dacă, în mod paradoxal, numărul semnelor (literelor) se diminuează (oare când vom ajunge din nou la hieroglife?).

A nu răspunde la telefonul mobil devine din ce în ce mai des o adevărata infracţiune. Este clar, vrei să ascunzi ceva. A nu răspunde la telefonul mobil este un semn evident al răcirii relaţiei (de prietenie sau dragoste) un semn clar al inamiciţiei. Căci telefonul devenind mobil are drept singur scop acela de a-l plimba peste tot cu tine. Dar oare telefonul mobil nu îţi îngrădeşte libertatea căci teoretic el te face disponibil mereu pentru toată lumea? În cazul în care nu-l ai sau este închis aceasta reprezintă un alt semn care este interpretabil. După cum toţi suntem oameni importanţi, din ce în ce mai importanţi, a nu comunica într-un anumit moment prin telefonul mobil cu restul umanităţii, a nu putea fi găsit reprezintă subtilizarea atributelor divinităţii de aceea este un păcat major pentru lumea noastră grăbită chiar dacă postcreştină, din ce în ce mai grăbită şi prinsă în mrejele comunicării. Uneori credem că se lasă voit impresia că a comunica înseamnă cu adevărat a face ceva în planul real al lucrurilor ceea ce este de cele mai multe ori o iluzie. Multe instituţii mai degrabă comunică decât întreprind acţiuni în planul concret. Poate că în viitor se va patenta implantarea unui microcip în cutia craniană sau în ureche pentru a nu mai fi nevoiţi să căram după noi telefonul mobil chiar dacă acesta este din ce în ce mai mic dar şi pentru a nu mai avea nici o scuza pentru că nu am răspuns la telefon. În plus, în această viitoare societatea a lui Big Brother prin acest telefon implantat în organism am putea fi localizabili oriunde, oricând. George Orwell nu a avut această premoniţie în a sa celebră carte 1984. A se studia efectul mortal pe care l-a avut telefonul mobil asupra generalului Dudaev precum şi fuga de el ca de un obiect diavolesc a liderilor Al-Quaida (cei care nu respecta acest consmn sfânt de a nu îl folosi se trezesc rapid cu câte o rachetă în cap). Telefonul mobil deja încorporează agenda, ceasul, casetofonul, MP3-player (numai bun pentru a-i umple memoria cu manele care sunt degustate cu poftă pe stradă) deşteptător, calculator conectat la internetul wireless (fără fir) dar şi aplicaţie pentru a te putea descurca în lumea cifrelor, mini-televizor. Telefonul mobil a devenit un obiect indispensabil oamenilor de azi şi nu suntem deloc siguri că aceasta îi face cumva mai fericiţi. Mai implicaţi în concret, da. Mai puţin visători pentru că realitatea trage de noi cu fiecare apel pe care-l recepţionăm.

În alte timpuri comunicare îşi păstra magia ei. Declaraţiile de dragoste se făceau altfel decât la telefon sau printr-un mesaj ( te plak-eshti foarte funy eshim together la un suk?) Oamenii îşi scriau scrisori care erau transportate cale de sute şi mii de kilometri în poştalioane sau vagoane de tren, ajungând la destinatar după săptămâni dacă nu luni bune. Acea comunicare avea o valoare. Era aşteptată şi preţuita. Este minunat că am ajuns la acest stadiu al comunicării în care ea este neîngrădită (până şi dictaturile au dificultăţi în a îndigui informaţia şi mai ales internetul de aceea poate că în viitor inventatorii internetului ar putea primi Premiul Nobel pentru Pace căci telefonia mobila poate fi contractată/ascultată mult mai uşor de către dictaturi) liberă, abundentă însă întrebarea care se ridică este dacă nu cumva această inflaţie degradează calitatea informaţiei, o face din ce în ce mai obositoare pentru om căci se pare că nu prea mai există oprelişti în a transforma orice în informaţie care trebuie neapărata comunicată. De prea multe ori nu mai comunicăm nimic nici la nivel societal nici la nivel individual de aceea este cu atât mai inexplicabilă dependenţa de telefonia mobilă care pare a fi mai mult decât o modă indusă în scopuri pur comerciale. Suntem asaltaţi încontinuu de marketingul acestor firme de telefonie mobila care ne propun oferte din ce în ce mai avantajoase, propun abonamente peste abonamente cu mii şi mii de minute în reţea, în afara reţelei, seara, ziua, în timpul week-end-ului, înaintea week-end-ului, sute de mesaje, abonamente cu prietenii (pentru a-mi întări afirmaţiile aduc aminte de o campanie publicitară a uneia dintre cele mai importante firme în care sunt implicaţi doi prezentatori de la o emisiune infantilă şi matinală de la Antena 1 care se sună încontinuu chiar dacă nu au absolut nimic să-şi comunice dar, sunt în reţea!, iar aceasta facilitate, cu cele 2000 sau 3000 de minute, trebuie consumată doar nu o sa lăsam minutele firmei de telefonie mobila!) Nu există conferinţă, seminar ştiinţific, piesă de teatru sau prezentare a Fondurilor Structurale fără ca ţiuitul strident al vreunui telefon mobil să nu deranjeze întreaga audienţă. Ce te faci când, cu o nesimţire tipic valahă, se mai şi răspunde la mobil şi, dacă nu se discută pe faţă, fără jenă măcar se şopteşte circumspect Sunt într-o şedinţă, te sun io după, hai pa. Ba mai mult, studiile ştiinţifice care relevă nocivitatea folosirii îndelungate a acestor aparate (din compoziţia cărora nu lipsesc diverse substanţe nesănătoase ) sunt contracarate de alte studii, sponsorizate de aceleaşi firme de telefonie mobilă care le dezmint pe primele. Obsesia telefonului mobil afectează din plin tinerele generaţii, adolescenţii şi copiii, care sunt atrase precum un magnet de micul obiect magic. Telefonul mobil este şi un simbol al puterii, o modalitatea directă de a vedea câtă putere concentrezi în mâinile şi mrejele tale. Relevant în acest sens este descărcarea de telefoane mobile a directorilor sau patronilor în timpul diverselor şedinţe sau, doar dejunuri de lucru. Telefoanele mobile trebuie afişate în faţa posesorului asemănându-se cu nişte căţei bine dresaţi care abia aşteptă să ţopăie, muşte şi latre (prin intermediul soneriilor de tot felul). S-a inventat chiar şi un dispozitiv special care se agaţă de ureche în vederea feririi de radiaţiile inerente. De multe ori avem impresia că domni bine îmbrăcaţi în costume scumpe, strânşi de gât de cravate de firmă au luat-o razna vorbind şi certându-se singuri, aceasta fiind doar o iluzie optică căci ei, desigur, sunt prinşi în interminabile discuţii tehnice.

Fabuloasă este scena telefonării rudelor de la Tel-Aviv de către familia sa din Ierusalimul anilor ‘30 extraordinar zugrăvită de Amos Oz în volumul autobiografic “Despre dragoste şi întuneric” “Ani la rând am ţinut regulat legătura prin telefon cu neamurile de la Tel Aviv. Îi sunam noi o dată la trei sau patru luni, cu toate că nu aveam telefon nici noi, nici ei. Mai întâi le scriam mătuşicii Hayya şi unchiului Tsvi, ca să-i anunţăm că, să zicem, aveam să-i sunam pe 19 din acea lună, care era miercuri (...) Scrisoarea era trimisă cu mult înainte şi apoi aşteptam răspunsul. În scrisoarea lor, mătuşica Hayya şi unchiul Tsvi ne asigurau că acea miercuri, 19, le convenea de minune, şi vor fi la drogherie puţin înainte de cinci.(...) Nu-mi amintesc dacă ne puneam cele mai bune haine în expediţia până la drogherie pentru telefonul la Tel Aviv, dar nu m-aş mira s-o fi făcut. Era o acţiune solemnă.(...) Puteam vedea ca aievea această singură linie care lega Ierusalimul de Tel Aviv şi, prin Tel Aviv, de restul lumii. Şi dacă această unică linie era ocupată, eram rupţi de lume” Fabulos era dialogul final dintre cele două familii care se rezuma la un scurt schimb de banalităţi, din cauza intensei emoţii resimţite (“Ce mai faceţi? Totul e bine, voi ce mai faceţi, şi noi bine, vorbim de la drogherie, şi noi, aveţi grijă, o să scriem să stabilim următoarea convorbire”)(pag. 13-16) Scena relevă importanţa cvasi religioasă a comunicării prin viu grai dovedind un adevăr incontestabil: inflaţia unui lucru şi/ sau sentiment nu poate produce decât efecte dăunătoare ( banii mulţi produc inflaţie, prea multă ploaie inundaţii, prea mulţi bani patroni barbari de echipe de fotbal etc.) dar şi axioma enunţată de H.R. Patapievici în volumul Omul recent : atunci când se câştigă ceva se mai şi pierde.

Codruţ Constantinescu

Miez de jurnal

Michel Tournier este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori francezi. S-a născut la Paris, în 1924 urmând cursuri de filosofie la Sorbona şi la Universitatea din Tübingen. A colaborat la Radiodifuziunea Franceză, apoi la postul de radio Europe I. De mai bine de patruzeci de ani trăieşte în casa parohiala a satului Choiseul situat la patruzeci de kilometri de Paris. A debutat în 1967 cu romanul „Vineri sau Limburile Pacificului”, încununat cu Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze. În 1970 a publicat „Regele Arinilor”, laureat cu Premiul Goncourt. În 1972 îi apare romanul „Meteorii”, urmat de eseul „Vântul Paraclet” (1977), volumele de nuvele Cocoşul de munte (1978) şi Zborul Vampirului (1982), romanele Gilles & Jeanne (1983), Picătura de aur (1986) etc. Din 1972 este membru al Academiei Goncourt. În 1993 i s-a decernat Medalia Goethe, iar în 1997 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Londra. În limba română au fost traduse Cocoşul de munte cu titlul Piticul roşu reeditat recent de către Editura Univers în cadrul defunctelor colecţii Cotidianul iar la Editura Polirom au aparut: „Gaspar, Melhior & Baltazar” (2003), „Picătura de aur” (2003) şi „Fecioara şi căpcăunul” (2004). La Editura Humanitas a mai apărut anul trecut şi Vineri sau viaţa sălbatică (Vendredi ou la vie sauvage) devenită lectură obligatorie în şcolile franceze. Recent a fost editat la aceeaşi editură volumul Jurnal extim publicat de Michel Tournier în anul 2002.
Tournier explică alegerea titlului «Locuind la ţară de aproape o jumătate de secol, trăiesc într-o societate de ţărani mărunţi prea puţin atenţi la stările lor sufleteşti. Acest jurnal extim se înrudeşte cu catastiful de socoteli şi evenimente de familie în care modeştii nobili de ţară de altădată notau recoltele, naşterile, căsătoriile, decesele şi salturile meteorologiei.” Titlul jurnalului scriitorului francez care s-ar dori contrariul jurnalului intim, el inventând cuvântul extim, este unul parţial mincinos. Nu ai cum să scrii un jurnal obiectiv narând doar fapte, acţiuni, exterioare căci jurnal prin esenţa lui este unul subiectiv-intim în care eşti profund, total implicat iar Tournier nu are cum să scape din această chingă. „ Exact asta e un jurnal: un mod de a explica, de a desfăşura în cuvinte sulul înfăşurat al vieţii noastre. Cei mai mulţi oameni mor pliaţi, împăturiţi, aşezaţi pe raftul care le-a fost hărăzit de către natură şi societate. De fapt, cu toţii vrem să ne explicăm, să ne depliem, să spunem de ce am făcut sau de ce n-am făcut cutare lucru, ce ne propunem să facem, ce am fi făcut dacă…” Chiar şi jurnalele cu banalităţi, indiferent cât de prost scrise şi lipsite de mari reflecţii metafizice sau fragmente memorabile devin interesante la o lectura îndepărtată în timp căci menţin în structura lor mici gesturi de viaţă cotidiană a unei anumite epoci istorice ( cu cât mai multe privaţiuni cu atât mai bine). Cel mai la îndemână exemplu în acest sens ne este oferit chiar de criticul Constantin Trandafir căruia i se aplică de minune sentinţa lui Drieu la Rochelle care scria în propriul jurnal, la 11 octombrie 1944 că „Jurnalul este laşitatea scriitorului. E culmea superstiţiei literare, a calcului privind posteritatea. Pentru alţii e zgârcenie pură, să nu cumva să se piardă ceva.”

Materia cărţii este structurată nu într-o ordine cronologica liniară ci în douăsprezece capitole, fiecăruia corespunzându-i o lună (nu şi un an!). Prin aceasta Tournier doreşte să ofere o perspectivă diferită jurnalului său prelucrat scoţând la iveală o esenţa concentrată a celor mai importante fragmente din jurnalul său clasic. Să-l consideram un the best of al jurnalului sau?! Jurnalul este format din observaţiile, reflecţiile şi comentariile autorului. Am reţinut câteva astfel de mostre care merită reproduse şi care în mod subiectiv ne-au părut interesante. În luna ianuarie descoperă “Când călătoresc, observ întotdeauna, fascinate, anumite case necunoscute. Pentru că o casă conţine întotdeauna un program de viaţă- fericită sau nefericită. E o posibilitate şi astfel o invitaţie. De ce să nu trăieşti acolo? Orice casă este bântuită de un trecut obscur şi de un viitor radios- sau viceversa.” În luna martie autorul constată că “Sărăcia unui popor se măsoară după splendoarea sărbătorilor sale. Invers, creşterea treptată a nivelului de trai e însoţită de treptata dispariţie a festivităţilor.” A se observa parangheliile tuturor târgurilor şi comunelor din România care s-au contaminat cu virusul serbărilor şi festivalurilor populare în ciuda crizei economice după principiul oricât de greu ne-ar fi un păhărel şi o fleică nu strică! Nu ne rămâne pesemne decât să aşteptăm alte câteva decenii pentru a ne bucura şi noi de un nivel de trai superior care, chipurile, ar duce la dispariţia sau măcar diminuarea chermezelor. Credem că Tournier nu îi cunoaşte pe români căci aceştia cu cât ar avea resurse financiare mai însemnate cu atât mai multe le-ar arunca pe apa sâmbetei ( Samedi ou la vie sauvage...) Tournier este şi un critic mai voalat, e drept decât Jean Sévillia, a realităţilor consumiste şi multiculturale franţuzeşti. “Staţia de metrou Belleville. La capătul ciudatei străzi Denoyez se află un gimnaziu de culturism. La primul etaj, bărbaţii. La al doilea, femeile. Majoritatea de origine africană. Psihologia culturistului: cultura este, la urma urmei, cultul propriilor muşchi ca remediu la angoasa unei anumite singurătăţi. Salvarea prin narcisism. La care se adaugă oboseala efortului repetat, asimilabil unei asceze.” Reflecţiile asupra vieţii şi vastei sale palete cromatice ocupă însă rolul cel mai important.“ Că vrem sau nu şi fără nici o intervenţie deliberată din partea noastră, viaţa este o succesiune de perioade. Cu regularitate, o perioadă se încheie şi alta începe. O pagină se întoarce. Moartea unei fiinţe apropiate, o boală gravă, o schimbare de profesie, o mutare, o ruptură etc. Adesea nu ne dăm seama de întoarcerea paginii şi de schimbarea de atmosferă decât mai târziu.” “Opoziţie esenţială între relele care ne copleşesc, între războiul extern şi războiul civil. Adevărat şi pentru boli. O boală microbiană e un atac din afară (război extern), în timp ce un cancer este o agresiune a organismului meu contra lui însuşi (război civil).” “Când vorbim de suferinţe din dragoste nu ţinem seama decât de cel care iubeşte fără să fie iubit. Dar cine să exprime amărăciunea reciprocă a celui care este iubit, căruia cineva e gata să-i dăruiască totul, dar care nu are nimic de dăruit în schimb, în afară de o vagă milă? Cine să exprime mâhnirea acestui imens eşec, a acestei ruşini, a acestei mizerii în faţa bogăţiei celuilalt?”

Materia cărţii este împănată şi cu citate care l-au amuzat pe Tournier, amuzându-ne şi pe noi (cu condiţia să ai simţul umorului căci o militantă pentru drepturile femeii şi a egalităţii de şanse ar fi profund rănită citind reprodusă remarca impertinentă a lui R. Kipling : O femeie nu este decât o femeie, dar un trabuc bun e un trabuc bun.) O alta tematică presărată în materia atemporală a jurnalului său o constituie...starea vremii având în vedere meteodependenţa lui Tournier. Dintr-o altă perspectivă, ne întrebăm dacă nu cumva toţi cei care trăiesc la ţară sunt meteodependenţi având în vedere legătura nemijlocită pe care o are ţăranul (fascinantă este înrudirea semantică a cuvântului ţăran cu ţara, a paysans cu pays sau a countryman cu country dovedind că la începuturi omul trăia pentru ţară la ţară - oraşul a venit mai târziu) cu natura care continuă să aibă importanţa ei indiferent de randamentul şi tehnologia fermelor agricole.

Tournier este şi un etern aspirant la Premiul Nobel pentru Literatură care anul acesta i-a revenit, surprinzător, româncei (!) Herta Müller « Ca în fiecare an la început de octombrie, presa face pronosticuri asupra viitorului Premiu Nobel pentru literatură. Şi ca în fiecare an este citat numele meu. E adevărat că sunt nobelizabil, dar e la fel de adevărat că Premiul Nobel nu ajunge niciodată la un nobelizabil. Cazul cel mai tipic a fost cel al lui Graham Green, atât de mult timp nobelizabil, încât anumite dicţionare îi atribuie - ca dreptul de vechime - un Premiu Nobel pe care nu l-a avut niciodată. De multă vreme Academia din Stockholm a hotărât să surprindă şi să dejoace pronosticurile, acordând premiu celui mai obscur. Trebuie să fie redutabil, de altfel, să-l ai - pe acest premiu faimos. Porţi atunci o mască. Ceea ce spun, din acel moment, nu mai spun eu, ci Premiul Nobel. Pana uşoară pe care o ţin în mână şi cu care mă distrez şi distrez galeria s-ar transforma într-o măciucă grea pe care aş face-o, fără să vreau, să se învârtă grosolan şi ucigător. Îmi amintesc de furia lui Sartre: într-un interviu, a criticat fără mănuşi programele de la France Musique. Responsabilul a fost imediat dat afară. Mă gândesc că, dacă aş lua, împotriva oricărei probabilităţi, Nobelul, aş transforma prezbiteriul într-un muzeu în care ar trona manechinul de ceară al numitului Tournier, iar eu m-aş muta. Aş trăi şi aş scrie sub un pseudonim şi aş începe o nouă cariera. Ar fi pentru mine începutul unei metamorfoze complete. » Un comentariu puţin răutăcios - care scriitor ar refuza sau l-ar lăsa indiferent un astfel de premiu care a devenit între timp substanţial şi din punct de vedere financiar (căci vorba ai, suedezii au de unde...doar nu este Premiul Nobo-Nobo al Guineei...) ?

Ultimul fragment al volumului, încheierea, este moralizator dar realist (afirmaţii nemulţumitoare pentru omul care iubeşte si care prin definiţie doreşte să ştie totul despre cel iubit) “Să pretinzi tot adevărul înseamnă să dai dovadă de o trufie infinită. Înseamnă, în realitate, să te crezi Dumnezeu. Pentru că înseamnă să presupui că eşti capabil să suporţi întregul adevăr fără a eşua, fără a reacţiona în chip dezordonat, nedrept, ba chiar criminal sau sinucigaş. Ceea ce depăşeşte facultăţile umane. Dar cum ai putea avea înţelepciunea de a spune Nu-mi daţi decât cantitatea şi calitatea de adevăr pe care le merit?” Jurnalul extim al lui Tournier rămâne o lectura facilă, benefică şi plăcută în acelaşi timp căci Un autor de jurnal se duce la moarte făcând tapaj, gesticulând, explicând, justificându-şi trecerea pe aici, crezând că el va scăpa de deznodământul bine ştiut dacă va expune mai convingător felul în care şi-a întrebuinţat timpul ( Gabriel Liiceanu- Uşa interzisă)

Despre Nobel, Herta Muller si Tournier...

Din întâmplare am găsit un pasaj fascinant despre atribuirea Premiului Nobel la Literatura la câteva zile de la marea bombă, desemnarea “româncei” Herta Muller drept câştigătoare a Nobelului anul acesta. Las la o parte faptul că singurul merit pe care îl are România în această chestiune este faptul că a menţinut cu succes regimul stalinist al lui Ceausescu (cel care vindea saşi şi evrei pe valută forte) şi a aprovizionat Securitatea cu batalioane de informatori, ofiţeri operativi sau agenţi sub acoperire. Fragmentul l-am regăsit în volumul Jurnal extim (Editura Humanitas, 2009) scris de Michel Tournier. « Ca în fiecare an la început de octombrie, presa face pronosticuri asupra viitorului Premiu Nobel pentru literatură. Şi ca în fiecare an este citat numele meu. E adevărat ca sunt nobelizabil, dar e la fel de adevărat că Premiul Nobel nu ajunge niciodată la un nobelizabil. Cazul cel mai tipic a fost cel al lui Graham Green, atât de mult timp nobelizabil, încât anumite dicţionare îi atribuie- ca dreptul de vechime- un Premiu Nobel pe care nu l-a avut niciodată. De multă vreme Academia din Stockholm a hotărât să surprindă şi să dejoace pronosticurile, acordând premiu celui mai obscur. Trebuie să fie redutabil, de altfel, să-l ai - pe acest premiu faimos. Porţi atunci o mască. Ceea ce spun, din acel moment, nu mai spun eu, ci Premiul Nobel. Pana uşoară pe care o ţin în mână şi cu care mă distrez şi distrez galeria s-ar transforma într-o măciucă grea pe care aş face-o, fără să vreau, să se învârtă grosolan şi ucigător. Îmi amintesc de furia lui Sartre: într-un interviu, a criticat fără mănuşi programele de la France Musique. Responsabilul a fost imediat dat afară. Mă gândesc că, dacă aş lua, împotriva oricărie probabilităţi, Nobelul, aş transforma prezbiteriul într-un muzeu în care ar trona manechinul de ceară al numitului Tournier, iar eu m-aş muta. Aş trăi şi aş scrie sub un pseudonim şi aş începe o nouă cariera. Ar fi pentru mine începutul unei metamorfoze complete. » (pag.135-136) Informaţie suplimentară : Tournier trăieşte într-un prezbiteriu (casă parohială) în satul Choiseul la 40 de kilometri de Paris. Un comentariu puţin răutăcios- care ar fi scriitorul care ar refuza sau pe care l-ar lăsa indiferent un astfel de premiu care a devenit între timp substanţial şi din punct de vedere financiar (căci vorba ai, suedezii au de unde...doar nu este Premiul Nobo-Nobel al Guineei...) ?

Geneva, lungul drum de la Roma protestantă la capitală internaţională

Am trăit doi ani la Geneva timp suficient pentru a mă bucura si înţelege parţial un oraş ciudat, nici prea latin, în ciuda faptului că este cel mai important oraş francofon din Romandie, numele inventat pentru a desemna partea francofona a Confederaţie Helvete dar nici foarte germanic. Acest amestec de rigoare şi fantezie, bine dozat îi conferă un farmec de a cărui concentrare îţi dai seama doar odată plecat din oraş. Locul Genevei pe harta simbolică a Europei dar şi a lumii este mult mai mare decât suprafaţa oraşului care chiar daca s-a extins mult nu a făcut-o haotic ci metodic. Ştim bine cum în perioada interbelică lupta se dădea până şi în România între apărătorii spiritului Genevei si opozanţii lui pentru ca sediul Societatii Naţiunilor se afla la Geneva. După şase ani de război mondial spiritul Genevei a învins chiar dacă sediul noii Organizaţii a Naţiunilor Unite s-a mutat la New-York, la Geneva continuând să funcţioneze doar un birou dar şi un număr impresionant de instituţii internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Internaţională a Muncii, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii etc. Prosperitatea Genevei se datorează parţial şi acestui important aflux continuu de oameni şi capitaluri care susţin o întreagă industrie şi oferă mii de slujbe în domeniul serviciilor.

Genevezii aidoma multor occidentali, mai ales cei din ţările francofone, care în mod normal nu au nici o treabă cu actul cultural consideră că este de bon ton, să frecventeze un spectacol de operă, o piesă de teatru, să viziteze o galerie de artă sau să cumpere un tablou, două-trei cărţi pe lună pentru a le citi sau măcar pentru a le adăuga în biblioteca personală (care supravieţuieşte cu mult mai mult succes decât cea românească plină cu bibelouri, cărţi vechi, din perioada comunistă atunci când nu a fost înlocuită cu LCD agăţat pe perete). Astfel apare un public nu chiar atât de puţin numeros care susţine financiar în mod direct cultura (autohtonă sau nu) şi oferă artistului sau scriitorului posibilitatea de a se dedica în mod special actului creator, nu să se irosească în tot felul de slujbe menite a-i oferi un minim venit. De ce doresc vesticii de rând să aibă acces la cultură? Dintr-un snobism privit ca o posibilitate de a depăşi simpla condiţie de vânzător la Migros, maistru sau tehnician dentar. Chiar şi pensionarii iubesc şi îţi permit cultura. Pe de altă parte o societate bogată mai ales precum este cea geneveze permite scurgerea de resurse către cultură în timp ce una profund săracă, precum este România, nu. Numărul sălilor de cinema este o altă dovadă a menţinerii unui alt fel de a se raporta la cultură fiind unul dintre cele mai mari din Europa raportat la populaţia oraşului, depăşindu-l pe cel al unei capitale precum este Bucureştiul cu o populaţie de zece ori mai numeroasă. Complexul Pathé Balexert s-a deschis în 1999 oferind 2300 de locuri şi 10 săli pentru ca la sfârşitul anului 2000 să mai adauge alte trei săli suplimentare cu 600 de locuri (în timp ce în România sălile de cinema au dispărut din foarte multe oraşe - avem o viguroasă cinematografie tânără dar nu mai avem unde să o proiectăm…). În timpul verii cinefilii se pot bucura de un cinematograf în aer liber amplasat pe malul lacului Léman. Simplist spus, Genevei i se aplică în domeniul cultural vechea lege a pieţei, dacă există cerere apare şi oferta. Însă această cerere nu apare din senin, trebuie formată. Sucombarea în otevism nu trebuie a fi considerată ireversibilă. Chiar dacă Geneva nu este în primul rând un oraş turistic, genevezii au înţeles demult că pot beneficia de pe urma fluxului important de străini aflaţi în tranzit sau locuind şi muncind pentru diversele organisme internaţionale. În Geneva se află patruzeci de muzee printre care Muzeul de Artă şi Istorie, Muzeul Internaţional al Crucii Roşii, MAMCo (Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană), Muzeul de Istorie Naturală sau Muzeul Internaţional al Reformei. Gradină botanică este fascinantă şi inteligent amplasată în apropierea lacului Léman.

Istoria Genevei ar provoca dureri de cap oricărui american venit să o viziteze sau doar trecând prin oraş, en passant, cu treburi pe la organizaţiile internaţionale care-şi au sediul în minunatul oraş aflat la confluenţa râurilor Arve şi Ron. Geneva se consideră Roma protestantismului adăpostind de-a lungul timpului valuri-valuri de refugiaţi protestanţi din Franţa în frunte cu Jean Calvin (în iulie 1536) care au transformat oraşul în centrul calvinismului. Geneva este şi locul unde s-a născut Jean Jacque Rousseau în 1712, şi unde a trăit între 1755 - 1778 Voltaire. Inamicul declarat al oraşului Geneva au fost ducii italieni de Savoia cu care oraşul a purtat mai multe războaie care au culminat cu cel început în anul 1589. Carol Emanuel, duce de Savoia, dorea cucerirea acestui oraş independent şi prosper pe care intenţiona să-l transforme în capitala sa de peste Alpi. Nu l-ar fi deranjat nici să stârpească un focar de emanaţie a protestantismului. Beneficiind şi de ajutorul Franţei şi al oraşului Berna, genevezii au obţinut câteva victorii la începutul războiului dar contraofensiva savoiarda a determinat semnarea unui armistiţiu, rupt de ducele Carol Emanuel de Savoia. În timpul nopţii dintre 11 si 12 decembrie 1602, mercenarii ducelui de Savoia au mărşăluit în tăcere pe lângă malul râului Arve, s-au reunit la două dimineaţa în platoul Plainpalais. Un grup de comando s-a furişat în apropierea zidurilor cetăţii. Planul era unul clasic, acela de a se strecura în interiorul oraşului şi a deschide porţile cetăţii pentru ca trupele care aşteptau afară să intre şi înfrângă rezistenţa mândrei republici geneveze. Însă o santinelă a apucat să tragă un foc de arma, unul singur înainte de a fi omorâtă, alertându-i pe amorţiţii şi somnoroşii apărători ai Genevei care au reuşit să-i respingă pe cei 2000 de mercenari ai ducelui. Pacea din 1603 a garantat independenţa Republicii Geneva (chiar şi în zilele noastre denumirea oficială a cantonului care este parte integrantă a Confederaţiei Helvete este cea de Republique et canton de Genève, bine semnalată pe toate documentele oficiale - ai crede că oricând genevezii se pot răzgândi şi declara independenţa - financiar nu ar avea nici o problemă căci bugetul cantonului este cu siguranţă mai mare decât al întregii Românii).

Acest eveniment istoric a fost transformat în cea mai mare sărbătoare a oraşului, intitulată sugestiv Escalade, organizată în luna decembrie a fiecărui an, comemorarea pe data de 12 decembrie iar sărbătoarea propriu-zisă în week-end-ul cel mai apropiat de aceasta dată. Punctul culminant constă în procesiunea de duminică după-masa când sute de membrii ai Companiei 1602 (o asociaţie înfiinţată în 1926 pentru a perpetua memoria acestui eveniment istoric) îmbrăcaţi în costume din epocă, unii călare, înarmaţi cu muschete, săbii, lăncii defilează pe străzile oraşului urcând în oraşul vechi, oprindu-se în faţa Catedralei Saint-Pierre unde este proclamată victoria Genevei. De remarcat că această sărbătoare a fost interzisă în timpul ocupaţiei napoleoniene dintre anii 1792-1815 fapt ce i-a dus o popularitate cu atât mai mare dar şi faptul că asociaţia care număra 2300 de membrii asigură finanţarea sărbătorii şi întreţinerea echipamentelor prin diverse modalităţi (donaţii, vânzarea de literatura tematică sau supă fierbinte). Petrecerea populară se ţine în parcul Bastions. O comparaţie între sărbătoarea geneveză din parcul Bastions aflat la poalele zidurilor vechii cetăţi şi chermezele organizate de către aproape toate oraşele, târgurile şi satele din România este posibila. Genevezii sunt constanţi în a-şi păstra data acestei tradiţionale celebrări a spiritului de rezistenţă privit ca un moment marcant in făurirea identitaţii de genevez. De aceea nu sunt deloc tentaţi să schimbe data preferând o zi oarecare din vară când atmosfera ar putea fi mai clementă. Frigul, uneori pătrunzător având în vedere apropierea lacului Leman dar şi a Munţilor Jura este privit ca un obstacol minor. Un pretext pentru a degusta diverse poţiuni magice fierte. Spre deosebire de tradiţia românească a grătarului cu mititei care pare a infesta orice astfel de manifestare populară, grătarul devenind o marcă a sărbătorii la români poate şi din motive evidente care ţin de o foame istorică datorată perioadei ceauşiste, miasmele geneveze sunt mult mai variate (chiar şi brânza lor tradiţională care se serveşte lichidă, numită fondue). Municipalitatea geneveză nu-şi bate joc de tematica bine definită a sărbătorii. Recii protestanţi nu tocmesc trupe de fete siliconate şi unduitoare care să-şi urle antitalentul de pe scene.

Spiritul protestant independent poate fi regăsit de pe malurile Marilor Lacuri din America până pe malul lacului Leman şi este pietrificat la propriu în monumentul internaţional al Reformei sau zidul reformatorilor aflat în parcul Bations, în apropierea vechiului oraş (vieux cité). Monumentul cuprinde statuile părinţilor fondatori ai mişcării protestante şi a liderilor politici şi/sau militari ai Reformei. În prim plan se regăsesc Guillaume Farel unul din instigatorii Reformei la Geneva, Jean Calvin, Théodore de Bèze, rectorul Academiei geneveze, şi John Knox fondatorul cultului prezbiterian din Scoţia, toţi patru îmbrăcaţi în roba Genevei, având în mâini mica biblie a poporului creştin. În partea stângă se află amiralul de Coligny (reprezentând Franţa), Wilhelm I Taciturnul ( Ţările de jos), Frederic - Wilhelm de Brandenburg (protector al hughenoţilor în spaţiul germanic) iar în partea dreaptă se regăsesc sculpturile lui Roger Williams (Noua Anglie), Olivier Cromwell (Anglia) şi Istvan Bocskay (pentru Transilvania a cărui principe protestant a fost pentru o foarte scurtă perioadă între 1605-06). La extremităţile ansamblului statuar se află două stele amintind contribuţia lui Martin Luther şi Ulrich Zwingli. Monumentul a fost inaugurat în 1909 marcând cea de a 400 aniversare a naşterii lui Jean Calvin şi a 350 aniversare a fondării Academiei geneveze, cea care a devenit astăzi Universitatea Geneva. Cât de mare trebuie să fie dezamăgirea protestanţilor din Geneva având în vedere faptul ca huliţii catolici au ajuns majoritari (datorita imigranţilor italieni, portughezi) în Roma protestantismului…

Viaţa într-un oraş important din Occident nu presupune doar avantaje ci şi dezavantaje. Am avut norocul să fiu prezent la Geneva în timpul desfăşurării unui summit al G8 la Evian, în Franţa, în vara anului 2003. Cum însă toată zona franceză unde avea loc întâlnirea era blocată, anti sau/şi alter- mondialiştii au decis să-şi exprime mânia proletară la Geneva, peste lacul Léman după ce cu o seara înainte câteva zeci de casseurs maoişti, titoiesti sau anarhişti (nimeni nu ştia cu siguranţa, mă rog, aripa dură ) s-au luat la bătaie cu forţele de securitate geneveze având nesperata posibilitate să spargă câteva zeci de vitrine şi să îşi deseneze sloganurile pe frumoşii pereţi ai clădirilor din Rue de la Confédération. Utopia rocks, Demain vous serez découvert, multe secere şi ciocane, multe tricouri roşii cu stele galbene, imprimeuri cu Che Guevara (cine altul ?) Que fêtons nous : des années d’assassinats, de carnage, de hégémonie, Stop imperialism, no war» gens de la terre en colère, résistence sans limite. Cele câteva zeci de mii de oameni s-au pus în mişcare către graniţa cu Franţa pentru a-şi arăta dezaprobarea faţă de procesul istoric al mondializării. Mă întrebam privindu-i câţi dintre ei au făcut-o din convingere sau doar pentru că era vorba de evenimentul anului la Geneva şi nu se cădea să îl rateze, precum un concert excepţional, o lansare de carte sau o finală de cupă europeană. Însă marea majoritate a participat cu iluzia că poate face istorie, poate însemna ceva pentru restul lumii, cea săracă. Şi în timp ce clopotele băteau de mama focului, căci toate acestea se petreceau într-o duminică, lumea fotografia şi filma în neştire urmele geamurilor sparte în seara precedentă. Se protesta împotriva ocupării Irakului, împotriva guvernului algerian, a ocupaţiei Tibetului, a poluării planetei, globalizării climei, McDonald’s-ului declarat McDollar, Nepalului care ucide eroi maoişti, Israelului, Rusiei. Demonstraţia era un fel de Hyde Park sau Babilon al protestului. Oare mai e cazul să remarc naivitatea unor inşi care idealizează sfintele totalitarisme contruite plecând tot de la nişte utopii criminale ? Vorba lor, utopia rocks dar nu şi pentru Ivan Denisovici. După ce i-am însoţit o buna bucata de vreme pe protestatari în drumul lor către graniţa franceză care era închisa mi-am văzut de drum şi m-am oprit la restaurantul Mc Donald’s din Plainpalais unde eram angajat. Într-o primă instanţă nu am recunoscut localul căci era baricadat cu placi grele de lemn, nici măcar firma nu mai era vizibila. Localul părea în plină reparaţie sau restuaratie, doar managerul afgan Jwand făcând ture pe afara, mirosind precum un ogar din ţara lui posibilele ameninţări. În mod paradoxal, Mc Donald’s-ul detestat de antimondialsiti era deservit în majoritatea zdrobitoare de amărâţi din Lumea a III-a faţă de a căror soartă vărsau lacrimi de crocodili. Banii veneau din hamburgerii repede înfulecaţi şi nu din mâinile care aruncau pietre în geamuri.

Unul din cele mai interesante locuri din Geneva este platoul Plainpalais, o suprafaţă de câteva hectare de teren încadrată de copaci care nu a fost atacată de nici un PUZ subtil, un spaţiu deschis unde se organizează de două ori pe săptămână (sâmbăta şi miercurea) un târg de vechituri iar de alte două ori (duminică şi marţi) pieţe itinerante de legume şi alte produse alimentare tradiţionale, biologice, care nu se vând direct pe asfalt ci din coşuri sau cutii, pentru legume, sau, in cazul brânzeturilor, din interiorul microbuzelor parcate regulamentar, în interiorul spaţiului, care sunt prevăzute cu spaţii speciale în acest sens (vitrină, frigidere, galantare etc) Circul poposeşte tot în acest spaţiu de câteva ori pe an, spre bucuria puştilor. Fascinant rămâne târgul de vechituri format dintr-un cerc larg format din mesele sau cutiile de carton ale comercianţilor de ocazie. Dacă ai răbdare găseşti tot ce vrei, cu condiţia să ţii minte ceea ce căutai la început căci mulţimea de chilipiruri îţi pot da peste cap planurile financiare. Melanjul este însă extraordinar, cald, îmbietor iar preţurile foarte mici. Timbre, medalii franceze sau germane din toate războaiele purtate de-a lungul istoriei între cele două tabere, monede, bancnote din ţări exotice sau care au dispărut între timp, ceasuri vechi, cadrane, cărţi poştale vechi de decenii sau chiar secole, scaune, mese, dulapuri, haine, oale, trotinete, tablouri jalnice, statuete din ipsos, aparate de fotografiat de acum 30 de ani, pipe, cuţite, puşti, veste de camuflaj, telefoane de care eşti rugat să nu te atingi si carti, foarte multe carti demult izgonite din diverse biblioteci lichidate pe care le poţi cumpăra cu un franc-doi. Nu în ultimul rând le marché aux puce este un eveniment neconvenţional de socializare.


Puterea obişnuinţei modelează percepţia chiar şi asupra celor mai frumoase oraşe din lume căci odată locuind zi de zi în interiorul zidurilor cetăţii farmecul lasă locul rutinei. Doar îndepărtarea de oraşul perfect permite transformarea lui într-o amintire preţioasa la care te gândeşti cu pioasa recunoştinţa căci poţi recunoaşte „Et in Arcadia ego!”

Codruţ Constantinescu

Un raport precum o radiografie

Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale a fost făcut public în septembrie fără a stârni valurile mediatice pe care, de regulă, rapoartele comisiilor prezidenţiale o fac. Ne întrebăm oare de ce ? Raportul asupra Patrimoniului nu a provocat nici jumătate din reacţiile şi dezbaterile fratelui său, Raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale şi demografice care a deschis jurnalele de ştiri a mai tuturor posturilor FM şi televiziunilor care au înhăţat isteţe subiectul hedonist cu iz de can-can: să se legalizeze consumul drogurilor uşoare şi al practicării prostituţiei ? (Dacă sunteţi sau nu de acord, trimiteţi un SMS la...) Raportul despre patrimoniu reprezintă o radiografie necruţătoare a stării prezente a moştenirii culturale fizice a României. Pentru o mai bună fixare a conţinutului Raportului trebuie să aducem în discuţie originea şi semnificaţia cuvântului patrimoniu. Cuvântul latinesc patrimoniu-patrimonii desemna iniţial termenul de avere fiind folosit de către latini pentru a desemna bunurile familiei în care erau incluse şi vitele şi sclavii. Ulterior sfera lui s-a lărgit ajungând să desemneze totalitatea bunurilor mobile şi imobile, a veniturilor şi creanţelor ce aparţin statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale ( Dicţionar de administraţie publică - Anton P. Parlagi, Editura Economică). Se uita a se specifica înrudirea termenului cu cuvântul pater, tată, fiind unul din derivatele lui. Patrimoniul este averea pe care au lăsat-o diversele generaţii de părinţi copiilor.

Raportul este structurat în patru capitole mari (cu multe subcapitole tematice). Capitolul I abordează starea patrimoniului construit şi a siturilor istorice analizând monumentele istorice (Monica Mărgineanu Cârstoiu), componentele artistice (Dan Mohanu) monumentele arheologice (Monica Mărgineanu Cârstoiu) şi agresiunile asupra patrimoniului istoric din Bucureşti (Dan Marin). Capitolul al doilea evocă educaţia, formarea şi informarea în domeniul patrimoniului construit. Capitolul al treilea analizează legislaţia, instituţiile, strategia care ar trebui adoptată şi măsurile necesare pentru a preveni distrugerea patrimoniului (masuri generale, masuri privitoare la zonele protejate, la identificarea şi protejarea peisajelor culturale, la patrimoniul arheologic, la componentele artistice, la mediul istoric şi schimbările climatice şi la patrimoniul natural.) Binevenită este şi publicarea unui glosar de termeni de specialitate care vin în sprijinul cititorului ne-specializat în acest domeniu care cere totuşi o expertiză aprofundată reunind cunoştinţe din domenii diverse, de la istorie, arheologie până la arhitectură şi drept. Ceea ce este remarcabil la acest raport care poate va deveni şi volum este exemplificarea majorităţii problemelor aduse în dezbatere cu fotografii ale monumentelor/clădirilor de patrimoniu aflate in pragul distrugerii (parţiale sau definitive). Nu sunt numai cuvinte ci şi dovezi concrete ale procesului. Dintr-o anumită perspectivă acest Raport pare a fi o continuare firească a Raportului Comisiei Prezidenţiale privind studierea crimelor comuniste (cunoscuta Comisie Tismăneanu) la un alt nivel. Dacă Raportul Comisiei Tismaneanu diseca distrugerea trecutului uman al României prin diverse metode şi mijloace de represiune, Raportul Comisiei pentru Patrimoniu analizează agonia trecutului construit supus atât acţiunilor distructive ale regimului comunist (direct sau indirect) cât şi ale isteriei imobilare postdcembriste.

Raportul prezintă succint sute de exemple de monumente de patrimoniu (atât patrimoniul strict arheologic cât şi cel urban) supuse procesului de distrugere, unele deja fiind de domeniul trecutului, unele grav avariate, aşteptând doar un brânci pentru a se prăbuşi iar altele prost restaurate chiar în bătaie de joc după cum o dovedesc ilustraţiile. În acest sens ilară este inscripţionarea cu dalta în Piaţa Mare a Histriei a numelor restauratorilor, spre perpetuarea memoriei executanţilor, Petcu Gheorghe, Petcu Ion, Cazan Toma, Moraru M. etc. Glorie veşnică acestor bravi meşteri daco-romani! Dureroasă este şi transformarea conacului Gigurtu din Ciorogârla (Ilfov) într-un staul sau corectarea unor inscrptii din 1726 în cazul Bisericii Sf. Nicolae din Olăneşti, jud. Vâlcea, inscripţia originala Sf. Teopist devenind Sf. Teoctist (!). Din această perspectivă remarcăm existenţa unor agresiuni grave care duc la dispariţia treptată a monumentelor în cauză dar şi agresiuni soft, de detaliu care provoacă degradări punctuale sau distorsionări ale monumentului original restauraţia nefiind conformă cu standardele uzuale de renovare a patrimoniului.

Care ar fi cauzele degradării aparent inexorabile a patrimoniul din România? Ele sunt descrise succint de la abandon, vandalism, întreţinere defectuoasa, erori metodologice, absenţa conservării preventive, intervenţiile neprofesioniste, intervenţii noi în cadrul monumentelor istorice până la furtul şi comercializarea vestigiilor arheologice. Ne e greu să ne raportam la mândria cu care uneori afirmăm că suntem şi descendenţii colonilor romani când citim că “la Alba Iulia (Apulum) au fost distruse complexe arhitecturale de mare interes pentru istoria arhitecturii, fără să fie salvată măcar memoria ştiinţifică prin cercetări arheologice exhaustive si înregistrări/ releveu corespunzătoare: sediul guvernatorului roman şi termele au dispărut în tăcere din cauza expansiunii imobiliare, castrul a fost acoperit de vile noi”(pag. 52-53)

Subcapitolul Agresiuni asupra patrimoniului istoric din Bucureşti ne-a captat atenţia având în vedere că totuşi Bucureştiul este oraşul românesc care a cunoscut cea mai spectaculoasă creştere economică, beneficiind de multe avantaje în acest sens. Însă dacă economic oraşul a prosperat cum s-a simţit patrimoniul istoric al Bucureştiului în aceşti ultimi douăzeci de ani? Nu prea bine, este un răspuns modest. Patrimoniul istoric bucureştean a fost luat cu asalt de către trupele disciplinate ale noilor dezvoltatori imobiliari (autohtoni sau străini). E drept, mass-media centrală fiind mai aproape de locurile memoriale, acţiunile de distrugere au fost mult mai mediatizate decât cele din alte regiuni ale ţării.

Tipologia agresiunilor, foarte diversă, poate fi clasificată în câteva mari categorii, de la efectele lipsei lucrărilor de întreţinere şi a reparaţiilor, efectele diferitelor tipuri de intervenţii asupra clădirilor sau brutalizarea clădirilor şi utilizarea abuzivă a spaţiului public prin amplasarea de echipamente tehnice şi de obiecte publicitare. Este o distrugere simbolică a faţadei, care devine o simpla şi oribilă suprafaţă de afişaj urâţind masiv centrul vechi al Bucureştiului. Lista agresiunilor asupra patrimoniului de sec. XIX – XX din Bucureşti este lungă, încercăm doar să o rezumăm: Degradarea fizică (Degradarea finisajelor şi elementelor faţadelor şi acoperişului datorată lipsei cronice a lucrărilor de întreţinere şi/sau a reparaţiilor specifice ); Utilizarea agresivă şi abandonarea clădirilor (Clădiri care, după ce sunt aduse într-o stare de maximă degradare, sunt abandonate sau, retrocedate, sunt evacuate şi lăsate în continuare în paragină); Imobile părăsite, în diferite stadii de degradare, imobile părăsite, potenţial ameninţate (Imobile, în stare încă relativ bună, care sunt goale de mai mulţi ani, unele sunt închise, altele însă sunt abandonate, cu uşile deschise şi fără ferestre, putând fi oricând vandalizate sau incendiate); Modificarea materialelor, elementelor decorative şi profilaturilor faţadelor (Intervenţii necalificate situate în afara oricărui control, având drept consecinţă alterarea severă a caracteristicilor arhitecturale); Înlocuirea materialului şi modificarea desenului tâmplăriilor (Uşile şi ferestrele originale – cu desene specifice şi profile realizate din lemn – nu sunt restaurate, ci înlocuite cu altele noi, complet diferite ca formă, desen şi material, total neintegrate arhitecturii şi cromaticii faţadelor - cazul cel mai frecvent este cel al tâmplăriilor din PVC de culoare albă,) Modificarea cromaticii faţadelor (utilizarea culorilor stridente) Mutilarea faţadelor prin reabilitarea termica ( placarea faţadelor cu polistiren care ar trebui utilizată exclusiv pentru blocurile de locuinţe construite în perioada comunistă, şi nu la toate, ci doar la cele care nu au o valoare arhitecturală a fost extinsă – nediferenţiat şi în afara oricărui control – şi în zonele protejate, la imobile care, chiar dacă nu sunt monumente, au certe calităţi arhitecturale); Mutilare prin extinderi etc. Fascinantă este prostia şi indiferenţa cu care este tratat sistemul de fortificaţii construit de Carol I în vederea apărării Bucureştiului, încercuind oraşul, transformându-l într-o fortăreaţă. “Linia forturilor era dublată la 100 m spre interior de o şosea şi de o cale ferată, cu rol important în aprovizionarea forturilor. Costurile totale s-au ridicat la 111,5 milioane lei aur, adică de trei ori bugetul anual al Armatei Române!”(pag.24)

Raportul dovedeşte o unitate stilistică şi informaţională remarcabilă având în vedere contribuţiile unor autorităţi în domeniul analizat. Concluzia lui, printre rânduri, este aceea că nu ne merităm trecutul, şi nici pe bunicii şi străbunicii noştri dacă le tratăm atât de mizerabil munca. Nu avem competenţa de a spune cu ce anume va intra Preşedintele Băsescu în istoria României dar credem că din acest mandat va rămâne măcar calitatea rapoartelor diverselor comisii prezidenţiale. Aproape concomitent cu publicarea Raportului, TVR a iniţiat o emisiune intitulată Restaurare în care se doreşte prezentarea a 30 de clădiri monumente istorice (palate sau conace boiereşti, biserici, castele sau situri arheologice de importanţă naţională) care “intră într-o competiţie (s.n.) în care publicul larg va decide care dintre ele va fi restaurat. Timp de zece săptămâni, în fiecare duminică, programul „Restaurare" va prezenta câte trei monumente dintr-o zonă a ţării, urmând ca cel care va primi, până vinerea următoare, cele mai multe voturi de la telespectatori să intre în finala campaniei Restaurare. Această finală va fi organizată în 1 decembrie când, prin votul direct al publicului larg, va fi ales monumentul care va primi fondurile pentru restaurare.” Nici nu ştim daca ar trebui să râdem sau să plângem având în vedere că din cele treizeci de monumente se va restaura unul singur ! Şi cu restul ce facem? Le lăsăm la ediţiile viitoare din anii următori (în cazul în care ediţia aceasta va avea rating, evident)? S-ar putea ca realizatorii să aibă surpriza de a nu mai găsi decât un morman de bolovani sau, poate, un hotel de patru stele.

Codruţ Constantinescu

Citate edificatoare din Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale

• “Azi, protejarea patrimoniului cultural din România are la bază o concepţie lipsită de perspectivă, care nu ţine cont de viziunea actuală europeană şi internaţională, în care noţiunea de patrimoniu cultural este extinsă de la componentele izolate (monument, ansamblu, sit, parc natural, etc) la mediul istoric. În privinţa transpunerii legislative a acestei concepţii teoretice, tendinţa internaţională este aceea de extindere a noţiunii de patrimoniu cultural de la protejarea legală limitată a câtorva monumente la o conştientizare a potenţialului dimensiunii istorice a mediului în întregul său pentru a îmbogăţi vieţile oamenilor.” Pag. 3

• “Dintre pilonii de susţinere ai complexului de acţiuni care, dacă nu vor fi eficient eradicate, vor transforma într-un viitor apropiat una din sursele vitale de cunoaştere a trecutului în literă moartă, primul este ignoranţa majorităţii populaţiei, cauzată de absenţa informaţiei şi a educaţiei corespunzătoare. Această realitate devine cu atât mai gravă cu cât ideea că acţiunile de conservare şi protejare a patrimoniului pot contribui la dezvoltarea durabilă, economică şi socială, pe scurt, la creşterea calităţii vieţii, pătrunde cu greutate în mentalitatea publică.”(pag.49)

• ”Cu foarte rare excepţii, casele vechi, de lemn sau de zid, sunt abandonate şi demolate pentru a face loc unor construcţii noi, al căror aspect exhibă o neputinţă, generalizată pe întreg teritoriul ţării, de a exprima valorile identitare, aşa cum reuşesc s-o facă elemente din patrimoniul naţional rural percepute ca definitorii pentru anumite comunităţi, teritorii şi epoci. În pofida faptului că această realitate este de mult timp invazivă, nu există un sistem de informare şi educare eficient pentru a susţine conservarea peisajului cultural rural în ansamblul său.” Pag.10

• “Se poate constata că, într-un stat democratic ca România, ignoranţa – desăvârşită prin lipsa de educaţie – a majorităţii populaţiei privind problema patrimoniului deţine un potenţial de nocivitate analog cu al unui incendiu devastator care nu mai lasă nimic în urmă. Lipsa de educaţie şi de informare transformă societatea românească într-un filtru nefuncţional, opac faţă de problemele reale ale unei dezvoltări durabile, dar larg permeabil faţă de propaganda pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii fluturată de falşi profeţi ai dezvoltării economice. Patrimoniul vernacular dispare vertiginos sub ochii unor comunităţi la fel de indiferente ca şi administraţiile locale, a căror inconştienţă şi lipsă de reacţie – dublată de obicei de complicitatea, involuntară sau poate tacită, la actul distrugerii – a dobândit un caracter endemic.pag.7

• “Este uimitor că nici unul din forturile Bucureştiului nu este clasat ca monument istoric. Pe lângă semnificaţia lor istorică, forturile reprezintă şi un potenţial important pentru amenajarea teritoriului. Bucureştiul se extinde, iar dacă în secolul XIX linia fortificată se afla la o distanţă de 8 km de marginea oraşului, există şanse reale ca unele forturi să fie incluse în spaţiul urban. Rolul forturilor trebuie fundamental reconsiderat, punându-se în valoare potenţialul lor cultural, educativ, turistic, economic etc., care poate contribui în măsură considerabilă la susţinerea dezvoltării locale şi regionale. Este suficient să consultăm modele cunoscute, cum sunt, de exemplu, forturile de pe linia Nieuwe Hollandse Waterlinie din Utrecht (Olanda) şi linia Vesting Antwerpen din Anvers (Belgia) sau linia fortificată din Essex (Marea Britanie).” Pag. 24

• “Lichidarea marilor centre industriale, falimentate şi convertite în proiecte imobiliare, s-a desfăşurat în lipsa unui cadru legal apt să protejeze elementele valoroase ale acestui mediu istoric. Au dispărut hale industriale, instalaţii, clădiri administrative care au fost elemente reprezentative ale patrimoniului cultural construit, profitându-se de absenţa prevederilor legale privitoare la protejarea patrimoniului în situaţii de faliment sau de lichidare forţată » pag.29

• “Una din acţiunile curente, distrugătoare de patrimoniu, ar putea fi numită „termopanomania” căreia îi cad victimă, în afara oricăror reglementări privind intervenţia asupra diferitelor categorii de detalii ale unei clădiri istorice, sute de case începând cu moştenirea medievală şi sfârşind cu imprevizibila diversitate a arhitecturii secolelor XIX şi XX.” Pag.35

• “În ansamblu, însă, se poate spune că, până în 1990, protecţia patrimoniului arheologic a rămas o vorbă goală sau un instrument de propagandă politică. Deşi acţiunile de protejare a patrimoniului arheologic nu au fost cu totul absente, au fost inconsecvent şi aleatoriu puse în practică. Rezultatul a fost pe măsură: situri de importanţă excepţională au fost lăsate pradă dispariţiei, fără a se întreprinde acţiuni de cercetare sistematică (Zlatna, Roşia Montană, cetăţi şi castre din zona Valurilor lui Traian din Dobrogea etc.). pag. 51

• “Pe baza analizei făcute acestor programe operaţionale (până în 2012), propunem următoarele arii de intervenţii prin care patrimoniul naţional să devină nucleu de dezvoltare economică: Conservarea integrată a patrimoniului cultural naţional: - Elaborarea documentaţiilor urbanistice pilot pentru zone construite protejate; - Elaborarea documentaţiilor tehnice pilot de restaurare şi reabilitare pentru patrimoniul construit, patrimoniul arheologic şi patrimoniul natural; -Conservarea, restaurarea şi reabilitarea centrelor istorice ale localităţilor, atât monumente istorice cât şi zone protejate; - Conservarea şi restaurarea patrimoniului în pericol.” Pag. 109

• “Dezvoltarea infrastructurii legate de patrimoniul cultural naţional imobil:
- Reabilitarea drumurilor de acces către obiective de patrimoniu – monumente, ansambluri şi situri urbane şi rurale, situri arheologice, zone protejate, peisaje culturale;
- Reabilitarea infrastructurii stradale şi a reţelelor de utilităţi în centrele istorice ale localităţilor zone protejate sau monumente istorice;
- Reabilitarea şi modernizarea obiectivelor de turism – sisteme de securitate, PSI, protecţia împotriva catastrofelor naturale, accesul persoanelor cu handicap;
- Dezvoltarea serviciilor în zonele cu valori de patrimoniu construit şi natural; încurajarea activităţilor/ serviciilor tradiţionale;
- Reconversia pentru turism sau centre de formare în meserii tradiţionale a monumentelor istorice care şi-au pierdut funcţiunea iniţială;
- Marcarea şi semnalizarea rutieră a monumentelor istorice, a peisajelor culturale, a atelierelor meşteşugăreşti.” Pag. 110


• “Măsuri la nivel educaţional şi social:
• Stimularea participării cetăţenilor la acţiuni de interes general privind protejarea patrimoniului;
• Formarea elevilor, prin introducerea în curricula a unor lecţii teoretice şi activităţi practice specifice, în forme diversificate şi imaginative, care să permită recunoaşterea şi respectarea valorilor de patrimoniu;
• Redefinirea unor politici puternic orientate în favoarea şcolilor de arte şi meserii, cu introducerea practicii profesionale şi a şantierelor pilot de restaurare, conservare, consolidare;
• Organizarea unor cursuri de informare în domeniul patrimoniului cultural şi al patrimoniului local, în special, pentru membrii consiliilor locale;
• Realizarea unor centre regionale pentru cercetarea şi dezvoltarea meseriilor tradiţionale” pag.111

• “În România, situaţia patrimoniului în ansamblul său se află în criză, starea fizică a lui se înrăutăţeşte progresiv şi pierderile sunt mai mari decât în cazul altor ţări din Europa. Toate aceste aspecte discordante, semnalate rezumativ, trebuie determinate să conducă la obţinerea unui larg consens în favoarea protejării şi conservării patrimoniului. Statul trebuie să se oblige să adopte măsuri preventive şi sancţiuni speciale, în cadrul principiului european de dezvoltare durabilă, pentru a asigura conservarea patrimoniului construit şi natural.” Pag.113

• Restructurarea urbanistică a Capitalei, caracteristicile actuale ale unor intervenţii edilitar urbanistice care acţionează asupra solului şi subsolului, absenţa preocupǎrilor corelate de politică, gestiune şi amenajare a peisajului, având ca rezultat diminuarea spaţiilor verzi, ceea ce favorizează poluarea şi scade speranţa de viaţă a locuitorilor, precum şi pericolul desfigurării centrului istoric - pericolul inadecvǎrii structurilor faţǎ de posibilitatea producerii unor calamităţi naturale (cutremure), ca efect al noilor lucrǎri de refacere, impun o coordonare specială în domeniul patrimonial. Acest lucru se poate realiza eficient prin: înfiinţarea unui Consiliu al Patrimoniului Oraşului Bucureşti. Acest Consiliu trebuie să acţioneze pentru elaborarea unei viziuni comune asupra patrimoniului construit şi arheologic al Capitalei, să participe la eforturile de recunoaştere/ înregistrare a entităţilor patrimoniale specifice sa vegheze asupra respectǎrii regimului zonelor protejate, sǎ participe la punerea în valoare a potenţialului patrimonial prin informarea persoanelor particulare, a ONG-urilor de profil şi a instituţiilor locale şi guvernamentale cu atribuţii în protejarea patrimoniului, să susţină şi să favorizeze educarea cetăţenilor în spiritul respectului pentru valorile patrimoniului cultural, să monitorizeze acţiuni de conservare şi protejare a patrimoniului şi, nu în ultimul rând, să participe la elaborarea unui Memorandum pentru Bucureşti.” Pag.115